A vrut să fie mai întâi rocker şi apoi actor, dar a ajuns în lumea televiziunii. După un deceniu de Garantat 100% şi aproape 500 de reportaje cu subiecte mari despre oameni mici, Cătălin Ştefănescu continuă să facă acelaşi lucru: ascultă.
Cătălin Ştefănescu, cel care de un deceniu încearcă să demonstreze că divertismentul şi cultura pot face casă bună, ascultă nemişcat notele vioaie
cântate de trupa emisiunii Garantat 100%. Ţine mâinile strânse la piept, nu foarte tare, să nu-şi mototolească costumul negru care-i acoperă perfect
trupul drept, ce atinge lejer 1,90. Gâtul puternic îi apare hotărât din cămaşa albă, scrobită. Nu poartă cravată. Niciodată! Poate doar papion, dacă e musai-musai. Stă în picioare în mijlocul platoului, cu faţa spre trupă, şi pocneşte cu vârful pantofului podeaua de lemn a Studioului 1 al Televiziunii Române.
„E bine, Cătă?”, întreabă Virgil Popescu, şeful trupei.
„Nu ştiu”, îi răspunde Ştefănescu aproape şoptit, ridicându‑şi leneş braţele ca pentru a‑şi arăta nehotărârea.
Trupa reia ritmul, Ştefănescu face o piruetă şi se îndreaptă înspre măsuţa încadrată de două fotolii din piele – unul crem, pentru el, şi unul roşu, pentru invitat. Ridică de pe masă sticla de apă minerală şi ia o înghiţitură.
E aproape cinci după-amiază, într‑o marţi de început de martie, cu două săptămâni înainte ca noul sezon al Garantat 100% să înceapă. Studioul, o hală imensă, luminată slab de cele câteva reflectoare care coboară din tavan, e înţesat de oameni. Gabriel Şerban, alias Şarpe, asistentul de platou, se plimbă de colo‑colo şi notează pe o coală de hârtie, unele după altele, ce camere vor filma în timpul emisiunii, cine e în echipa din camera de sunet, care sunt duratele pentru fiecare material şi interviu şi care va fi ordinea invitaţilor. Elvin ajustează macaraua, o cameră fixată în vârful unui braţ metalic, în timp ce alţi doi bărbaţi mută grăbiţi câteva cutii metalice cu materiale de platou. Din când în când vocea dură a producătoarei Silvia Ghiaţă întrerupe agitaţia cu indicaţii de sunet.
Ştefănescu ascultă îngândurat rafala de acorduri cântată pentru a patra oară de cei din trupă. Priveşte ţintă vreme de câteva minute, mişcându-şi obrajii ca şi cum ar mesteca, cum degetele lui Virgil mângâie griful chitarei, şi apoi iese cu paşi măsuraţi din platou.
E stresat. Ardeleanul din el se urneşte mai greu după o pauză de aproape trei luni. Trebuie să facă faţă din nou sunetului sec al podelei din platou şi, mai ales, publicului. „Trebuie să intre lucrurile în normal. E ca la teatru: premiera nu e de cele mai multe ori cea mai bună. Îţi trebuie încălzire. În tot timpul ăsta îţi baţi capul cu o mulţime de lucruri.” Şi ar trebui să ştie cum e în teatru pentru că şi‑a dat licenţa în teatru antic şi e membru în Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru.
Nu îl îngrijorează că programul va avea de acum înainte doi invitaţi în loc de unul şi o serie nouă de reportaje cu câţiva taximetrişti din Bucureşti, Taxi Driver, realizate de Ştefănescu. Nu se teme nici că noul concurs prin care vrea să apropie tinerii de cultură (fiecare invitat va aduce un cadou, o carte, un film, un bilet la o piesă de teatru, pe care îl va da unui om din public) va fi privit cu ironie şi îngăduinţă de oamenii de cultură. Nici că îl are ca prim invitat pe Gabriel Liiceanu. Ştie la ce minut trebuie să intre fiecare material, inclusiv redifuzarea primului reportaj din...
... istoria Garantat 100%, Zburătorul, despre Ioan Stan Pătraşcu, un bătrânel convins că poate zbura cu o pereche de aripi – patronul emisiunii pe care Ştefănescu o face de zece ani. Ştie pe de rost până şi noul promo. Şi-a imaginat cum trebuie să iasă totul, ce trebuie să facă şi să spună. Schimbarea îi place, dar urăşte emoţiile începuturilor. De fapt, ce-l sperie e constanţa.
„Acum e OK?”, îl întreabă Virgil pe Ştefănescu când acesta revine pe platou. „Hai din nou, mai repede”, îi răspunde privind în podea.
„Bun. 1, 2, 3”, şi muzica începe din nou pentru a şasea oară. La fel ca şi el, băieţii din trupa Garantat 100% sunt enervant de perfecţionişti.
„Foarte bine! Aproape perfect!”, spune Ştefănescu.
Se aşază pe marginea scenei luminată difuz şi gălbui de zeci de spoturi, cu picioarele încrucişate, fără să observe agitaţia din jurul lui. Scoate din buzunarul sacoului o coală de hârtie împăturită, o desface şi îşi trece rapid privirea peste ea. E textul pentru noul promo al emisiunii. „Aşaaaa. Credeam că am uitat.” O spune glumeţ, mai mult pentru el. Becul roşu al camerei pe care o are în faţă se aprinde şi Ştefănescu începe, aproape recitând: „Cuminte ar fi să facem pe nebunii. Înţelept ar fi să ne dăm proşti. Sincer, ar fi cazul să minţim. Dar nu o să vedeţi aşa ceva. Rămânem aşa cum ne ştiţi: Garantat 100%”. O spune de trei ori şi de fiecare dată la fel, cu aceeaşi voce masculină, nu foarte groasă, dar puternică şi adâncă. Se ridică în picioare pentru o altă poziţie de filmare. Îşi aşază gulerul alb al cămăşii, fredonând un dezlânat „Tra la la laaaa, traaa la laaa” şi recită din nou textul. Nici nu termină bine că se şi îndreaptă către Elvin: vrea altfel de cadre cu macaraua, cadre de sus, mai largi, nu foarte abrupte şi nici foarte adânci. „Vezi să nu fie lumina prea puternică”, îi spune pe un ton glumeţ lui Şarpe. „Sper că ţi-ai notat. Te controlez, să ştii.” „Silvia, comunică cu mine că mă pierd”, o strigă pe producătoare, însă fără să-i dea timp să răspundă, se uită la ceas. E agitat. „Hai să-i dăm bătaie că e târziu. În mod clar e târziu”, spune grăbit, în timp ce iese din platou. E timpul pentru ultimele retuşuri. Reflectoarele se sting unul câte unul, odată cu sunetele fine ale pianului lui Puiu.
Acum zece ani, Ştefănescu, Constantin Trofin şi Ovidiu Uscat, tineri clujeni puşi pe povestit, au gândit Garantat 100% ca o emisiune de publicistică, o replică dată intelectualilor care se credeau singurii păstrători ai cheilor culturii şi o alternativă la aroganţa cu care se făceau emisiunile de cultură. Proiectul a avut la bază rubrica Meseriaşii din emisiunea Ştirile de sâmbăta asta. Uscat şi Trofin au rămas să realizeze programul difuzat de TVR Cluj, iar Ştefănescu a început să facă naveta în fiecare săptămână spre Bucureşti pentru Garantat 100%. Tinereţea i-a luat-o înainte şi a căzut în aceeaşi capcană a aroganţei. „Am început foarte prosteşte, cu poveştile pe care le facem şi acum, dar punându-le la capitolul funny, râzând de ele.” Între timp, s-a maturizat şi şi-a dat seama că avea în mână nu doar „nişte ciudaţi ai comunităţii”, ci o adevărată comoară: oameni care dădeau o replică obişnuitului din jurul lor. A început să-i caute şi le-a spus poveştile fără eforturi şi fără pretenţii. „Nu te cobori la nivelul omului de jos pentru a vorbi cu el, ci o spui pur şi simplu. Nu poţi să faci o punte între cele două lumi, a intelectualilor şi a oamenilor obişnuiţi, dacă nu le spui povestea celor din urmă. Unii spun că dacă un om obişnuit recită versuri din Adrian Păunescu e un bou. Mare prostie! Acolo a găsit el poezia şi nu trebuia să citească Petrarca pentru asta.” Aşa a ajuns emisiunea la peste 500 de reportaje. Inventatori care nu fac parte din lumea academicienilor sau ţărani care descoperă poezia au fost subiectele materialelor realizate de Ştefănescu. Cu Penitenciar a câştigat în 2002 premiul pentru cel mai bun documentar românesc, prezentat şi la Festivalul Internaţional de Film Antropologic de la Sibiu. Înainte de asta, în 1997, pe vremea când lucra ca realizator la TVR Cluj, Ştefănescu a obţinut premiul pentru cel mai original reportaj de televiziune cu Hussein, la un festival din Danemarca. Aşa a ajuns Ştefănescu la nea Bebe, unul din miile de taximetrişti ai Bucureştiului „care duc cu ei lecţii simple de viaţă” şi protagonistul primului episod din noua serie de reportaje a emisiunii – Taxi Driver.
Se poate spune că emisiunea a avut şi noroc. Probabil că nici o altă televiziune n‑ar fi păstrat în grilă acelaşi format, formatul lui Ştefănescu, timp de zece ani. În studioul lui nu se ridică tonul, nu se fac arestări în direct, nu se adună analişti sau comentatori politici. În studioul lui se discută calm şi aşezat despre lucruri mari şi oameni mici. O discuţie molcomă în care atunci când cineva vorbeşte, altcineva ascultă.
Perioada petrecută la Cluj, a doua lui casă, Facultatea de Litere a Universităţii Babeş Bolyai, unde profesorii oficiau şi nu predau, şi educaţia ardelenească l-au învăţat să asculte atunci când alţii
nu o fac. „Tot ce ştiu, m-a învăţat lumea cu care m-am întâlnit şi şcoala. Când ieşeam de la facultate mângâiam pereţii. Atât de fain era. Aveam senzaţia că cineva îmi înfigea o pâlnie în cap şi îmi băga cunoştinţe. Acum nu mai e nici un miracol.”
Ştefănescu este un om enervant de cumpătat. „Nu cred că revolta mea priveşte alţi oameni. Poate de aia par un om cu puţine revolte. Înjur, mă manifest aşa cum se manifestă orice om care are o nemulţumire, dar nu în văzul tuturor.” Nu se enervează nici măcar atunci când vede, ca om de televiziune, cum emisiunile au ajuns să semene din ce în ce mai mult între ele, imitaţii după imitaţii care nasc alte imitaţii. „Se imită cu o neruşinare suverană, dar face parte din joc. Dar sunt eu tâmpit dacă încep să le cer socoteală. Un format bun stă singur în picioare.” Se revoltă, în schimb, în articolele pe care le scrie la revistele de teatru. Sau la o bere în compania prietenilor Radu Naum sau Radu Paraschivescu. Niciodată în televiziune.
„Virgil, să ai grijă la bucăţi, să mă urmăreşti. Să nu te laşi păcălit când spun Liiceanu de două ori”, indică Ştefănescu. În frunte cu coordonatorul de public, un tânăr nu mai mare de 25 de ani, un grup de puştani gălăgioşi intră pe uşa studioului şi se aşază agitaţi în gradenă, lipiţi unul lângă celălalt, „fată lângă băiat – băiat lângă fată”. Mulţi dintre ei sunt clienţi fideli ai emisiunii. Cu aceeaşi voce masculină, dar puţin mai gravă, mai crispată, Ştefănescu le dă tinerilor ultimele indicaţii: „Dragii mei, pe mulţi vă ştiu. Nu am foarte multe să vă spun. Ceea ce vă rog este să nu vorbiţi între voi”.
O linişte profundă pune stăpânire pe platou. Se mai aude doar vâjâitul surd al camerelor de filmat. Coordonatorul de public pune arătătorul mâinii drepte peste buze. Cu mâna stângă ridicată deasupra capului taie vertical aerul şi publicul se repede într-un ropot de aplauze care-l călăuzeşte pe Ştefănescu până în dreptul gradenei. Strânge ferm mâna câtorva puştani care-i zâmbesc timid, se roteşte spre cei cinci instrumentişti şi îi salută, după care revine în mijlocul platoului. Textul începe să curgă pe monitor odată cu vocea caldă a lui Ştefănescu: „Salutare. Salutare la toată lumea. Bine aţi venit la Garantat 100%”.
Cu faţa curăţată de fondul de ten, dar cu ochii încercuiţi de cearcăne adânci, Ştefănescu se trânteşte în scaunul din piele neagră din biroul luminat crud de neoane. Îşi pune mâinile mari pe biroul din lemn bej şi-şi sprijină în ele fruntea. „Pfai, abia aştept să văd cum a ieşit.” Dezbrăcat de seriozitatea costumului negru proaspăt călcat, într-un tricou kaki, Ştefănescu respiră uşurat. A scăpat de stresul începutului.
Bea din sticla de Peroni, cu regretul că nu are ceva mai tare (i-ar fi trebuit un whisky) şi trage cu poftă dintr-o ţigară slim. La fiecare pauză i se întipăreşte un zâmbet discret pe faţă. „Azi am fost stresat. De fapt, am fost varză. Trebuie ţinută forma şi când te preocupă forma prea mult, mai pierzi din conţinut. Am încercat să mergem pe acelaşi principiu de până acum: ce facem înregistrat trebuie să iasă ca şi cum ar fi live. Am avut mai mult cu trei minute. Bun! Acum mai avem de făcut doar montajul, să nu îţi dea senzaţia de studio rece.” Pe uşa din lemn, aproape îmbrăcată de două dulapuri pline de casete beta şi hârtii, e lipită o foaie albă pe care scrie, cu litere elegante, „Enescu”, sigla festivalului de muzică. Pentru că biroul nu este doar sediul emisiunii, ci şi al evenimentului realizat de Silvia Ghiaţă, cea cu care împarte producţia Garantat 100%.
În timpul liceului urmat la Râmnicu Vâlcea, pe care l-a terminat cu specializarea „prelucrător prin aşchiere”, a fost membru al unei trupe de tineri răzvrătiţi, fără plete pentru că nu le permitea regimul comunist, Quatar. După liceu, în 1989, s-a angajat suplinitor de limba engleză la Govora. Apoi, a fost pe rând traducător, reporter, prezentator de emisiuni culturale, şeful compartimentului de imagine, secretar de redacţie şi realizatorul emisiunii Întâlnirea de sâmbătă de la TVR Cluj. Un om fidel postului public. A început să scrie pentru Contemporanul, Cotidianul sau Canava Odeon. Crescut în Râmnicu Vâlcea şi educat în rigoarea clujeană, Ştefănescu nu crede în diferenţa dintre Ardeal şi Capitală, între care face naveta în fiecare săptămână. „Românii sunt asemănători şi într-o parte şi-n alta. Ce e frumos e frumos, ce e urât e urât oriunde. Nu are cum să fie ţara asta mai bună decât locuitorii ei sau justiţia. Toate aceste complexe provinciale sunt dovada unei întârzieri.”
Dacă ar fi să-şi scrie în imagini povestea, ar începe cu un puştan subţire, brunet, cu ochi căprui, născut într-un orăşel mic şi lipsit de viaţă, un puştan zgomotos şi obraznic, care acţionează contrar raţiunii. Puştiul vrea să fie mai întâi rocker, apoi actor. Undeva pe drum, învaţă să asculte şi să iubească „adevărul din oameni” şi, în cele din urmă, ajunge om de televiziune.
Roxana Dragus a scris
Mi-ar placea sa spui mai multe despre acest articol, imaginandu-mi cat de multa munca este in spatele articolului, insa ma voi rezuma la : Felicitari ! :)
1 · acum aproape un an