Un jurnalist român, un militar englez, două carabine şi un pisoar. Plus alte aventuri de la faţa locului.
Două mașinuţe din plastic, una albastră de raliu și un sedan cenușiu, descriu niște cercuri și acolade ciudate pe capota blindată a unui 4x4 prăfuit. Aerul Kabulului pare încremenit într-o liniște stranie, pe de o parte datorată frigului dimineţii și, pe de alta, unei senzaţii de prezenţă ameninţătoare, mereu la pândă. Un soi de pericol pe care încerc să-l conștientizez în timp ce privesc fascinat la mașinuţa albastră care tocmai a fost răsturnată cu roţile în sus de o mână nervoasă, îndesată într-o mănușă kaki.
„În cazul în care mașina sare în aer, casca vă poate salva viaţa. De aceea, în timpul deplasării în convoi, trebuie să purtaţi vesta antiglonţ și casca. În astfel de incidente, cei mai mulţi mor din cauza leziunilor craniene. Explozia îi aruncă pe pasageri prin mașină ca pe niște păpuși. Și, dacă nu aveţi casca pe cap, you’re bloody fucked up!”
BOLO
Așa a început pentru mine prima zi în Afganistan: cu un instructaj legat de situaţia „puţin probabilă” ca mașina în care mă aflu să sară în aer. Sunt unul dintre cei câţiva jurnaliști care participă la o vizită organizată de Înaltul Comandament ISAF – misiunea internaţională, aflată sub comandă NATO, în care peste 50 de mii de militari din 41 de ţări încearcă securizarea și reconstrucţia Afganistanului. De realitatea afgană te lovești încă de la aterizarea pe aeroportul din Kabul: pe pistă rulează doar avioane militare. Soldaţilor, poate și dintr-un soi de eficienţă cazonă, le plac foarte mult acronimele și prescurtările. În felul acesta, „Kabul International Airport” se reduce la KAIA. În faţa terminalului „Sosiri” din KAIA, caporalul englez din faţa mea mă mai pune la curent cu două dintre cele mai importante prescurtări din zonă: RPG (aruncător de rachete) și IED (dispozitiv exploziv improvizat).
„Dacă, în urma exploziei, comandantul și șoferul sunt morţi, iar tu ești singurul supravieţuitor, folosește această staţie radio.” Îmi arată un walkie-talkie Motorola și îi dă mai departe cu explicaţiile: „De regulă, se află la comandantul mașinii. Dar, dacă el e mort, iar tu te poţi întinde să ajungi la ea, apasă acest buton timp de trei secunde” (îmi arată un buton roșu). „Un semnal de alarmă va fi transmis de urgenţă la bază. Altminteri, vă dorim un voiaj plăcut prin Kabul, oferit prin amabilitatea serviciilor de transport ale armatei britanice!”
Vorbește cu o voce gâjâită, de suporter proaspăt întors de la un meci. Camarazii îi spun Chicken, poreclă ce i se trage de la capul ras și mersul de găină pe care îl face uneori în jurul mașinii, la întoarcerea din misiune. Are 22 de ani, este căsătorit și locuiește în sudul Angliei. Este băutor de cafea, spre disperarea colegului său scoţian, un roșcovan care bea cu obstinaţie ceai negru. Chicken și ai lui se pot considera norocoși. Pentru ei, Kabulul anului 2008 este mult mai cool decât insurgenţa din Irak din anii 2003-2005. („Primele șase luni după ce am ocupat Basra au fost mișto. Apoi, după ce s-au reorganizat ăia și a început insurgenţa, a devenit nasol rău.”)
Ca orice englez, Chicken are rezerve aparent nelimitate de umor negru și sarcasm de care se folosește mai ales în situaţiile „Bolo”. În general, în jargonul militarului britanic, „Bolo” acoperă o plajă destul de largă: poate fi rahat, căcănar, poponar, insurgent, agent de circulaţie sau mașină-capcană. În timpul patrulelor în care i-am însoţit pe soldaţi prin Kabul, „Bolo” a însemnat doar căcănar (când era vorba de vreun superior ierarhic, bârfit cu voce joasă), agent de circulaţie sau mașină-capcană.
Spre deosebire de americani, care preferă convoaiele impresionante, cu suburbanuri negre și late cât niște combine, englezii folosesc mașini „civile” 4x4 – care pe dinafară arată ca niște rable. Scoţianul băutor de ceai negru mă invită să urc în mașină. Primul lucru pe care îl fac este să mă dau cu capul de tavan. „Stai liniștit”, îmi spune roșcovanul, „tuturor ni se întâmplă. Ăsta e alt motiv pentru care recomandăm să staţi cu căștile pe cap în timpul mersului.” Odată instalat pe bancheta din spate, remarc imediat stratul gri de kevlar cu care este căptușit interiorul mașinii. Ieșim din bază, cu destinaţia Academia Militară Afgană. Cele două mașini Toyota se pierd ușor prin traficul...
... aglomerat și prăfuit al Kabulului. Pe lângă mașinile „civile”, englezii mai au o armă secretă; un dispozitiv ECM, de bruiaj electronic. „UK only”, se mândrește Chicken, „așa ceva nu au nici măcar americanii”. Aparatul începe să piuie, dar britanicul îmi face semn că totul e OK. „Stai liniștit, așa piuie el, din când în când. Dar dacă piuie de trei ori, e groasă.” ECM-ul britanicilor este un aparat foarte util, în condiţiile în care multe IED-uri sunt declanșate de celulare. Roamingul a ajuns și în Afganistan, iar reţeaua de telefonie mobilă acoperă, practic, toate zonele importante. În bazarele din Kabul, printre pietre preţioase, lănţișoare și baticuri, au apărut și telefoanele mobile. Se vând fără clasicele cărţulii cu instrucţiuni de folosire; aproape trei sferturi dintre locuitori sunt încă analfabeţi.
Șoselele din Kabul sunt praf. Arareori depășim 50 km/h. Pe ușa din spate a mașinii văd lipită o foaie A4 cu o listă completă a mașinilor „Bolo”. O citesc și observ că în dreptul fiecăreia apare descrierea „Toyota albă”. Mă uit afară, în trafic: aproape toate mașinile din Kabul sunt Toyota albe. Îi semnalez dilema lui Chicken, iar el și șoferul încep să râdă cum doar niște militari englezi echipaţi de luptă o pot face.
AFGANI, GRENADE ŞI COTNARI
„Voi, americanii, sunteţi cam ciudaţi. Porniţi un război din te miri ce...”, se adresează Chicken, brusc, celorlalţi doi pasageri din spate.
„A, da, și voi englezii, ne urmaţi de fiecare dată...”, îi răspunde o voce feminină, cu pronunţat accent american.
„Because you bloody ask for us!”
„Victima” ironiilor lui Chicken este Marianne, o femeie-caporal din armata americană. O tipă de 26 de ani, șatenă, cu ochi căprui, îmbrăcată într-o uniformă pixelată cu pătrăţele verzi, gri și bej. Poartă cu ea o carabină neagră M16 și un aparat foto performant. Marianne e jurnalist militar și e trimisă să documenteze stadiul de pregătire al armatei afgane. Deși amicală, discuţia inter-arme este vehementă, alimentată pe de o parte de orgolii naţionale și, de cealaltă parte, de o dorinţă intimă de a închide conversaţia cu o poantă decisivă.
„Noi, englezii, avem cea mai tare armată din lume!”, reia Chicken răutăcios.
„Aaa, nu... cea mai bună armată e cea americană!”, îi răspunde Marianne.
„Bloody, no!”, râde englezul înainte de a porni asaltul final. „Noi ne folosim de voi! De fiecare dată când vrem să pornim un război, îi facem pe americani să meargă acolo primii! Human targets! The American soldier is the best British decoy!”
Lăsăm în urmă viermuiala Kabulului și ne îndreptăm pe un drum care taie deșertul pietros spre un poligon al armatei afgane. Trecem de un imens cimitir de tancuri (iar englezii nu rezistă tentaţiei de a-și face poze printre carcasele de TAB-uri și T-55-uri) și ajungem la timp pentru a vedea cum învaţă militarii afgani să folosească grenadele. Așezaţi pe jos, cu fălcile sprijinite în pumni, recruţii ascultă absent un instructor bărbos care le predă principiile aruncării grenadei de mână tip „ananas”, model FMG-1. Deoarece mulţi recruţi sunt analfabeţi, instructorul se folosește de planșe cu poze și de o grenadă de cauciuc, pe post de model. Bărbosul scrutează apoi linia orizontului și aruncă grenada de exerciţiu la peste 30 de metri distanţă.
Nu înainte de a striga din toţi rărunchii: „Allah Akbar”. De pe margine, militarii englezi îl privesc miraţi: „Într-o situaţie de luptă, în felul ăsta, și-ar trăda poziţia”.
Părăsim poligonul de antrenament cu destinaţia KAIA, iar pe drum Chicken și Marianne continuă să se împungă reciproc. Însă odată ajunși teferi înapoi la bază, cei doi se despart amical. Chicken pleacă spre propria cazarmă, iar Marianne se oprește la terasa barului US Air Force One pentru o ciocolată caldă. La nouă seara, cel mai popular bar din KAIA este deja arhiplin. Sunt înconjurat de uniformele celor 41 de ţări participante la misiunea ISAF: americani, canadieni, macedoneni, lituanieni, norvegieni, ba chiar și trei ucraineni rătăciţi.
Masa principală de la terasă e și ea plină de uniforme de camuflaj. Genul de model pe care doar două armate îl au în Afganistan: armata britanică și armata română. Pete maronii pe fond bej-gălbui. Pe masă este o sticlă de Cotnari, semn clar că ocupanţii sunt români. În bază, consumul alcoolului e permis între șapte și zece seara. Suficient pentru ca cei ieșiţi din tură să sărbătorească „ziua de naștere” a lui Radu, un tânăr „loadmaster”, responsabil cu încărcarea avioanelor de transport. Îl întreb câţi ani a împlinit, dar îmi dau repede seama că „ziua de naștere” este, de fapt, un cod folosit când e rândul cuiva să facă cinste.
Barul e garnisit cu tot felul de sortimente de bere: găsești Budweiser, Becks, Guinness, Heineken sau Stella Artois. Fără vin, însă. Altfel, bazele militare sunt bine aprovizionate. Găsești aici inclusiv trabucuri „Romeo & Juliet”. Exact modelul pe care îl fumează Adi, un pilot român pe Hercules. Alături de el și ceilalţi membri ai echipajului său, la masă s-au strâns și controlorii de trafic și personalul civil care...
... lucrează în aeroportul din Kabul și care au ieșit din tură: români cu toţii. Sticla de Cotnari arată ca un trofeu adus special pentru ei, de acasă. Vinul este împărţit în 10 porţii egale, în pahare de plastic. Au avut noroc. Echipajul lui Adi trebuia să aterizeze la Kandahar dar, pentru că aeroportul era plin de avioane americane, a aterizat, pentru o noapte, la Kabul. Mâine va pleca spre Kandahar, apoi spre București: zbor de 12 ore, cu escală de două ore în Baku, pentru realimentare. Adi e fost pilot de MiG 21, iar acum zboară pe un bătrân C130 Hercules, „din ăla care a făcut Vietnamul, practic din aceeași generaţie cu MiG-ul 21”. Le spun că cei de la NATO mi-au pregătit o vizită în Nord, la baza germană din Mazar-e Sharif. „Cu cine zbori?”, mă întreabă unul dintre controlorii de trafic. „Cu Luftwaffe”, îi răspund. „A, știu, zborul e programat la 7.30, dar se anunţă vânt. Iar nemţii ăștia au niște
figuri... Ultima oară au amânat un zbor din cauza vântului lateral.” Românii încep să râdă. Diferenţa dintre un pilot român de Hercules și un pilot german sau american este vizibilă în primele secunde de la decolare: românii ridică în aer avionul de transport Hercules la fel de lin cum ar ridica un avion de vânătoare MiG 21.
DOUĂ CARABINE ŞI UN PISOAR
Afganistanul e o ţară în care parcă totul conspiră pentru a complica până și cele mai simple lucruri. Cum ar fi mersul la toaletă. Dacă ziua temperaturile depășesc 30 de grade, noaptea coboară până pe la patru grade. Cu asta te mai poţi obișnui. Însă, dacă trebuie să folosești toaleta în miez de noapte, alături de 20 de bărboși înarmaţi până în dinţi care tropăie nerăbdători la coadă, un elementar exerciţiu fiziologic capătă proporţii de aventură. Cu disciplina omului care a stat la coadă pe vremea lui Ceaușescu, am ales să nu încerc să mă bag, românește, în faţă. Mai ales că, judecând după bărbile dese și armele M4, americanii din faţa mea erau din trupele speciale. Și, pe deasupra, nu știam prin ce trecuseră în timpul zilei, din moment ce îi apucase la unison, în toiul nopţii, nevoia să meargă la „spălător”, cu armele în spinare. După câteva minute petrecute printre uniforme pixelate, reușesc să intru. Încă din ușă, dau de primul obstacol – un negru imens, care se spăla tacticos pe mâini. Nu puteam trece, așa că
l-am lăsat să termine. Timp suficient pentru a ochi un pisoar liber, în mijloc. Stabilesc azimutul și încerc să mă strecor printre alte două huidume, care își sprijiniseră carabinele chiar de marginile pisoarului vizat. Una la stânga, alta la dreapta. Civil, neînarmat și cu ochelari, m-am așezat între ei cu atenţia unui genist ce se apropie de o bombă. Din fericire, scena a decurs în liniște, fără urmări neplăcute. Nici pentru mine, nici pentru armele americanilor.
Am profitat de moment pentru a medita la mostrele de înţelepciune populară (varianta americană) care umpleau peretele din faţa mea. Cele mai interesante s-au dovedit cele dedicate lui Chuck Norris. Undeva sus cineva enunţase următorul adevăr: „Chuck Norris doarme cu perna sub pistol”. Ceva mai jos, altcineva a pus o întrebare firească: „De ce ar avea nevoie Chuck Norris de pistol?”. O posibilă concluzie era undeva mai în dreapta: „E clar, Chuck Norris e un poponar”. Imediat lângă, un altul a tras linie și a dat verdictul: „Poponar e ăla care crede asta”.
RĂZBOIUL, ROMÂNII ŞI ICOANELE
Cartierul General al ISAF din Kabul se află într-o clădire cu două etaje, situată în mijlocul unei fortăreţe. E străjuită de pereţi Hesco: niște saci de 3 metri înălţime, ranforsaţi cu armătură de metal și în care s-a turnat nisip și pietriș. În faţa sediului Cartierului General, toate steagurile naţiunilor participante la misiunea ISAF sunt coborâte în bernă. „De fiecare dată când moare un soldat ISAF în Afganistan drapelele se coboară în bernă. Și, de când sunt eu aici, au cam stat mereu în bernă”, mi-a spus colonelul Cărămidariu, ofiţer român de Stat Major, detașat la Cartierul ISAF.
Cărămidariu e un moldovean masiv, peste care am dat din întâmplare, pe aleea principală din faţa Cartierului General. Pe el l-au trădat imediat bocancii Drăgășani (un element distinctiv prin care militarul român iese în evidenţă), iar pe mine m-a trădat privirea aţintită asupra bocancilor Drăgășani. „Român?” „Aoleo, român, da!” De bucurie, insistă să-mi facă cinste cu o cafea de la clubul ofiţerilor, așa că ne așezăm la o masă, într-o curte cu bănci de lemn, unde se poate fuma. „Prima oară când am ajuns aici, mi-am dat seama ce...
... înseamnă să fii într-un război adevărat. Valul ăla de căldură care te pocnește imediat când cobori din avion, praful, toată senzaţia aia… nu știu cum, dar pe mine m-a trecut așa, un fior de-a lungul braţelor și spinării. Ca militar, e o senzaţie pe care o ai doar într-o zonă de conflict. E unică în viaţă.” Îmi povestește apoi de o vizită a lui Traian Băsescu în Kandahar: „Cu o seară înainte să vină Băsescu, a luat foc biserica noastră din bază. E o biserică din lemn, noroc cu pompierii americani care au intervenit imediat. Din păcate, ne-au ars icoanele în focul ăla”. Românii au găsit însă repede o soluţie. „Am luat poze de pe Google.” Le-au printat și le-au lipit pe pereţii bisericii. „Nimeni nu s-a prins. Unii militari au adus din dormitoare propriile icoane. A fost emoţionant. În situaţie de război, înţelegi cât de apropiată e legătura asta, cu Dumnezeu. Aici, chiar simţi că există ceva deasupra ta.”
BOLO, DIN NOU
What the fuck? e genul de expresie care, atunci când e rostită în mijlocul traficului din Kabul, îi îngheaţă pe toţi cei din mașină. Sunt din nou cu Chicken și ne deplasăm spre o bază americană din Kabul. Suntem ultimul vehicul din convoi. În spatele nostru, o mașină albă ce pare să fie o Toyota zig-zaghează printre celelalte vehicule și se apropie tot mai mult. ECM-ul nu scoate nici un sunet, însă mașina albă începe să dea flashuri în spatele nostru. Da, e o Toyota. Chicken deschide portiera și, sprijinindu-se de ea, se ridică în picioare, pe jumătate afară din mașină. Își întinde braţul drept, cu palma ridicată în sus, spre șoferul prea îndrăzneţ. Mașina frânează. Câștigăm distanţă pentru o vreme, însă posibilul „Bolo” își începe iar dansul printre celelalte mașini. Se apropie, din nou, prea mult de noi. Chicken repetă figura, însă de data asta are în mână un pistol negru pe care îl îndreaptă spre Toyota albă. Mașina frânează brusc și rămâne, undeva, în spate. Chicken trântește portiera și își pune pistolul înapoi în toc. Oftează și înjură printre dinţi: I hate this fucking shit.
NEMŢI, BOMBE RUSEŞTI ŞI COPII AFGANI
„Alle man, einsteigen! Marsch, marsch!” Strigătele și ordinele de îmbarcare în vehicule sună în realitate exact ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Îmbrăcaţi în uniforme bej, cu pete verzui și maronii – camuflajul standard al Bundeswehr-ului pentru relieful din Afganistan –, germanii își verifică armele de asalt G36 și se urcă în blindate. Am ajuns în Nord și ne pregătim pentru o patrulă prin regiunile muntoase din sudul orașului Mazar-e Sharif. Militarii poartă berete verzi și fulare kaki înfășurate în jurul gâtului. Itinerariul va trece și prin două sate, iar comandantul patrulei dă ordin ca toţi militarii să își dea jos căștile și să le pună în niște sertare speciale, aflate în interiorul blindatelor Fox și Dingo. Vorbim de o procedură standard: în complicata semiotică a Afganistanului, casca pusă pe cap poate fi interpretată drept un act de agresiune mai grav decât afișarea unei arme în timpul unei patrule terestre. În vehiculul de patrulare, dau peste Anna. O tipă cu o beretă neagră și o kefia kaki la gât, asortată cu mănușile din piele întoarsă. Abia când oprim în primul sat înţeleg mai bine subtilitatea prezenţei sale în patrulă. Anna intră în vorbă cu localnicele, le împarte cărţi de vizită și face schimb de numere de telefon. Bărbaţii afgani se uită la ea de pe margine cu o curiozitate amestecată cu respect. Asta, poate și datorită pistolului-mitralieră Heckler & Koch, calibrul 4,6 mm pe care Anna îl are la brâu.
Alături de Anna, alte câteva sute de femei-soldat repezintă ultima găselniţă gândită de strategii NATO pentru a câștiga încrederea populaţiei: patrulele mixte. În acest fel, o patrulă cu 19 bărbaţi, plus o femeie, poate realiza mai multe lucruri decât o patrulă de 20 de bărbaţi. Un bărbat, fie el și militar NATO, nu are dreptul să intre în casa unei femei afgane, dacă nu este căsătorit cu ea. Însă o femeie, chiar dacă este militar NATO și poartă un Glock la curea, poate face asta.
În scurt timp, un reprezentant local vine în grabă spre noi, ţinând în mână un obuz neexplodat pe care l-a găsit pe câmp. Suntem într-o zonă în care, în timpul războiului sovieto-afgan, a sărit în aer un depozit de armament al Armatei Ro ii. Un depozit cum doar Armata Roșie putea să aibă: după
mai bine de 20 de ani, localnicii încă mai găsesc proiectile. Calm, comandantul patrulei preia iniţiativa și îi cere posesorului de proiectil să-l ducă într-o zonă special amenajată, pentru a fi aruncat în aer, mai târziu, de geniști. Urcăm apoi în vehicule și ne îndreptăm spre bază. Pe drum tăiem în două Mazar-e Shariful.
Instrucţiunile sunt clare: nimeni nu coboară din vehicule în oraș, chiar dacă mașinile sunt înconjurate de copii. Cu o zi în urmă, în Kunduz, la est de Mazar, doi militari germani s-au dat jos pentru a împărţi bomboane unor copii. Un atentator s-a apropiat de ei și s-a aruncat în aer. Patru copii au fost uciși, iar militarii grav răniţi.
FEDERAŢIA ȘI ROMULANII
Printre strategii americani circulă o vorbă: „Există 10 tipuri de oameni: cei care cunosc sistemul binar și cei care nu-l cunosc”. Genul de glumă care te pune în încurcătură chiar și după ce ţi se explică poanta. O glumă pe care o guști, alături de o prăjitură imensă cât farfurioara pe care stă o cană imensă de cafea: semne clare ale prezenţei Sardaukarului american. Mă aflu într-un birou elegant, alături de doi maiori și un colonel de Stat Major american. Un perete al încăperii este plin de tablourile militarilor KIA – killed in action. Ofi ţerii se ridică brusc în picioare: în încăpere își face apariţia Robert Cone, generalul cu două stele. Încă de la început, se declară mândru de progresele pe care armata afgană le-a făcut în ultima perioadă. Vorbește cu o detașare egalată doar de cea cu care își etalează bătrânul pistol Colt, model 1918, prins cu lănţișor de centură. Pe uniformă stă scris „Rangers”, simbolul trupelor speciale ale armatei terestre americane. Povestește cum l-a impresionat o situaţie prin care a trecut în cadrul programului de antrenament al trupelor de comando afgane – KANDAK. „Au echipament american, bocanci americani, jachete americane”, spune Cone. „Ca luptători, sunt excelenţi. Problema e că, la un moment dat, ne-am trezit pe cap cu afgani din trupele speciale, care ne-au rugat să le dăm niște jachete noi, pe motiv că le pierduseră pe celelalte. Ne-am dat seama că le dăduseră familiilor și le-au declarat pierdute, pentru a lua un nou rând de haine, pentru alţi membri ai familiei.”
La nivelul soldatului de rând, situaţia este descrisă mult mai plastic: „Arătăm de parcă am fi Federaţia din Star Trek! Și ne batem cu romulanii!”. Asta mi-a spus un militar american, care aștepta în nord, în aeroportul din Mazar-e Sharif, un zbor NATO pilotat de nemţi, ca să îl transporte, alături de o companie de belgieni, până la baza americană din Bagram, în est. I-am dat dreptate. În barul US Air Force One din Kabul, francezii, belgienii, lituanienii, turcii, portughezii sau slovacii socializează în engleză. Liantul e asigurat de bere și de biliard. Mesele sunt englezești, de snooker, bilele sunt de biliard american, iar românii i-au învăţat pe portughezi cum se joacă „la colţul opus”. Loviturile sunt anunţate tot în engleză.
Aerul Kabulului pare cufundat într-un zgomot straniu, datorat în special avioanelor care rulează pe pista aeroportului. Este ultima dimineaţă petrecută în Afganistan, iar „loadmasterul” Emil tocmai și-a terminat de recitat instructajul pentru zborul cu destinaţia Otopeni-militar. După o săptămână cunosc și în somn diferenţele subtile dintre o uniformă croată și una estoniană. Nici un militar nu mi-a putut da o dată exactă legată de retragerea ISAF, finalizarea reconstrucţiei, finalizarea reformării Poliţiei sau armatei afgane. Însă un locotenent-colonel englez mucalit a reușit să îmi descrie, într-o singură frază, întreaga situaţie: „Suntem 41 de state care încearcă să vină cu propria contribuţie. Cu toţii suntem bine intenţionaţi, dar rezultatul arată ca un cocktail”. Care oricând se poate transforma într-un Molotov.
Urc la bordul bătrânului Hercules și mă îngrămădesc într-un scaun-hamac relativ confortabil. La rulajul dinaintea decolării, avionul urlă din toate încheieturile. Chinul se termină pe la jumătatea pistei, în momentul în care avionul se cabrează brusc și se ridică lin în aer. Exact ca un avion de vânătoare.
