Copiii altui fus orar

Copiii cu ambii părinţi plecaţi rămân la rude, în special la bunici. „Din păcate”, spune Cătălin Luca, de la Fundaţia Alternative Sociale din Iași, „una dintre urmările frecvente ale plecării părinţilor în străinătate este copilul cu suprasarcină: cel mai mare, și de obicei fata cea mare, preia îndatoririle părinţilor și are grijă de fraţi și de bunici. În loc să fie în grija unui adult, ei sunt cei care au grijă de toţi.”

Gabriela este norocoasă. Îi are pe tatăl ei și pe oamenii de la centru. Raportul Fundaţiei Soros, Efectele migraţiei: copiii rămași acasă, arată că mulţi dintre copiii care au ambii părinţi plecaţi, sau doar mama, suferă de diferite forme de depresie. 30 la sută dintre ei se simt frecvent singuri, 37 la sută plâng des și mulţi au declarat că sunt „neglijaţi, nefericiţi sau au simţit că nimeni nu îi iubește”. Cei mai mulţi copii care rămân doar cu tatăl, spune Luca, duc o viaţă mai rea decât dacă ar fi fost singuri. „Taţii se obișnuiesc foarte greu cu noul lor statut. Nu mai sunt ei cei care pun pâine pe masă, acest rol îi revine acum soţiei plecate. Ei trebuie să înveţe să aibă grijă de copii, de casă, de bătrâni. Pentru mulţi este o tragedie personală și își varsă frustrarea asupra copiilor. Din protectori ai copiilor, ajung un alt pericol iminent pentru ei.”

Însă Ilie Chichinete a mai crescut un copil de unul singur. De mama fiului cel mare s-a despărţit când acesta avea un an și l-a crescut singur până când s-a recăsătorit cu Dumitra. George are acum 18 ani și lucrează, așa că principala grijă a lui Ilie este Gabriela, fetiţa pe care a avut-o la 40 de ani. Atunci se credea prea bătrân ca să mai aibă un copil. „Acum mă gândesc: ce făceam dacă nu o aveam?”

Ilie a învăţat repede să ţină casa. „Mi-a fost greu o săptămână-două, că soţia se ocupa de casă, mai puţin de mâncare. Acum știu ce am de făcut. Îmi fac timp. Le fac pe toate.”

Dumitra a plecat subit. „Printr-o cunoștinţă, a apărut ocazia asta, cu o bătrână care avea nevoie acolo, lângă Messina, de ajutor”, spune Ilie. „Ne-am gândit, eu am încurajat-o, că eu cred că se mai deschide la minte dacă stăm puţin separaţi. Am întrebat și copilul și apoi, într-o săptămână, a plecat. Merită o perioadă, să vedem cum e unul fără celălalt.” Ilie a văzut în plecarea aceasta nu doar o posibilitate de a crește veniturile familiei, ci și o experienţă utilă pentru Dumitra. Nici unul nu vrea ca această soluţie să fie definitivă. La vară plănuiesc să-i ducă pe Gabriela și pe George în Italia. S-au gândit de la început la acest lucru și mama a lăsat o procură care să îi permită lui Ilie să o ducă pe Gabriela peste graniţă. Călătoria va fi doar o vizită. „Să rămânem acolo? Nu, niciodată!”, spune Ilie. „Eu cred că au un viitor aici, nu să crească printre străini.”

Gabriela abia așteaptă. „Am o hartă cu Scooby Doo și am văzut unde e mama. E într-o cizmă.”

Acesta este unul dintre avantajele copiilor care cresc în familii de emigranţi: alături de îmbunătăţirea situaţiei materiale, ei ajung să călătorească mai des în afara ţării. Studiul Fundaţiei Soros spune că 34 la sută dintre copiii emigranţilor au călătorit în alte ţări, spre deosebire de 14 la sută dintre copiii care nu au părinţi plecaţi.

Dumitra nu mai lucrează la bătrâna la care plecase. Și-a găsit un alt serviciu, bonă la o familie înstărită. Are grijă de copii, îi scoate în parc, a început să strângă și bani. În noiembrie a trimis primii 350 de euro și patru fotografii. „E mai slabă”, spun și tatăl și fiica, uitându-se la imaginile cu mama pe o faleză cu palmieri. Sunt în curtea casei, unde doi copii încearcă să dea foc unei grămezi de frunze ude cu o carte și o cutie de chibrituri. Ilie și Gabriela sunt transportaţi însă în lumea din fotografii, pe care le pun una sub alta și le rotesc la nesfârșit, de parcă ar fi un teanc interminabil
de imagini diferite.

COPIII SINGURI ACASĂ sau cei crescuţi de un singur părinte nu sunt o categorie socială nouă. Fenomenul a căpătat amploare însă după eliminarea vizelor pentru spaţiul Schengen, în 2002, când românii au început să migreze masiv către Europa de Vest, în special în Spania și Italia, unde economia avea nevoie de mai mulţi muncitori, și profilul cultural era asemănător cu cel din România. În prezent, aproximativ 2 milioane de români lucrează temporar peste hotare.

Primele cazuri extreme au apărut în 2006, când mai mulţi copii care creșteau fără unul sau fără ambii părinţi s-au sinucis, într-un gest radical de a atrage atenţia asupra lor. Răzvan S., 10 ani, s-a spânzurat în martie 2006, ca să o aducă înapoi pe mama lui din Italia. Marian C., 11 ani, din judeţul Iași, s-a spânzurat în noiembrie 2006, după ce le-a spus celor din jur că îi este dor de părinţi. Claudiu P., 14 ani, din Botoșani, s-a sinucis în vara lui 2006 după ce a fost lăsat de părinţi să aibă grijă de fraţii lui de 7 și 11 ani. Cel mai recent, în octombrie 2007, Ștefan C., 12 ani, din Argeș, s-a sinucis în timp ce mama sa se pregătea să plece din nou la muncă în Italia. Potrivit unei centralizări făcute de Televiziunea Română și citate de Hotnews.ro, în 2007 au fost 12 astfel de sinucideri.

„Cazurile de sinucidere sunt produse de dezechilibrul emoţional provocat ...

... de abandonul părinţilor”, spune Luca. „Părinţii nu conștientizează efectele pe termen lung. Au mari probleme de exprimare a emoţiilor și nu întreţin relaţia cu copilul după ce pleacă. Metoda prin care aleg să-l recompenseze sau să-l pedepsească este cea pecuniară. De aici copilul ajunge să se simtă abandonat emoţional.”

Fundaţia Alternative Sociale are în îngrijire 300 de copii din judeţul Iași. Îi încurajează pe aceștia să-și exprime primii emoţiile: să deseneze, să spună că le este dor de părinţi, să le scrie scrisori, în speranţa că adulţilor le va fi mai ușor să o facă la rândul lor. Comunicarea este vitală pentru că, deși plecarea la muncă este temporară, efectele asupra copiilor pot fi similare cu cele ale unei despărţiri definitive sau a decesului unuia dintre părinţi.

NICOLAS ARE NUMAI 6 ANI. Este în grupa mare la grădiniţă în comuna Tuzla, judeţul Constanţa, dar este deja „bărbat în casă”. Tatăl lui, George Stan, în vârstă de 37 de ani, a plecat să lucreze pe șantierul naval Daewoo din Coreea de Sud, în februarie 2007.

A plecat pentru că familia sa avea multe rate de plătit și urma să mai aibă un copil. Așa că a renunţat la serviciul de liber-profesionist în construcţii, care nu îi aducea un venit constant, și a plecat să se specializeze în Coreea. Salariul nu este mare, dar vine lunar și i-a permis soţiei lui, Adriana, să se descurce cu doi copii și să achite toate datoriile. Deși îi este greu singură, Adriana nu regretă nici o clipă decizia luată. „Înainte eram mereu împotrivă când voia să plece afară să lucreze. Dar mi-am dat seama că nu mai avem cum să ne descurcăm. Ajunsesem să cumpărăm lemne ca să ne încălzim de la o lună la alta, pe datorie. Și eu eram gravidă. Trebuia să facem ceva.” George, la rândul lui, nu a fost prea dispus să plece până când nu a avut posibilitatea să o facă legal. „La vârsta mea nu mai era cazul să plec la risc, să stau pe sub poduri în Italia ca să trimit bani acasă”, spune el pe un ton cumpătat. A venit acasă pentru Sărbătorile de iarnă. „N-am făcut-o când eram mai tânăr, d-apoi acum, când am doi copii...”

Avea numai unul când a plecat. Briana, fetiţa pe care și-a dorit-o George din tot sufletul, s-a născut la cinci zile după plecarea lui. „Ăsta a fost cel mai greu lucru...” Ochii i se umplu de lacrimi și-și întoarce capul. „Am așteptat până în august ca să o văd. Mi se rupea sufletul acolo să știu că am un copil și că nu l-am văzut niciodată.” Briana, o fetiţă veselă de 10 luni, stă tot timpul cu ochii pe el, îl strigă, îi arată jucării, îi povestește diferite lucruri pe limba ei. „Spune «tata» tot timpul”, spune Adriana amuzată. „«Mama» doar când îi e foame.” George e vrăjit.

Pe Nicolas s-a străduit să îl includă în schimbările pe care le aducea plecarea lui. I-a înmânat responsabilitatea casei „ca să știe că ajutorul lui este important”. Nicolas este un copil liniștit, puţin timid. Seamănă cu mama – blond, cu ochii mari, căprui, și un zâmbet cuceritor. „O ajut pe mama, îi car pungile, am grijă de Gâgă”, spune el mândru. Gâgă e Briana. Nicolas îi dă să mănânce și o ţine de mânuţe ca să poată să meargă. Numai pe tată l-a cam exclus din viaţa lui. După aproape două săptămâni de vacanţă împreună, Nicolas ignoră în continuare multe din spusele lui George; Adriana trebuie să-i repete rugăminţile. „Când e George plecat, nici nu vrea să vină la telefon să vorbească cu el. E felul lui de a-și arăta supărarea.”

Când George a venit prima dată în concediu, în august, Nicolas s-a acomodat la fel de greu cu prezenţa lui. Înainte de despărţire, își amintește Adriana, i-a spus tatălui „să nu mai plece înapoi, că numai el știe să-i răspundă la întrebări, eu nu știu, și el vrea să știe lucruri. Și că pe ceilalţi copii vin să îi ia taţii de la grădiniţă, numai pe el îl ia numai mama.”

George crede că lucrurile vor reveni la normal când se va întoarce, la jumătatea anului. Plănuiește să plece și în alte ţări, tot pe șantiere navale. Dar Nicolas va crește și va înţelege mai bine de ce pleacă. „O să am grijă de el și o să îl susţin orice va vrea să facă în viaţă”, spune George. „Și fotbalist, și doctor, ce vrea el, o să muncesc până nu mai pot ca să îi asigur toate condiţiile să înveţe. Pentru el fac toate astea.”

PĂRINTELE ALEXANDRU COBZARU, directorul Asociaţiei Caritas București, organizaţie neguvernamentală a Bisericii Catolice din România, spune că a văzut multe familii care s-au destrămat după plecarea la muncă în străinătate a unuia dintre părinţi. Asociaţia și preoţii catolici se ocupă direct de enoriașii ale căror familii trec prin această încercare. „Părinţii pleacă și se gândesc «poate că nu o să mi se întâmple tocmai mie să nu-mi mai găsesc familia când mă întorc». Dar gândiţi-vă, mama pleacă ani de zile să muncească, și îi e greu singură acolo, cu dorul de copii; bărbatul rămas acasă nu se descurcă, își găsește altă femeie să îl ajute, nici el nu poate să stea singur. Copiii suferă. Când se întoarce mama, nu mai e nici o familie. Prin fenomenul acesta, prin lipsa de măsuri, se distruge sacralitatea familiei și familia în sine.”

Părintele Cobzaru crede că cea mai dificilă parte nu este cea financiară, care poate fi ameliorată prin ajutorul comunităţii. „Încercăm să le oferim îndrumare spirituală acestor copii, să suplinim lipsa ghidării părintești. Îi învăţăm despre valorile morale, le spunem că găsesc mereu un sprijin la Biserică. Trebuie să avem grijă de ei și fizic și spiritual pentru a-i crește oameni întregi.”

Și Fundaţia Alternative Sociale are programe post-școlare pentru copiii emigranţilor. Iașiul este unul dintre judeţele cele mai afectate de fenomenul emigrării – 25 la sută dintre copiii de gimnaziu au cel puţin un părinte plecat. Numărul total nu este cunoscut, dar în prezent se face o evaluare cu ajutorul unui institut de sondare a opiniei publice. Mai multe judeţe din zonele de graniţă – Botoșani, Vaslui, Suceava, Neamţ, Bacău, Focșani, Timiș, Mehedinţi, Arad, Sălaj, Bihor, Maramureș, Satu Mare, Dolj, Olt – sunt în situaţie similară. Alternative Sociale vrea să extindă în toată ţara metoda lor de asistare socială, psihologică și juridică a familiilor și a copiilor în situaţii de risc. Fundaţia Soros urmărește, la rândul ei, o reformă legislativă și elaborarea unei strategii naţionale prin care toţi copiii cu un părinte plecat să fie consideraţi în situaţie de risc.

Pentru unele familii, însă, cea mai eficientă strategie e întoarcerea acasă a părinţilor.

DANIEL GHEORGHE, 37 de ani, tot din Tuzla, este unul dintre cei reveniţi. Daniel a venit acasă pe 22 decembrie 2007, după doi ani petrecuţi în Coreea de Sud, pe același șantier ca George Stan. Are doi băieţi, Cristian, de 10 ani, și Gabriel, de 8. „Aici eram muncitor necalificat și nu ne descurcam cu banii, de asta am fost tentat să plec”, spune el. „Trebuia să plec ca să pot face ceva.” Soţia sa, Eugenia, muncește sezonier la hotelurile de pe litoral și nu are un venit constant.

Gabriel, fiul cel mic, este fericit. E micuţ și slab și nu stă o clipă locului. Face ture pe covor cu spatele, cu faţa, în genunchi, apoi îl apucă de o margine și îl vălurește sau îl rotește. Asta când nu „face acţiune” cu fratele lui mai mare, Cristian. Adică reproduc figuri de wrestling, cum au văzut la televizor. Se trântesc pe jos, încearcă să își prindă unul altuia gâtul în chinga genunchilor, icnesc, se rostogolesc, până când, înfrânt, Gabriel strigă după ajutor. Fratele lui e cu vreo două capete mai înalt și mult mai vânjos.

Gabriel și Cristian merg la școală în orașul alăturat, Eforie Sud, și fac naveta cu microbuzul. Abonamentul costă 120 de lei pe lună de fiecare și au fost momente, în cei doi ani cât tatăl a fost plecat, când nu au avut bani ca să plătească și au mers cei trei kilometri pe jos. „A fost greu cât a fost tata plecat pentru că mama nu avea bani”, spune Gabriel. „A fost greu fără el.”

Cei doi ani în Coreea de Sud au fost plini de sacrificii pentru Daniel. „Doi ani am mâncat numai conserve, ca să economisesc banii, să vin cu ei acasă. Și am făcut câte ore suplimentare am putut, că se plăteau în plus.” Dar cel mai greu a fost să trăiască fără băieţi. „Am ţinut tot timpul legătura prin Internet, cu webcam, știam mereu ce se întâmplă. Dar știţi cum e, dacă nu ești aici...”

Daniel i-a învăţat pe amândoi să fie puternici și să nu aștepte să îi ajute cineva. „Se luau de mine niște băieţi la școală”, povestește Gabriel ce i se întâmpla în clasa întâi, „și i-am zis lu’ tata la telefon, când am vorbit cu el. Și mi-a zis că dacă se ia cineva de mine, să-i dau un pumn în gură.”

Așa că asta a făcut și apoi nu s-a mai luat nimeni de el.

Acum Daniel are timp să joace rummy și cărţi cu băieţii lui, iar la vară vor merge împreună la plajă. Dar cel mai important, spune Gabriel, e că tata va fi acasă pentru toate zilele de naștere și de nume, zile pe care le mai uita când era plecat, „pentru că acolo sunt alţi sfinţi și alt fus orar”.