Ca tot neofitul, am avut noroc. Abandonând străzile frumos fardate pentru străini şi aventurându-mă pe aleile lăturalnice am aflat câte ceva despre China. Despre misterele procesului bizar şi ciclopic al trecerii de la comunism la capitalism, despre mistica puterii chinezeşti, despre cum orăşeanul îşi trăieşte viaţa privată în public. Lucruri mari, lucruri mici, toate la fel de fascinante.
Mă avertizaseră toţi, înainte să plec din America: „Nu te duce la pieţele de vechituri din China”. „Dacă te duci, nu vorbi cu nimeni.” „Dacă vorbești, nu întreba de preţuri.” „Dacă întrebi de preţuri, nu cumpăra.”
Acum, uite-te la mine, ciucit între maldăre de flenduri (pufoaice, lămpi stricate, statuete înfofolite în ziare, cărţi de propagandă comunistă, lanţuri de bicicletă, lanterne rusești ruginite), scormonind într-o cutie cu monede negre de grăsime, amestecate cu șuruburi, agrafe, cercei de plastic argintat și pânze de păianjen. Proprietarul, prematur îmbătrânit de burta ce i se revarsă neverosimil pentru un chinez, mă pândește cu ochi expert, mormăind silabe surde. Soarele Shanghaiului, aflat la aceeași latitudine cu Sahara, îmi stoarce fiecare por. Chirchit și umed, sunt probabil prada perfectă și de aia îmi strigă agitat: „Fif-TY, fi f-TY”, apăsând pe ultima silabă ca pe un claxon.
Ţin în palmă două monede cu o gaură pătrată în mijloc. Sunt modelele care au circulat cel mai mult în istoria omenirii, de pe vremea Troiei până la Al Doilea Război Mondial. Una mare și grea, probabil din fier, și una mai mică din bronz. Amândouă sunt acoperite de mizerie lucioasă, caracterele chinezești abia se disting. Când le vede, precupeţul meu de vechituri începe să dea din mîini: „six-TY”. Ignorând orice sfaturi, mă pun pe tocmeală. „Thirty, thirty”, zic eu. Chinezul se ambalează, îmi pune în mână încă o monedă jegoasă. „Six-TY.” N-au mai mult de o sută de ani și sunt aproape fără valoare. Zecile de dinastii chinezești au bătut milioane de monede. China și lumea sunt încă pline de ele. Cei 60 de renminbi, cât îmi cere pezevenghiul, înseamnă 9 dolari. O fi dolarul în scădere, dar nici chiar așa. Am și eu onoarea mea de călător. Arunc la loc în cutie ultima monedă. Mă aplec și apuc cu două degete una ce pare mai măricică. E și cea mai jegoasă, nici o inscripţie nu se vede clar. Pare mai mult un jeton prost ștanţat. „OK, fifty!”, spun. Se uită cu un ochi la mine și cu unul la noua monedă: „Seven-TY”. Spre uimirea lui, scot o bancnotă de 50 de renminbi din buzunar și i-o pun mototolită în palmă. Am scăpat ieftin. Ce sunt 8 dolari? Două cafele la Starbucks.
Făcusem cel mai bun deal din toate călătoriile mele. Moneda descoperită în ultimul moment e un peso de argint solid, emis de regele Spaniei la 1808 în Mexico. A ajuns în China prin traficul trans-Pacific, ce schimba rarităţi asiatice (mirodenii, orez, mătase) pe argint exploatat din minele Americii Latine. Moneda, după care a fost modelat și dolarul american și în care își investeau piraţii averile, e găsită astăzi mai mult în epavele din Atlantic. Piesa pe care am pescuit-o în Dong Tai, piaţa de vechituri din Shanghai, face, probabil, 100 de dolari și îmi aduce aminte că globalizarea nu a început ieri...
BACK TO THE FUTURE
Dorisem să văd dacă e adevărat că aici are loc o revoluţie ce le combină pe cea bolșevică, industrială și franceză la un loc. Într-o generaţie, o șesime din omenire va trece de la comunismul ce a trimis China în epoca de piatră la post-industrialismul orașului planetă Coruscant, din Războiul Stelelor. Călătoria de zece zile, împărţită între Shanghai și Beijing, mi-a arătat că tranziţia de la...
... comunism la ce va urma după această orânduire poate fi scurtă în timp, dar cu totul imprevizibilă. Am aflat că o asemenea călătorie trebuie făcută cu pasul și, mai ales, pe după blocuri.
În Shanghai, europenii iau de obicei taxiul, extrem de ieftin aici. Cu metroul merg doar localnicii. Eu m-am încăpăţânat să fiu timp de o săptămână ca măgarul între oi: am călătorit prin subteranele orașului de 14 milioane de locuitori și n-am văzut decât doi sau trei europeni.
Am fost mai examinat ca personajul romanului Shogun, naufragiat în 1600 în Japonia interzisă străinilor. Omul de rând din China, care probabil a făcut tot ce purtam, de la chiloţi la ochelari, e la fel de departe de mine ca marţienii de pământeni. Deși e ţara în care companiile multinaţionale investesc cel mai mult, chinezii de rând au prea puţin de-a face cu străinii. Cele douăzeci de canale TV prin cablu nu dau decât foarte, foarte rar programe străine, iar acelea sunt mai ales seriale cu animale de pe Discovery. În plus, numai 10% dintre chinezi au TV prin cablu și cam o treime acces la televiziune, în general.
UN VERSAILLES VOPSIT PE JUMĂTATE
Debarcând din metrou, am luat orașul la pas. Am fost surprins să descopăr că orașul vechi are un aer bucureștean. Același amestec de Paris și burg provincial german. Shanghaiul a fost o vreme administrat de francezi, germani și englezi, dovadă clădirile coloniștilor: viluţe biedermeier, minipalate neoclasice înconjurate de ziduri groase străpunse ici și colo de ochiuri cu grătare de fier forjat, bulevarde mărginite de copaci (nu castani, ci ginkgo biloba, un arbore fosilă, care nu s-a schimbat de milioane de ani). Totul pătat de mucegaiul comunismului abia trecut, în care clădirile par niște mumii prost îmbălsămate. Tencuiala de pe clădirile trecutului burghez e la fel de suprarealist jupuită ca în București. Casele vechi au fost hrăpăreţ reciclate în baruri sau buticuri, la fel ca în Cluj. Ca și în România, micii antreprenori au vopsit sau renovat numai partea de parter pe care o închiriază, restul casei fiind pe jumătate dărâmată. Nerăbdători, au introdus noua tehnologie cu toporul și barosul. Un aparat de aer condiţionat își vâră ţeava cu aer rece prin pielea spartă a unui geam ca o perfuzie făcută de un tehnician de ambulanţă beat.
Există însă și diferenţe mari între București și Shanghai. Toate marile artere ale Shanghaiului sunt străjuite nu de blocurile ceaușiste pătate de igrasie chiar și pe faţadele văzute de soare, ci de gigantice turnuri de apartamente sau birouri. Multe clădiri sunt numai sticlă și oţel, linii fracturate, post-post-moderne. Atrium-uri suspendate în gol te surprind la fiecare colţ. Alte clădiri sunt enorme coșmaruri de nouveau riche. Un uriaș complex de turnuri cu zeci de etaje, unite între ele și decorate cu antablamente, cornișe și acoperișuri faux french arată ce s-ar întâmpla dacă Versailles-ul ar fi vândut unui antreprenor de proprietăţi imobiliare din sudul Chinei.
DUPĂ BLOCURI, LA BALCON
Shanghaiul și China mi s-au relevat în toată splendoarea lor când am decis să trec dincolo de blocurile turn. Ce am găsit în spatele lor seamănă, din nou, cu Bucureștiul de pe Calea Moșilor, deși, trebuie să mărturisesc, e mai curat, și viermuiala lui intoxicantă...
... e mult mai exotică. Toate blocurile sărăcanilor, ascunse în umbra turnurilor de sticlă, au faţa trasă cu creionul tremurat al penuriei arhitecţilor comuniști. Unghiurile sunt aproximative, ferestrele sărăcăcios încadrate de rame de metal ieftin. Faţadele sunt însă spectaculos împănate cu miliarde de antene. Se extind ca ţepii unui arici – nu din acoperiș, ci din balcoane, paralel cu solul – și, ei bine, nu servesc la recepţia programelor TV interzise din Taiwan, ci unui scop mult mai puţin cultural: uscatul rufelor.
Balcoanele blocurilor populare sunt înţesate și cu coteţe și ghivece de verdeţuri folosite în bucătărie. Ţăranul chinez mutat la bloc a luat cu el nostalgia orătăniilor din ogradă. Astfel, se pierd în nori măcăit de raţe, ţârâit de greieri, glas de pitpalaci printre ierburile-zarzavat ce se răsucesc în sus ca niște demonice vrejuri de fasole.
ORAŞUL LIVING ROOM
Shanghaiul vechi e un animal pe jumătate jupuit; organele încă vii se revarsă pulsând din pântecele despicat. Oamenii trăiesc aproape pe trotuar, cele mai private activităţi au loc sub nasul trecătorilor. Multe locuinţe au numai o cameră, un dormitor cu ușa direct în stradă. Rufele spălate se atârnă nu numai pe balcoane, ci de multe ori pe sârme întinse între copacii ce mărginesc străzile. Flutură în vânt chiloţi ca niște drapele în zi de sărbătoare. Bucătăria este spaţiul din faţa camerei, separat de restul trotuarului prin câte un maldăr de vechituri ţinute la un loc cu scânduri și sârme. Aici, sub privirile trecătorilor, se gătește, se mănâncă, se cos și se cârpesc rochii și cămăși rare ca borangicul din cauza purtării. Tot aici au loc certurile de familie de după cină. Atâta doar – chinezu-i om discret. Înjurăturile se aruncă din ochi.
THE DARK SIDE OF CORUSCANT
Shanghaiul este o hidră cu trei capete. Primul e centrul civic, pe care abia l-am părăsit. Al doilea este Bund-ul, promenada de clădiri construite între anii 1880-1930 pe malul râului ce străbate orașul, Huangpu, un fel de mini New York. Al treilea e abia răsărit, dar cel mai impresionant. E un Tokio inventat peste noapte, folosind scenografia din Blade Runner. Se numește Pudong. Un întreg cartier a fost ras în stilul în care s-a contruit Casa Poporului. E un peisaj semilunar, în continuă reconstrucţie. Zgârie-norii ţâșnesc din el ca giganţii germinaţi de dinţii de dragon semănaţi de Cadmus din mitologia greacă. Unii îmbrăcaţi în armură de prost gust – și poleiţi de sus până jos în aur, cum e clădirea Aurora – sunt gata să orbească trecătorii. Alţii, precum Centrul Mondial Financiar, sunt o splendoare extraterestră, o lamă ce nu se mulţumește să zgârie, ci despică de-a dreptul norii.
Pudongul îţi spune un lucru simplu: China vrea să fie ce a fost și încă o dată pe atât.
ILUZIA PERPETUITĂŢII
Am părăsit Shanghaiul ca să vizitez și Beijingul într-o zi de iunie umedă, gri ca o plapumă uitată în ploaie. Am luat trenul rapid Z, foarte modern și curat. Am fost surprins ce civilizat, în felul lui, putea să fie vagonul de dormit. Mai ales după ce am petrecut câteva ore în gară. Construită acum câteva decenii, gara a rămas mică, atât de mică încât autorităţile au interzis intrarea în ea cu mai mult de o oră înainte de plecarea trenului. Au transformat, în schimb, piaţa din faţa ei într-o uriașă sală de așteptare în aer liber.
Trenul de noapte către Beijing are în schimb stewardese tinere,...
... zâmbitoare, covoare pe jos, aer condiţionat și cu veceu turcesc, fără scaun, din oţelul inox cel mai strălucitor. Cearșafurile sunt moi și albe ca laptele, nu jilave sau scorţoase cum auzisem din poveștile altora.
Orice vizită la Beijing trebuie să se oprească la Orașul Interzis. Mentalitatea arhitecturală este foarte simplă, primitivă chiar. Palatul este construit după tipicul ancestral, al repetiţiei. Cu un iușchiuzarlâc, însă. Ce impresionează la Orașul Interzis nu este varietatea, originalitatea, antichitatea sau ingenuitatea, cum e cazul catedralelor europene medievale sau al templelor din antichitate, ci încăpăţânarea cu care clădiri din lemn sunt reconstruite folosind un model simplu, de câteva figuri geometrice, la fiecare câteva sute de ani. Scopul e de a da iluzia perpetuităţii.
Orașul interzis e culmea repetiţiei memoriei chineze. Clădirile, întinse pe nu mai puţin de 70 de hectare (în comparaţie cu cele 5 ale Versailles-ului) ștanţează spaţiul cu un singur model arhitectonic: o mare curte înconjoară o sală deschisă către toate vânturile. Palatul a fost reconstruit pe parcursul ultimelor șase secole și a rămas, de fapt, la fel; în același timp, Europa avea să treacă de la romanic la gotic, la renaștere, baroc, neoclasicim și art nouveau.
Palatul mai spune și ceva despre puterea chineză. Sălile sunt mari hambare cu stâlpi din lemn unde se poate judeca fără drept de apel un trădător de ţară, se pot primi emisari, se pot pune în scenă opere sau se poate juca baschet. Nu există nici un fel de despărţiri interioare pentru camere, nici măcar pentru dormitorul imperial care e înghesuit în colţul uneia dintre săli.
Repetiţia și monotonia nu sunt însă fără rost. Modul în care clădirile se repetă simbolizează perfect modul în care funcţiona și încă funcţionează puterea chineză. Orașul-palat al împăraţilor chinezi era greu de penetrat nu numai pentru că era înconjurat de gărzi, ziduri de șase metri grosime și un canal lat de 50 de metri. Ci și pentru că, odată ajuns înăuntru, era foarte ușor să te pierzi printre zecile de săli și curţi interioare ce seamănă ca picăturile de apă. Fiecare hambar, înconjurat de piaţeta lui, dă iluzia că ai ajuns la centru, deși mai sunt încă două, trei, cinci, zece în jur, unde împăratul s-ar putea (sau nu) să fi fost într-o zi sau alta.
Această secretomanie este perpetuată și de partidul comunist, care are și el propriul său oraș interzis, cu centrele de putere izolate crescând unul în interiorul celuilalt. Acesta se află peste drum de vechiul Oraș Interzis și se numește Zonghainan. Are și el o poartă imperială ca vechiul oraș și, asemeni acestuia, are zeci de hectare, inclusiv un parc și un lac cu o insulă. Evident, n-am putut să-l vizitez.
Am încheiat călătoria cu o vizită, oarecum obligatorie, la marele zid, ce se află la câteva zeci de kilometri de Beijing. L-am explorat pe pipăite, în segmente de 20 de metri, învelit fiind într-o ceaţă cenușie și grea. Reconstruit cu o perfecţiune ce trădează faptul că, pentru China, trecutul e ceea ce rămâne după ce reorganizăm prezentul, zidul e o imensă butaforie. Toate cărămizile sunt noi. Pantele sunt uneori escaladate în unghiuri de 45 de grade, fără scări. Totul trădează graba cu care guvernele Chinei moderne au reconstruit zidul mai mult ca simbol al puterii prezente, decât ca reconstrucţie fidelă a trecutului. Înţesat cu chinezi de la ţară, ce fumau ca niște antice lifturi cu abur în timp ce se căţărau pe pantele neverosimile ale construcţiei, zidul a fost pentru mine o revelaţie nu istorică, ci contemporană.
Imaginea cea mai grăitoare mi-a răsărit în faţa ochilor în spatele unui anunţ în anglo-chineză ce avertiza: „Grijă la mediu! Grijă la relicve! Nu te ușura pe ele!”.
crifus a scris
Despre China e foarte greu să povesteşti. Trebuie să vezi, trebuie să simţi... Tot ce vezi poate avea o simbolistică aparte, fiindcă e clar un amestec de vechi şi nou, de occidental şi oriental, de... prea-plin şi de lipsuri... În China toate simţurile-ţi sunt exploatate la maximum, ţi-e greu să analizezi, fiindcă nu-ţi poţi stabili priorităţile...
Dar toate acestea te cer mereu înapoi, în speranţa că vei înţelege ceea ce nu este de înţeles... E o lume a controverselor, iar oamenii sunt la fel... Ştii atât de puţin şi oricât ai încerca, nu vei şti niciodată mai mult!... Minunată ţară!
1 · acum aproape un an