„Născuţi liberi”, postdecembriştii devin astăzi adulţi, pregătiţi să-şi asume propria poveste.
În decembrie ’89 nu aveam nici şase ani. Eram în Târgu Mureş, în bucătăria casei în care am copilărit, cu bunicul meu, mama şi o prietenă de-a ei. Făceau sarmale. Eu stăteam în genunchi pe un scaun lângă masă, să pot ajunge să văd ce fac acolo şi să ciupesc din frunzele de varză murată. Toţi trei erau cu ochii aţintiţi pe televizorul alb-negru dintr-un colţ al bucătăriei, un Sport mic şi alb. Ştiam că se întâmplă ceva important. Mă uitam şi eu, dar imaginile de la televizor şi discuţiile adulţilor din jurul meu s-au pierdut. Ţin minte imagini cu Dinescu şi Iliescu, dar nu sunt convinsă că sunt cele văzute în acea seară sau în nenumăratele lor redifuzări. Scena din bucătărie este însă cu siguranţă de atunci.
Nu vreau să spun altceva decât că singura mea amintire legată de revoluţie miroase a carne prăjită şi a zeamă de varză. Revoluţia nu a trecut de pereţii cutiei albe în care se derula. Am trăit câţiva ani în comunism şi am multe amintiri din acea perioadă, dar ele nu au nici o legătură cu comunismul. Cozile la benzină sunt de fapt desenatul în maşină şi povestitul cu bunicu’. Cupoanele de pâine sunt hârtiuţele alea ca nişte timbre, ţinute într-o improvizaţie de plic din plastic portocaliu, transparent. Anii mei de comunism sunt ani de copilărie.
Statistic vorbind, fac parte dintr-o generaţie predecembristă. Dar dacă e să mă raportez la amintirile din acea perioadă, mă simt mai aproape de generaţia celor care nu au trăit în comunism, de copiii născuţi după revoluţie. Copii care împlinesc acum 18 ani. Devin adulţi.
Sunt primii adulţi care nu au trăit deloc în comunism. Au fost priviţi altfel de la început, oamenii au avut de la ei aşteptări. Pentru ei s-a luptat în revoluţie, ei s-au născut liberi, ei vor putea să schimbe ceva. Ei sunt „copiii revoluţiei”. Momentul naşterii lor are o valoare de simbol, unul pe care îl poartă – şi la care sunt mereu raportaţi. Ce înseamnă acest simbol? Cât contează el pentru o generaţie crescută fără un termen politic de comparaţie?
Ştefana Iosif s-a născut pe 23 decembrie 1989, în Iaşi. La maternitate, mama ei stătea cocoţată pe un scaun de spital ca să poată asculta veştile de la radio, în timp ce bunicul ei era afară, păzind clădirea cu o puşcă în mână, de teama unui atac terorist. A procurat şi apă din acelaşi motiv – se zvonea că apa din spitale ar putea fi otrăvită. Iar în momentul în care s-a născut, lumea a luat-o razna. Părinţii ei se aşteptau să aibă un Şerban, nu aveau pregătit nici un nume de fată. Femeile din salon au început să strige exaltate: Victoria, Independenţa, Libertatea.
Dacă mama ei le-ar fi ascultat, Ştefana s-ar fi gândit probabil mai devreme la semnificaţia datei naşterii sale. A făcut-o însă abia în urmă cu câţiva ani, după ce-a văzut un documentar despre „decreţei”. „Numai în momentul acela mi-am dat seama că într-adevăr eu sunt eu şi voi putea fi eu întotdeauna. Deciziile pe care le voi lua vor fi ale mele, viaţa pe care o voi trăi va fi în cea mai mare parte a mea”, scrie ea într-un e-mail.
Nu se consideră realmente diferită de alţi oameni doar pentru că este un „copil al revoluţiei”, dar nu va folosi acest simbol pentru a „părea altfel”. Îl va folosi ca motivaţie să fie altfel, să trăiască altfel, „cu mai mult nerv”. Cu bunici, mătuşi şi unchi toţi profesori, Ştefana – acum în clasa a XII-a – se pregăteşte pentru o carieră academică: vrea să înceapă cu engleză-germană. Iar apoi să călătorească – poate în Africa de Sud şi Australia. Destinaţia finală, însă, va fi acasă.
Pentru Ştefana, autoeducarea, stabilirea unui traseu şi a unor standarde nu sunt doar libertăţi. Sunt şi responsabilităţi care nu o împovărează, ci o fac să fie mai pe picioarele ei. Nu a simţit niciodată vreo presiune din exterior legată de apartenenţa ei la „noua generaţie”, nici nu aşteaptă îndrumare de la o societate care „e încă pierdută”. „Eu singură îmi impun standarde mai înalte tocmai pentru că am ocazia să le duc la bun sfârşit.”
Libertate, standarde, decizii – elemente care revin mereu în discursul Ştefanei. Vorbeşte ca un adult perfect conştient de drepturile şi obligaţiile lui. S-a născut liberă, ştie de ce s-a născut liberă, iar această libertate este pentru ea un mijloc.
Dar poate că Ştefana este un caz fericit. Există mulţi postdecembrişti care nu şi-au pus astfel de probleme sau nu au reuşit să articuleze atât de bine nişte răspunsuri. Şi există mulţi oameni preocupaţi de aceşti copii, de cum îşi înţeleg ei libertatea – şi ce ar trebui să ştie despre trecut ca să poată profita de această libertate.
Printre aceştia se numără şi cei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) care, în primăvară, au derulat un proiect menit să sondeze cunoştinţele elevilor despre comunism. „Ce înseamnă comunismul pentru mine”, un concurs de eseuri şi artă grafică, adresat elevilor din ciclul gimnazial şi liceu, a strâns 2.000 de participanţi. Deşi mare parte dintre cele 1.500 de eseuri au fost „asamblate” din cărţi sau de pe internet, au fost şi multe care au implicat discuţii şi interviuri. Unul descrie o dimineaţă în comunism, cu apă rece, pastă de dinţi Cristal („...face dinţii ca de cal”) şi săpun Cheia. Altul e despre comuniştii de azi: profesorul care pretinde ca la orele lui să nu se vorbească, magazinele cu miros de mucegai, poşta, doamna de la Fisc. Un băiat de 13 ani redă povestea străbunicului lui, Roşeţ Tudor, zis Ciorei, fost dizident şi deţinut politic.
În parte, spun cei de la IICCR, lucrările au revelat carenţele sistemului de învăţământ. Lecţiile despre regimul comunist sunt predate, din clasa I până în a XII-a, în numai opt ore – şi acestea înghesuite înainte de examenele de capacitate sau bacalaureat.
„Ni s-a părut că pentru 25 de ani de dictatură e foarte puţin”, spune Raluca Grosescu, şefa Biroului de Documentare IICCR. „S-a practicat o politică a uitării în ceea ce priveşte regimul comunist, şi asta s-a transpus şi în programele educaţionale.” Doctorand în ştiinţe politice, are 29 de ani, este minionă, îmbrăcată în blugi spălăciţi, un pulover crem cu mânecile prelungite de o pereche de mănuşi maro fără degete şi are în picioare tenişi negri decoloraţi. Pentru că nici ea nu a fost adult în comunism, înţelege lipsa de repere comuniste. E important ca postdecembriştii să ştie ce a fost înaintea lor, dar nu trebuie să înveţe asta dintr-un sentiment de vinovăţie.
Disocierea între statul democratic şi cel nedemocratic, spune ea, trebuie făcută pentru a pune accentul pe valori fundamentale – precum libertatea. „De fapt, aici e miza: dacă practici o politică a uitării, nu te axezi pe valorile care trebuie să fie promovate.” Copiii nu apucă să înţeleagă ce a însemnat regimul comunist, „pentru că foarte mulţi încearcă să explice comunismul numai în lumina asta macabră, în care totul a fost rău. Dar nu poţi să reduci regimul la «a fost rău». Şi trebuie să explici şi de ce a durat aşa de mult.”
În câteva eseuri copiii au asimilat democraţia haosului, inegalităţii. „Am rămas frapată să văd că democraţia – şi nu sistemul din România – democraţia înseamnă haos”, spune Raluca Grosescu. Şi mai mult a surprins-o reacţia unor şcoli (printre care Colegiul Naţional Iulia Hasdeu), care au refuzat să participe la concurs pe motiv că „politizează şcoala”.
Un caz remarcabil au fost cele şase eseuri primite de la Şcoala de Arte şi Meserii din Teregova, o şcoală de 360 de elevi într- o comună cu 4.000 de locuitori din Caraş-Severin. „Au câştigat doi, dar toate eseurile din Teregova erau eseuri de premiat”, spune ea. „Se vedea că profesorul a avut o altă abordare şi că i‑a pus pe ei să muncească.”
Profesorul, adică Gabriela Bica, predă istorie şi din 1994 e directoarea şcolii din Teregova. Teregova, povesteşte ea cu voce blândă, a fost un punct de rezistenţă anti-comunistă, oamenii au păstrat valoarea proprietăţii particulare, au avut altă evoluţie. Studiind comuna pentru lucrarea ei de licenţă, Bica a învăţat că trecutul poate fi descoperit cercetând şi memoria colectivă, nu doar arhivele. De aceea a introdus în şcoală, începând cu clasa a şasea, un curs opţional de istorie orală, în care elevii intervievează membrii comunităţii, adunându-le istoriile personale pentru diverse concursuri şi proiecte. Îndemnându-i să caute răspunsuri în poveştile oamenilor, Bica speră ca ei să înveţe să înţeleagă experienţele celorlalţi şi să preţuiască prezentul.
Crede în simbolul purtat de copiii care nu au trăit în comunism şi îl numeşte simplu: libertate. Se aşteaptă ca ei „să aibă întotdeauna curaj să fie ei înşişi, să fie mai puternici decât cei care au trăit în comunism.” Nu aşteaptă ca aceştia să se simtă datori faţă de un trecut care nu e al lor, dar se aşteaptă ca ei să profite de ceea ce au. Iar asta o pot face numai dacă „învaţă să comunice, pentru a‑şi valorifica libertatea”.
Nici Raluca Grosescu, nici Gabriela Bica nu vor să îi îndrepte pe copii spre istorie pentru a le insufla o obsesie pentru trecut. Documentarea, comunicarea, scrisul sunt până la urmă nişte unelte. Iar aceste unelte de valorificare a libertăţii sunt binevenite în contextul unei societăţi confuze, în continuă transformare.
Luca Avădani, născut în mai 1989, în Bucureşti, spune că face parte dintr‑o „generaţie de sacrificiu”. „Noi am fost prima generaţie cu schimbarea din examenul de capacitate în teste naţionale. Se schimbă şi structura bacalaureatului exact când îl dăm noi”, explică el. Luca e elev în clasa a XII-a, chitarist în trupa Doorway (melodiile lor sunt în stilul PRA Z – „Progressive rock cu influenţe de la A la Z”) şi se pregăteşte pentru admiterea la Comunicare.
Nu îl deranjează schimbările în sine, ci senzaţia că par improvizate. „Mă simt ca un cobai într-un experiment al cărui scop nici nu-l ştiu. Dacă un «experiment» de-al lor eşuează, ei nu simt nici o consecinţă, ci pur şi simplu schimbă datele problemei şi încearcă din nou. Dar noi nu mai avem a doua şansă.”
E la fel de tranşant şi când vine vorba despre libertatea generaţiei lui. „Libertatea de care avem noi parte acum este ceva normal. (...) Sunt de acord să profit de această libertate, dar nu pentru că risc să nu o mai am mâine, ci pentru că lucrurile pe care le fac acum îmi decid viitorul.” Luca realizează că s-ar fi dezvoltat altfel în comunism, că generaţia lui s-a născut într‑o lume mai bună, dar „de ce să ne mulţumim cu o schimbare în bine pe care nu o simţim? De ce să avem noi standardele comparate cu un sistem de referinţă pe care nu l-am prins?”
Maturizarea generaţiei post ’89 reprezintă „un moment de reflecţie”, spune Marian Preda, sociolog şi profesor la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Bucureşti. „Înseamnă că schimbarea socială care a urmat revoluţiei a ajuns la majorat.” Are şi el copii postdecembrişti, două fete. Cea mai mare are zece ani. F ac parte din ceea ce Preda a numit, într-o lucrare recentă, generaţia „tranziţiei”. Ea urmează celorlalte două generaţii postbelice româneşti: cei născuţi după 1945 – generaţia instaurării comunismului şi cei născuţi după 1966, „decreţeii”.
Pentru a înţelege diferenţele demografice dintre generaţii, Preda le-a studiat la intrarea în şcoală, la intrarea pe piaţa muncii şi la pensie. După 1945 au fost zece ani de boom, iar apoi – începând cu 1956 – s-au născut din ce în ce mai puţini copii, de unde şi decretul care interzicea avorturile. „Decreţeii” sunt mult mai mulţi – în medie cu 100 de mii mai mulţi copii născuţi pe an decât în generaţia de după 1945. Au avut probleme în şcoală din cauza claselor mari, fenomen care a generat şpaga în educaţie şi apoi meditaţiile. Au crescut într‑o perioadă în care a scăzut construcţia de locuinţe, n-au mai avut locuri pe piaţa muncii, iar aceste frustrări i-au făcut să aibă mai puţini copii.
Generaţia tranziţiei, spune Preda, este favorizată. Au crescut într-o perioadă cu multe oportunităţi – atât pentru studii în străinătate, cât şi pentru obţinerea unei slujbe. Marile provocări sunt însă de perspectivă demografică: postdecembriştii sunt mai puţini decât „decreţeii” şi nu există strategii pe termen mediu şi lung care să întâmpine aceste schimbări de populaţie în învăţământul superior şi pe piaţa muncii. În plus, această generaţie suferă din cauza căutărilor la care a fost nevoită să asiste – de la dezorientarea politică la schimbările de programă şcolară. Fără ghidaj şi fără o clarificare a direcţiilor în care pot merge, oportunităţile pe care le au nu înseamnă mare lucru.
Dar de unde ar putea veni acest ghidaj, atâta timp cât generaţiile dinaintea lor se tem că aceşti copii nu mai sunt ca ei, că nu le vor putea plăti pensiile, că stau pe net, că nu fac lucruri serioase. Îi înţeleg cu greu şi, mai grav, nu îi ascultă. Ghidajul implică nu doar lecţii despre trecut, ci şi lecţii despre prezent, din care mulţi părinţi şi bunici ar avea ce învăţa. De-asta, spune Preda, generaţia tânără trebuie dusă atât la Memorialul de la Sighet, cât şi la bursă, la evenimentele ce ţin de prezent şi viitor. Nu trebuie să vadă Memorialul Durerii ca să-şi înţeleagă libertatea.
Spuneam că amintirile mele despre revoluţie şi comunism sunt un motiv să mă simt asemenea copiilor născuţi după ’89. Pentru mine, ca şi pentru ei, regimul totalitar şi revoluţia sunt o poveste. Şi avem nevoie de informaţii ca să înţelegem această poveste. Probabil o combinaţie între un curs opţional de istorie a comunismului, o vizită la Sighet şi un mini documentar.
Răzvan Santa a avut acces şi la alt fel de informaţii. S-a născut pe 29 decembrie 1989, în Târgu Mureş, la doar câteva zile după ce tatăl lui fusese în stradă. I s-a povestit de mic despre comunism şi revoluţie şi a purtat discuţii lungi cu tatăl lui despre ce s-a întâmplat atunci. Deşi este fiu de revoluţionar, Răzvan se consideră „tot copil, ca toţi ceilalţi care s-au născut după sau înainte”. Nu a simţit niciodată că e privit altfel, sau că tatăl lui ar avea aşteptări deosebite de la el – s-a folosit însă de poveştile acestuia pentru a înţelege ce a însemnat acel moment.
Ştefana spunea că e dezamăgită de o prietenă care susţine că în comunism ar fi fost mai bine, fără să ştie însă de ce. Soluţia este informarea: „Vreau să ştie în aceeaşi măsură şi ce a fost lăudabil şi până când, şi de când a început să scârţâie din ce în ce mai tare sistemul şi să ne sugrume. Şi ce anume a dus la treaba asta. De fapt... cer numai fapte.”
Cosmina Cucu s-a născut cu cinci luni înainte de revoluţie, în Craiova. Este elevă în clasa a XII-a şi se declară o comunistă. Dar nu din ignoranţă. Insignele comuniste de pe geaca – sau fularul, sau geanta – Cosminei sunt o modalitate de a le semnala oamenilor din jurul ei că revoluţia a adus în unele privinţe doar o schimbare de formă. Însemnele comuniste, spune ea, au fost acoperite cu smiley-uri sau insigne cu nume de formaţii, simboluri care îngrădesc la rândul lor şi astfel „ne întoarcem de unde am plecat”. „Le port pentru a-i convinge pe cei din jurul meu să iasă din tipar”, spune ea.
Pe de altă parte, de fiecare dată când colegii o întreabă de insigne, le răspunde simplu: „Sunt comuniste... ai şi tu acasă, întreab-o pe mama ta.” Astfel, ceilalţi află ceva despre comunism. Vrea să trezească interesul pentru acea perioadă pentru că şi-a dat seama că mulţi din generaţia ei confundă democraţia cu „fiecare face ce vrea, nu ca în comunism, pe vremea lu’ mamaie”, că au preluat câteva păreri subiective fără să încerce să îşi formeze un punct de vedere propriu. Şi, purtând insignele, a găsit o modalitate care chiar funcţionează. Părinţii ei s-au obişnuit cu această excentricitate, mai ales după ce au citit eseul cu care a câştigat o menţiune la concursul IICCR („a zis mami că am idei bune”). Pentru viitor, nu s-a hotărât dacă să facă jurnalism, care i-ar plăcea cu siguranţă, sau construcţii, un domeniu care-i va aduce mai mulţi bani.
Cosmina iubeşte comunismul numai în măsura în care a reuşit să îl transforme într- un mod de a se exprima. Iar prietenii ei o admiră pentru ideea de a face cunoscut trecutul. „România e obişnuită să lase tot în urmă, să uite”, spune ea. „Să trăiască în viitor şi din când în când să se izbească de trecut. Unul neelucidat, cum ar fi revoluţia.”
A citit mult încercând să înţeleagă semnificaţia momentului care o defineşte ca generaţie. „Folosesc revoluţia ca pe un reper, totul se împarte la doi: înainte şi după ’89. A fost sau nu a fost? Ce e revoluţia? Două întrebări la care mulţi dintre noi nu găsesc răspunsurile.”
Până la urmă, pentru Cosmina revoluţia rămâne „acel lucru pe care l-au făcut alţii înaintea mea şi nu îmi pare rău că mi‑au luat-o înainte – le mulţumesc indiferent de motivele ce le‑au avut. Mă mândresc că fac parte din generaţia pentru care mulţi s-au sacrificat, dar nu voi face promisiuni deşarte cum că nu-i voi dezamăgi.” Aceeaşi luciditate tăioasă pe care am regăsit-o şi la Ştefana, şi la Răzvan, şi la Luca: schimbarea s-a întâmplat, noi am avut norocul să ne bucurăm cel mai mult de ea. Dar, de aici încolo, povestea e a noastră.
