Ăsta e. Altul nu poate fi. Erevanul era (şi este) în Armenia, Armenia era în Uniunea Sovietică, Uniunea
Sovietică era în comunism şi în comunism nu erau decât radiouri de stat. Armenian Public Radio. În spatele faţadei lui din tuf rozaliu s-a pus la cale cel mai cunoscut format de talk radio din lume: întrebările şi răspunsurile de la Radio Erevan.
E a doua oară când ajung aici şi de data asta pot să mă uit la el cât vreau. „Se poate face dragoste cu fereastra deschisă? Depinde de mărimea ferestrei, dar vă sfătuim să încercaţi cu o femeie.” Acestea sunt chiar geamurile pe care s-a testat teoria, înainte de răspunsul dat ascultătorilor. Dacă te uiţi puţin la forma şi dimensiunile lor, înţelegi imediat de ce e preferabilă femeia: suntem în vara lui 2008 şi toate sunt închise.
Oricum, e ca şi cum te-ai întâlni pe stradă cu Omul de Fier al lui Wajda, cu Pionierul Moruzov sau cu Casa Poporului. Ghici, ciupercă, de ce vor toţi străinii să vadă oribilitatea aia, când vin la Bucureşti... Gluma cu care am început vă e poate cunoscută, ca şi cea cu făcutul copiilor cu Picături Davila, care depinde de vârsta Domnului Davila. Sau: „Ce e şampania? Radio Erevan are plăcerea de a vă informa că şampania este o băutură delicioasă consumată de clasa muncitoare prin intermediul conducătorilor săi”.
Cu alte cuvinte, nu se poate să nu fi auzit de Radio Erevan, una din cele mai faimoase legende din fostul lagăr socialist. Dar povestea nu s-a spus pe larg nici pe Discovery, nici pe National Geographic. Drept pentru care vreau să fac un film din ea, când o să am finanţare. Şi mai ales dacă. Evenimentul zilei a ajuns acolo acum câţiva ani, în corpul de presă al unui înalt oficial român, şi a făcut un interviu cu unul dintre directori. Directorul răspundea cam ce răspunde Iliescu atunci când e întrebat despre activitatea dinainte de 1989. Adică bătea câmpii despre măreţia şi...
... viitorul radioului public şi altele. Diana Evantia Barca, autoarea, îşi aminteşte: „A fost foarte pe fugă, plecasem cu un alt subiect. Dar mă bucur, fiindcă ţineam neapărat să dăm titlul «Evenimentul zilei a pus întrebări la Radio Erevan»”. Le-au pus, l-au dat. Bravo, Diana!
Avem, prin urmare, legenda: cândva, în anii ’60, la Radio Erevan a apărut un program cu întrebări şi răspunsuri. Date fiind vremurile grele şi tendinţa spre haz de necaz care nu e a românului, ci a trăitorului în blocul comunist în general, programul a devenit repede subversiv şi, la fel de repede, a fost interzis. Radio Erevan e şi nu e Radio Erevan, nu numai fiindcă e greu să dai de urma lui, ci şi fiindcă era cunoscut sub acest nume doar în fostele ţări-satelit ale URSS. În Uniunea Sovietică i se zicea „Armenskaia radio”, „Radio Armenia”. În armeneşte ar fi „Radio Hai”, de la Hayastan, numele pe care armenii îl dau propriei ţări. De unde şi o glumă nelegată de subiectul nostru, care circulă printre armenii vorbitori de engleză: „Toţi armenii sunt high”.
Mai avem nevoie şi de iarbă. Dar legenda de mai sus trebuie verificată din surse oficiale. La intrarea în Radio Erevan e o placă pe care scrie Radio Armenia. În hol, te loveşti de câteva tigăi Zepter. Este forma pe care au conceput-o pentru şepci designerii uniformelor din armatele naţionale foste în Uniunea Sovietică. Şi grănicerii din Republica Moldova au tigăi pe cap. Şi acelaşi aer descurajant ca păzitorii de sub ele. „Valea! Nu, nu se poate vorbi cu directorul.” Trebuie să te programezi din timp. Piar nu e? „Ce-i aia?” Şi... pentru când îţi poţi face programare cu directorul? „Păi... luni.” Luni sunt în avion spre München, mulţumesc. Diana, ce să zic? Tu măcar ai obţinut întâlnirea. Şi titlul.
Oamenii care intră şi ies din Radio Erevan sunt probabil angajaţi, ar putea şti ceva despre istorie şi legendă. E cazul de câteva întrebări şi răspunsuri, pe stradă, prin traducător, mersi, Anzhela-din-Tbilisi-tata-e-armean-şi-mama-gruzină. Unde e Radio Erevan? Nimeni n-are habar, deşi în sensul poveştii noastre, suntem în faţa lui. Dar Radio Armenia? „A, pe Alec Manukyan numărul 5, aici”, spune o doamnă, care recunoaşte că lucrează la Radio Armenia, dar vrea să oprim banda. Cuplul ăla nu vrea să răspundă. Un puşti cu ochelari de soare habar n-are unde e, deşi e la doi metri de placa pe care scrie Armenian Public Radio. Un nene dintr-o categorie ESOMAR incertă bănuieşte că radioul e în clădirea radioului, dar nu ştie unde e clădirea. Un altul parcă a auzit de glumele cu Radio Armenia, „alea de le spuneau ruşii?”. Un ofiţer – mult mai puţin spăimos decât oamenii cu tigăi pe cap de la intrare – e de părere că Radio Armenia e el însuşi o glumă. „O glumă a realităţii noastre.” Bine-bine, dar glumele în sine? Nu ştie nimeni. A, ba da. Ochelarista. „Întrebare la Radio Erevan: Poate Armenia să bată Brazilia la fotbal? Răspuns: Da, dacă brazilienii poartă costume gruzine.”
Mda. Gruzinii se îmbracă în ceva numit chokha, care e roz şi presupun că arată ca o fustă. Oricum, există o rivalitate între gruzini, armeni şi azeri. Fiecare susţine despre celelalte două etnii, în glumă sau mai în serios, lucruri nu foarte măgulitoare.
Mai departe. O doamnă în vârstă susţine că soţul ei, Viktor Balayan, a fost directorul televiziunii publice, dar că nu ne poate spune unde e. Nu soţul, televiziunea. Un domn cu aer de angajat al radioului vine cu o revelaţie: „Radio Armenia face 81 de ani anul acesta. Au fost nişte festivităţi”. Dar cum e cu glumele cunoscute în toată lumea?
Nu ştiu, n-am auzit, nu mă interesează, n-am timp.
Anzhela zâmbeşte plictisită. Ce naiba au toţi, Anzhelo? I-am jignit cu ceva? „Le-o fi frică... celor mai bătrâni...” Nu pare că le-ar fi frică. Pipăl sunt old, soviet mentaliti, mai avansează Anzhela. Pare că nu îi interesează, cu o nuanţă de reticenţă. Mai facem o încercare. „Bine”, zice Anzhela.
Albert Hovsepyan, operator care lucrează în televiziunea publică armenească de 46 de ani, a schimbat patru preşedinţi. Da, Radio Armenia a intrat în emisie în 1927. În anii ’70, el, Albert, a fost mutat, împreună cu alţi colegi la radio, pe Alec Manukyan ca să fie în centru, mai aproape de miezul lucrurilor. Inutil de adăugat că Albert Hovsepyan de pe Alec Manukyan, cu 46 de ani de TV Erevan la activ, habar n-are de Radio Erevan şi glumele alea.
Manukyan, Balayan şi Hovsepyan fac pe proştii, Anzhela zâmbeşte plictisită, à la „ţi-am zis eu” (e adevărat, îmi zisese), unde e Radio Erevan „ăla”? În 2006, spuneam, l-am mai căutat o dată. Şoferul pe care îl închiriasem pentru o tură prin oraş s-a prefăcut – dacă nu cumva chiar era – cretin şi când l-am rugat să ne ducă la radio ne-a dus la Turnul Televiziunii, cel mai înalt din fosta Uniune Sovietică (311,7 metri). Qwertuiop Volanian nu prea ştia engleză, dar în armeneşte „radio” înseamnă, evident, tot „radio”. Şi nu „TV”. Era noapte, am văzut un postament de beton cam cât o vilă din Băneasa şi am dedus că e atât de înalt deoarece Erevanul are o caracteristică...
... apropiată de spaţiul mioritic. Asemănător oarecum cu alternanţa deal-vale de care vorbea Blaga, capitala Armeniei e stâncă-groapă, cu diferenţe de câteva sute de metri, iar undele TV se propagă în linie dreaptă, aşa că trebuia să plece de undeva de foarte sus. Dincolo de aceste explicaţii uşor idioate, motivele pentru care şoferul cu accese de cretinism n-a vrut să ne ducă la Radio Erevan îmi scapă. Am insistat şi am ajuns, până la urmă, spre miezul nopţii, atunci când nu mai era (aproape) nimic de văzut. Prin sticla uşilor se zărea o tigaie Zepterian.
Or fi armenii ăştia aşa, mai ciudaţi? Serioşi, supăraţi pe propria istorie şi anecdotele despre ei? Sau e reacţia de lehamite şi imprecizie pe care o avem şi noi atunci când ni se cer detalii despre Casa Poporului şi Dracula? Dacă e adevărat, ultimul răspuns ar trebui să ne dea de gândit. La noi, un bard sclivisit din secolul trecut a avut o sclipire de geniu, care poate fi aplicată în privinţa brandului de ţară, cel puţin în cazul celor care nu-s chiar fruntea: porecla poate fi transformată în renume. Aglomeraţia de coroane, vulturi, şerpi, lei şi alte jivine războinice de pe stemele statelor liliputane
e întotdeauna ilară, ca pe mărcile de ciocolată, laxative sau săpun. Altfel spus, gaura aia din drapel, model 1989, era grozavă. Dar noi am decupat steagul din jurul ei.
Dar, revenind la veselii (în folclor) şi plictisiţii (în realitate) armeni, toţi cunoscuţii din Erevan cu care am vorbit despre întreaga poveste au avut o reacţie asemănătoare. Plecat în Capitala Armeniei ca să ţin un workshop de jurnalism digital, am discutat problema cu diferiţi profi şi jurnalişti locali, la bere. Aram Mkrtchyan, unul din oamenii tineri care încearcă să mişte lucrurile la Facultatea Armeană de Jurnalism (aflată la doi paşi de clădirea unde am identificat radioul), lucrează şi la un radio FM şi mi-a povestit că în urmă cu câţiva ani a încercat să resuscite, pe post, povestea cu întrebările şi răspunsurile. Nici un rezultat.
Din ce-am mai văzut, faţă de români armenii sunt, cu siguranţă, mai puţin autopersiflanţi şi mai serioşi când vine vorba de nenumăratele şi grozavele biserici ortodoxe (administrativ vorbind, de fapt cam monofizite). Au conştiinţa propriului trecut – „primul popor creştinat” – şi a etniei. Pentru ei, ţara, cu o populaţie de 3,2 milioane de locuitori, e doar „cartierul general”. Forţa lor stă în diasporă, care îi finanţează dezinteresat (au plătit bine cele două training-uri pe care le-am făcut acolo) şi care numără peste 10 milioane de armeni. I-am dat pe spate atunci când am însăilat rapid un powerpoint cu Vosganian, Pambuccian, Horasangian, Dedeian, Karamyan, Tavitian, Ohanesian, Ghiulbengian şi Exarhu. O mulţime de politician, muzician, scriitorician, ostatician şi afacerician din România.
Altfel, în privinţa seriozităţii şi a tabu-urilor naţionale, printre care pare a se număra şi Radio Erevan, nu pot spune cu certitudine decât un singur lucru: în prezenţa doamnelor şi a domnişoarelor, nu se spun golănii şi nu se fac. Dacă le faci, trebuie să primeşti şi să execuţi o pedeapsă. Dacă, dimpotrivă, eşti cavaler, beneficiezi de o camaraderie romantică, cafea grozavă, plimbări în grup şi karaoke zbierător pe romanţe techno ruseşti. Pe care nu-nu-nu, nu cântăm, ci ne uităm toţi în ceaşcă şi oftăm.
Cu chestia asta şi cu altele asemănătoare am epuizat rapid şi fără rezultate timpul liber, disponibil pentru documentarea la faţa locului. Din spatele faţadei de tuf rozaliu şi al ferestrelor virgine, Radio Erevan e mai opac decât la prima vedere, cea din 2006. Sau decât atunci când nu-l văzusem. Tace şi se strâmbă la mine. Aşa că spune tu, Google.
Clădirea din tuf de pe Alec Manukyan numărul 5 se găseşte pe internet la ARMRadio.am. Un site spălăţel, în engleză, ştiri şi date de contact... desigur, zero referiri la povestea cu show-ul legendar. Are şi streaming. Merge ca focul: „Ajeştipa, miachiun hamaras novorod meg exotiche cumacias la vagoni tric harţer camaraciac cum haralmeg harasmegu fantasma sfeşnic ab babagian chet, cusa poimout unsacian aralmeng gahandi penc”. Sau o fi benc? Apropo de rivalităţi zonale, armenii susţin despre alfabetul gruzin, atestat pe la anul 430, că e făcut din spaghete fierte. Mie cel armenesc, inventat în 405-406 de Sfântul Mesrop Mashtots, mi se pare că seamănă cu talaşul. Incredibil cât de frustrant e să fii într-o ţară în care nu poţi deosebi literele inscripţiilor de pe străzi. Cele în rusă-chirilice au fost scoase. Cele în engleză-latine au început să apară, dar nu peste tot.
Următorul rezultat. Bancurile cu Radio Erevan sunt nişte bancuri din ţările comuniste. Structura: întrebare-răspuns, apropiată de aşa-numitele one-liners (glume de un rând) americane. Teme: politică, etnii, sex, soacre. Asta ştiam sau bănuiam. Unele motive („Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”) existau şi în România, fără întrebarea ataşată. Colportaj, ar spune un etnolog. Vorba filmului, a fost sau n-a fost? Jur că acum câteva luni l-am găsit şi eu, tot pe Google, pe directorul intervievat de Diana Barca pentru Evenimentul. El sau altul. Dar acum nu mai dau de el, deci nu pot decât să pun mâna pe inimă ca să vă spun că, pe lângă inevitabilele plict-uri de aparatcik bătrân, omul emitea o teorie: anume că glumele
cu Radio Armenia sau Erevan au fost inventate şi puse în circulaţie în anii ’60 de CIA, care dorea să destabilizeze Uniunea Sovietică prin persiflare. Eu unul nu cred în umorul (voluntar) al securiştilor, fie ei şi din patria lui Jerry Seinfeld, deci nu prea cred.
În rest, lucrurile îşi pierd conturul, cu excepţia fotografiilor care dovedesc că am fost acolo şi am muncit ca să fiu în stare să debitez toate prostiile de mai sus.
Care e diferenţa dintre filme porno şi filme erotice? Claritatea imaginii, zice o altă glumă de la Radio Erevan. Diferenţa dintre legendă şi realitate e mult mai mare atunci când vine vorba chiar de acesta, de Radio Hai. Poate că singura concluzie a acestei poveşti este: da, Radio Erevan a existat. Dar nimeni nu ştie când şi unde.
