Victor Velculescu nu e singurul cercetător care caută un tratament pentru cancer. Doar că el s‑ar putea să‑l găsească.
Anul trecut, în septembrie, în preajma Congresului Mondial de Chirurgie de la Bucureşti, numele doctorului Victor Velculescu a fost imprimat pe zeci de pagini de ziar. A fost, pe rând, profesorul român care predă genetică într‑o universitate americană, omul de ştiinţă premiat de revista americană Science la numai 33 de ani, medicul care aproape că a găsit remediul pentru cancer, cercetătorul care crede în Dumnezeu, dar şi în evoluţia biologică şi primul român eligibil pentru premiul Nobel.
E un bărbat brunet cu privirea blândă, are 38 de ani şi e dispus să vorbească despre oricare dintre subiectele de mai sus cu răbdarea unui pedagog bătrân. Însă, dacă‑l întrebi de Nobel, începe să râdă. „E frumos că lumea vorbeşte despre mine în acest context, dar credeţi‑mă că nu e ceva la care să mă gândesc”, spune el, într‑o română cu puternic accent american. „Nici măcar o zi pe an.”
La ce se gândeşte zilnic, de trei ani încoace, e descoperirea unui tratament pentru două dintre cele mai răspândite forme de cancer: de sân şi de colon. În 2007, Velculescu şi echipa sa de cercetători de la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, Maryland, au publicat raportul SAGE (Serial Analysis of Gene Expression), o expresie a rezultatelor obţinute după doi ani de studiu asupra genelor care provoacă aceste forme de cancer.
Raportul a făcut senzaţie în lumea medicală. Cercetătorii au triat 189 din cele 13.000 de gene suspectate că ar fi vinovate de producerea celor două tipuri de cancer. Au comparat, cu ajutorul unui program pe calculator, secvenţele de ADN normal cu secvenţe ADN din celulele bolnave, mărind de 70 de ori şansele găsirii unui medicament care să ţintească exact celulele cancerigene – fără să le afecteze pe cele sănătoase, aşa cum fac majoritatea tratamentelor anticancer din zilele noastre, inclusiv chimioterapia.
Descoperirile medicale ale lui Velculescu au continuat drumul început de creatorii Proiectului Genomului Uman. În 1990, câţiva cercetători americani şi‑au propus să construiască o hartă a tuturor celor 25.000 de gene din ADN‑ul unui om. Le‑a luat 13 ani până au reuşit să publice primul raport complet. Dar cum genomul fiecărui individ e diferit (cu excepţia gemenilor identici şi a clonelor), informaţia nu putea fi generalizată şi folosită practic.
La asta s‑a gândit şi George Church, unul dintre iniţiatorii Proiectului Genomului Uman, care a părăsit echipa la scurt timp după demarare. În 2006, Church a pornit Proiectul Genomului Personal, prin care urmăreşte să adune într‑o bază publică de date hărţile genetice a 100.000 de voluntari. Dacă va avea succes, acesta ar fi primul pas spre dezvoltarea medicinei personalizate.
În timp ce Church visează şase miliarde de hărţi a câte 25.000 de gene, Velculescu este unul dintre oamenii care analizează în detaliu fiecare genă în parte. SAGE a punctat „sfârşitul începutului”, crede profesorul. Le‑a dat cercetătorilor din întreaga lume materie primă: 189 de gene numai bune de studiat şi care, speră Velculescu, în maximum zece ani vor duce la descoperirea unor medicamente sigure împotriva cancerului.
Ştiinţa se încăpăţânează adesea să folosească deceniile ca unităţi de măsură. Pe un ton natural, care topeşte parcă cei 8.000 de kilometri dintre interlocutori, Velculescu dă de înţeles că de data asta lucrurile ar putea sta altfel. În urmă cu câteva luni, echipa sa de la Johns Hopkins a descoperit o genă – una singură dintre cele 189 – cu caracteristici speciale: o enzimă care controlează creşterea celulelor tumorale şi care, în momentul când se va găsi medicamentul care să o inhibe, va stopa multiplicarea celulelor cancerigene (sau chiar le va distruge). Au numit‑o PIK3CA şi şi‑au fixat o perioadă de doi ani să‑i găsească medicamentul potrivit. Doctorul vorbeşte despre enzima sa generatoare de cancer ca despre o surpriză bună; bună pentru că e o enzimă hiperactivă, ceea ce înseamnă că poate fi tratată mai uşor.
Cancerul apare în momentele de diviziune celulară. Celulele din corpul omenesc se divid în permanenţă: cele bătrâne mor, iar cele noi le iau locul, astfel încât ţesuturile, respectiv organele, rămân sănătoase şi de o mărime constantă. Cu ajutorul genelor,...
... membrana celulei transmite semnale către nucleu şi îi spune când e cazul să se dividă. Dacă anumite gene – cele responsabile cu apariţia cancerului – suferă mutaţii, semnalele pe care ele le trimit celulelor ca să se dividă rămân aprinse non‑stop. Celulele se divid neîntrerupt, nu‑şi mai urmează ciclul normal. Problema e că respectivele celule sunt bolnave şi dornice de înmulţire. Se formează astfel o mică tumoră care este germenele viitoarei formaţiuni canceroase, dacă e lăsată să crească. În continuare, cancerul metastazează, adică celulele bolnave ajung în sânge şi invadează toate celelalte organe ale corpului. În această fază, boala nu mai are întoarcere. Se încearcă tratarea prin chimioterapie, proces violent care omoară atât celulele cancerigene, cât şi pe cele sănătoase.
În faza în care tumora e mică – şi greu depistabilă –, ea poate fi extirpată prin metode chirurgicale. Însă odată metamorfozată în cancer, practic nu mai are remediu. Pe măsură ce boala evoluează, tot mai multe gene suferă mutaţii. Doctorul Velculescu e încântat de PIK3CA pentru că această genă suferă aceste mutaţii după momentul în care tumoarea se transformă în cancer, adică după ce e prea târziu pentru o operaţie. Tratamentul care va opri PIK3CA va stopa cancerul într‑o fază în care până acum nu se mai putea face nimic.
PIK3CA este îngăduitoare cu eforturile cercetătorilor şi pentru că pare tratabilă. În general, în urma unei mutaţii, genele au două alternative: sau devin hiperactive sau se opresc şi mor. PIK3CA face parte din prima categorie şi este mai uşor să stopezi o genă hiperactivă decât să reînvii o genă moartă. Ce mai are de făcut Velculescu este să găsească moleculele capabile să oprească activitatea PIK3CA. Şi apoi? Velculescu face o pauză. „Atunci când ciclul intracelular controlat de PIK3CA se opreşte, se opreşte şi cancerul.”
În 1976, după ce şi‑a trăit primii şase ani în Bucureşti, Velculescu a emigrat împreună cu părinţii în California. Familia venea rar în vizite în ţară, dar acele perioade, care coincideau de obicei cu vacanţa, erau cu totul speciale pentru copilul Victor. Atunci îşi revedea rudele, dar şi pe naşul de botez, doctorul Leonida Gherasim, în prezent şeful secţiei de cardiologie a Spitalului Universitar din Bucureşti şi omul care i‑a insuflat curiozitatea pentru medicină.
Velculescu a urmat Facultatea de Biologie la Universitatea Stanford din California, apoi a făcut şcoala de medicină şi doctoratul pe Coasta de Est, la Johns Hopkins, unul din cele mai importante centre medicale americane. În studenţie, visa să devină un medic priceput, care să ajute bolnavii din spitale. Apoi a devenit interesat de cancer şi şi‑a dat seama că nu va putea face îndeajuns pentru pacienţii lui cu ajutorul terapiilor actuale. A ales să rămână în cercetare în cadrul universităţii şi...
... să predea, în paralel, cursuri de genetică şi oncologie.
Laboratorul de cercetare în care Velculescu îşi petrece zilnic ore întregi este doar un nod al unei reţele complexe de oameni care lucrează pentru acelaşi scop – găsirea unui remediu pentru cancer. Reţeaua include medici chirurgi care recoltează ţesuturi bolnave de la pacienţi, anatomopatologi care analizează ţesuturile la nivel macroscopic, cercetători de laborator care studiază în detaliu alteraţiile moleculare şi chimişti care caută, pe baza rezultatelor de laborator, formule chimice pentru medicamente.
Dacă le vor găsi, cele peste 500.000 de femei care mor anual de cancer de sân şi cei 655.000 de bolnavi ucişi de cancerul de colon ar putea avea mai multe şanse de supravieţuire. Totul depinde însă de regularitatea cu care vin fondurile de cercetare. Anul acesta, Statele Unite vor investi circa 4,8 miliarde de dolari în găsirea de tratamente împotriva cancerului, bani suplimentaţi de donaţii ale fundaţiilor filantropice sau organizaţiilor private. Lupta împotriva cancerului are implicaţii economice puternice, şi nu numai peste Ocean. În România, Ministerul Sănătăţii nu alocă bugete suficiente pentru cercetarea împotriva cancerului.
În ciuda eforturilor duse de cercetătorii din întreaga lume, apariţia cancerului rămâne încă, în multe cazuri, în seama hazardului. Pe lângă cancerele cauzate de factori externi ca radiaţiile, fumul de ţigară, expunerea excesivă la soare, poluarea sau diferite mâncăruri, există cazuri când boala apare fără motiv aparent.
„Este o şansă mică în orice diviziune celulară din corp ca o greşeală să fie făcută sau o mutaţie să aibă loc în codul nostru genetic”, spune Velculescu. „Cu timpul, cu cât mai multe diviziuni celulare au loc în corpul nostru în timpul vieţii, cu atât mai mare e probabilitatea să se dezvolte un cancer.”
Dacă fiecare cancer e individualizat printr‑o combinaţie unică de gene care au suferit mutaţii, atunci medicii visează la un medicament pentru fiecare dintre aceste combinaţii. Întâmplarea a făcut ca PIK3CA să se regăsească în aproape toate combinaţiile de gene ale cancerelor de sân şi de colon şi în alte câteva tipuri de cancer.
Şansa, crede Velculescu, e unul dintre ingredientele importante ale succesului în cercetare.
