Luni de antrenamente şi cascadorii periculoase. Un deget retezat, opt copci pe faţă şi o scenă de amor cu Gemma Arterton. N‑a zis nimeni că e uşor să fii Bond.
E mijlocul amiezii, şi pentru Daniel Craig ziua a fost deja lungă. Într‑unul dintre cele mai noi hoteluri londoneze la modă, Craig îşi înăbuşă un căscat, comandă cafea – multă cafea – şi se întinde către un geam, pentru a lăsa să intre o pală de vânt de Soho. „Îmi pare tare rău, dar am comis eroarea să trag un pui de somn la prânz”, se scuză el, apucând o ceaşcă. „Îmi revin cu ceva licoare de‑asta în mine.”
Câteva minute mai târziu, după a doua ceaşcă de cafea columbiană, tare şi neagră, nivelul de energie redevine vizibil pe faţa minunat de colţuroasă, care arată de parcă ar fi fost cioplită într‑un bloc de granit. Ochii lui de un albastru ca gheaţa strălucesc, iar conversaţia se revigorează simţitor. „E remarcabil ce poate să facă o doză de cofeină”, spune el cu un zâmbet.
Se reazemă la loc pe canapeaua din piele neagră, iar poziţia corpului său – etalat atât de eficient în ooo‑urile şi aahh‑urile asistenţei la scena cu ieşirea din mare în Casino Royale – se schimbă la fel de vizibil. E alert, e pregătit, e pe fază. Este Bond la datorie. Scena cu slipul albastru – când Craig în rolul lui Bond în Bahamas se iveşte din valuri arătând ca un Adonis al zilelor noastre – a propulsat vânzările la acea marcă de costume de baie, dar, şi mai important, a fost momentul în care a pus punctul pe i, când actorul şi‑a însuşit categoric personajul. Iar scepticii care cârteau cum că el, în rolul Agentului 007, o să fie la fel de răsuflat precum un martini sec vechi de două zile, au fost siliţi să îşi înghită vorbele.
Craig a pus trup şi suflet în interpretarea lui Bond şi e de înţeles dacă nivelul lui de energie e azi uşor scăzut. Cu circa treizeci şi opt de ore mai devreme a terminat filmările pentru Quantum of Solace (Partea lui de consolare), a doua sa apariţie în rolul spionului englez. „A fost foarte emoţionant”, spune el. „Am terminat pe la miezul nopţii şi Michael Lerman (primul asistent de regie) a spus: «Doamnelor şi domnule, am turnat ultimul cadru al celui de‑al 22‑lea film Bond, Quantum of Solace», iar eu am simţit că mă înăbuş. Pe bune. A fost minunat şi, atunci când termini ceva de felul ăsta – şase luni de muncă grea având alături un grup extraordinar de oameni – e emoţionant.” Quantum of Solace, un titlu care i‑a nedumerit, enervat şi zăpăcit pe mulţi şi care vine, de fapt, dintr‑o nuvelă a lui Ian Fleming, reia firul narativ exact din punctul în care l‑a lăsat Casino Royale. Bond este copleşit de durerea cauzată de moartea femeii de care e îndrăgostit, purtătoarea gloriosului nume Vesper Lynd (interpretată de Eva Green) şi devastat de descoperirea că ea îl trădase.
„Încearcă să‑i găsească pe ucigaşii iubitei”, explică Craig. „Femeia despre care credea că îl iubeşte, dar care de fapt l‑a înşelat, s‑a întors împotriva lui şi l‑a denunţat. Aşa că este, fireşte, ofticat.” Şi când un Bond ofticat vrea să se răzbune, cel mai bine e să‑i piei din ochi, s‑o ştergi, să te dai la fund. „Începe să investigheze ce s‑a întâmplat şi descoperă organizaţia asta – companie, afacere, ce dracu’ o fi – numită Quantum, care influenţează lumea în beneficiul propriu. „Se leagă binişor cu ideea despre Spectre (organizaţia teroristă internaţională care apare în romanele lui Fleming), acea organizaţie legendară care s‑ar putea să nu fie prea departe de realitate. Există companii care au o politică agresivă de a cumpăra mărfuri pentru a deţine controlul în domeniu; nu cred că e prea diferit de unele lucruri care chiar se întâmplă.”
În Quantum of Solace, Bond este ca o armă implacabilă; decis să meargă până în iad ca să răzbune moartea lui Lynd, iar conducerea MI6 – în interpretarea formidabilă a minunatei Judi Dench în rolul lui M – încearcă să‑l potolească temându‑se, pe bună dreptate, că şi‑a pierdut controlul. În timp ce Bond îşi croieşte drum printr‑un labirint de minciuni, descoperă că aparent fermecătorul Dominic Greene (interpretat de Mathieu Amalric), în fapt cel mai ameninţător eco‑terorist şi şef al Quantum, conspiră pentru a prelua controlul asupra uneia dintre cele mai importante resurse ale lumii – apa. În MI6 sunt trădători, CIA este pe urmele fugarului Bond şi există chiar şi un complot de răsturnare a regimului din Bolivia.
Adăugaţi o mulţime de scene de acţiune spectaculoase filmate în locuri exotice din întreaga lume (Panama, Chile, Austria şi Italia),...
... în care se perindă maşini rapide (un Aston Martin DBS, printre altele, în cazul de faţă), bărci de lux, avioane (un Douglas DC3 Dakota) şi explozii. Puneţi alături câteva femei foarte frumoase, Olga Kurylenko în rolul misterioasei Camille şi Gemma Arterton în rolul Agentei Fields de la MI6, dovadă a faptului că o inimă frântă poate fi vindecată (cel puţin pentru moment) în aşternut. Veţi avea ingredientele pentru un film Bond contemporan, care
şi‑a propus să depăşească succesul fenomenal al predecesorului său – cu încasări de peste 500 de milioane de dolari la box office –, ceea ce l‑a făcut cel mai bine vândut din istoria de patruzeci de ani a francizei. Şi, avându‑l pe regizorul de origine germană Marc Forster (Puterea dragostei, Vânătorii de zmeie) la cârma celui de‑al 22‑lea film Bond (primul din istorie care nu se bazează pe un roman al lui Fleming), publicul se poate aştepta la un festin cinematografic care nu se mulează pe formatul obişnuit de thriller de acţiune, dar care păstrează în continuare tipul de întorsături psihologice şi emoţionale oferite de Martin Campbell în Casino Royale. „Cred că toţi erau cam stresaţi din cauza lui Marc, se tot întrebau: «Păi, ce film de acţiune a mai făcut el?!». Dar s‑a achitat de job într‑un mod absolut strălucit”, spune Craig. „E incredibil de meticulos, aşa că orice dubii ar fi putut avea cineva despre el au dispărut imediat, vedeai limpede cât era de bine pregătit.”
„Ştie exact ce face şi e o plăcere să lucrezi cu el. În primul şi în primul rând, e un povestitor şi se bagă de seamă că‑i place mult chestia asta. Uitaţi‑vă la filmele lui – În căutarea tărâmului de nicăieri, Puterea dragostei, oricare dintre ele – la baza lor stă o poveste bună, din care reuşeşte să scoată mereu performanţe strălucite. „Când s‑a pus în discuţie prima oară numele lui, am zis: «Da, e o idee excelentă». Ştiam că trebuia să încercăm altceva şi că trebuia să ne îndreptăm spre ceva diferit. Din perspectiva acestor intenţii, Marc a fost perfect.”
Prima dată, Craig a trebuit să le demonstreze că greşesc şi celor care se îndoiau de el. A făcut‑o într‑un mod relativ spectaculos, alegându‑se între timp cu o nominalizare la premiile BAFTA şi mulţi au fost de părere că ar fi meritat şi una la Oscar. De data aceasta, consideră el, provocarea constă, pur şi simplu, în a se asigura că Quantum of Solace este şi mai bun. „Oamenii au reacţionat (la Casino Royale) întrecând aşteptările noastre. Am ştiut mereu că făcusem un film grozav, dar cine şi‑ar fi imaginat că vor avea astfel de reacţii? Simt că le datorăm celor care mi‑au văzut primul film ceva şi mai bun.”
Craig a început antrenamentele pentru Quantum anul trecut în octombrie, cu trei luni înainte de demararea filmărilor. A lucrat cu antrenorul personal Simon Waterson, care a creat un program pentru optimizarea condiţiei fizice a lui Craig.
N‑a urmărit să‑l transforme în zdrahonul împachetat impresionant în muşchi („Dl. Fără Gât”, după cum spune Craig) pe care l‑au văzut spectatorii în pelicula precedentă.
„Făceam doar exerciţii cardiovasculare – nici nu‑mi vine să cred că tocmai am folosit cuvântul – şi ajunsesem în punctul în care condiţia mea fizică era cea care mă susţinea de‑a lungul secvenţei pe care o aveam de filmat”, explică el. „Asta presupunea antrenamente zilnice, începute în sala de forţă cu aparate şi greutăţi şi continuate cu o mulţime de alergări şi sărituri. Ultima oară am ţinut regim, acum nu prea. Am fost atent la ce şi cât mănânc, e drept, însă am menţinut un echilibru şi n‑a fost cine ştie ce dificultate. Poţi vorbi despre procentajul de grăsime corporală şi toate chestiile care au legătură cu dieta, dar, sincer, nu vreau. E plictisitor. Mi‑am menţinut greutatea, pentru că, pe lângă formă, trebuia să‑mi menţin şi sănătatea.”
Metoda a funcţionat. Spre deosebire de filmările pentru Casino Royale, la care Craig a făcut întinderi musculare şi şi‑a sucit tendoanele, corpul său a fost mai mult decât pregătit pentru provocarea pe care a reprezentat‑o turnarea Quantum. „Nu m‑am accidentat în acelaşi fel ca data trecută. Totuşi, au fost celelalte chestii”, spune el.
A, da, celelalte chestii. Tabloidele britanice au fost încântate să se refere la accidentele care s‑au produs pe platou ca fiind „blestemul lui James Bond”.
Craig însuşi s‑a trezit cu vârful inelarului de la mâna dreaptă retezat şi a avut o tăietură sub ochiul drept după ce a fost lovit în...
... timpul unei scene de luptă. Ambele accidente s‑au întâmplat în timpul filmărilor la Studiourile Pinewood (casa lui Bond din Marea Britanie) şi ambele au necesitat scurte deplasări la spitalul local.
„Când s‑a întâmplat, tocmai îi trânteam uşa în nas lui Mathieu”, spune el, ridicând în sus degetul în cauză, încă înconjurat de o cicatrice vineţie, dar cu vârful pus la loc, acolo unde trebuie să fie. „Aşa că, probabil, o meritam.”
„Am avut şi opt copci pe faţă de la o lovitură. Dar chiar n‑a fost mare scofală. M‑am întors imediat la muncă. Au făcut o treabă grozavă. E o chestie minusculă. În comparaţie cu alte lucruri care s‑au întâmplat, e un răhăţel.”
Au fost, într‑adevăr, accidente mult mai serioase. Un mecanic de la Aston Martin, care transporta o maşină spre platoul de filmare din Italia, a derapat de pe şosea şi a plonjat în Lacul Garda. În mod remarcabil, a scăpat nevătămat.
Cascadorul Aris Comninos nu a fost atât de norocos. Conducea un Alfa Romeo 159 când a intrat într‑un camion, în timp ce se filma lângă Brescia, în Italia, şi a suferit leziuni grave la cap. „Asta a pus lucrurile în perspectivă”, spune Craig. „Există un risc în munca noastră, dar se iau toate măsurile pentru a ne asigura că acel risc este menţinut la un minimum absolut. Efortul investit pentru siguranţă este extraordinar. Lucrurile sunt verificate, răsverificate şi verificate iarăşi. Şi totuşi ceva a mers prost, un accident stupid, care ne‑a lăsat pe toţi pur şi simplu mască. N‑are sens să dai vina pe cineva, a fost un accident şi tot ce contează e că omul e în curs de vindecare.”
Bărbatul ce stă azi în faţa noastră arată ca cel de pe ecran. Poate aşa a devenit; sau poate că‑i vine uşor acum să construiască o aură de stil de vreme ce e Bond. Oricum ar fi, Dl. Daniel Craig e un tip stilat. În blugii Dunhill, cu cizmele negre şi cămaşa neagră scrobită pe sub un cardigan negru cu croială pe corp, statura lui puternică pare la fel de elegant atrăgătoare ca întotdeauna.
Spre deosebire de alţi interpreţi ai lui Bond ce arătau nemaipomenit la patru ace, dar nu erau chiar într‑atât de duri încât să se descurce cu o adevărată confruntare murdară, Craig îşi poartă hainele, şi nu hainele îl poartă pe el. Nu se lasă dominat. Totuşi, e clar că îi place croiala de calitate. În filmul nou, hainele lui Bond sunt create de Tom Ford, iar el estimează că a purtat peste patruzeci de costume în decursul filmărilor. „Am schimbat o tonă de costume. N‑a mai rămas nici un costum din film pe care să‑l pot tira (fura, adică); ar fi fost fain”, râde el. „Sunt futute toate. Am ajuns să filmăm secvenţa pentru generic sâmbătă, cu unicul costum pe care îl mai aveam. Şi l‑am făcut praf. De fapt, mai tot timpul trebuia să port un ham pe dedesubtul costumelor, aşa că făceam o gaură în spate sau aici” – şi arată spre subţiori. „Era dureros să tai costumele alea uluitor de frumoase, dar deh, e un film Bond.”
Îi place să facă singur cât de multe cascadorii poate. De fapt, lui Craig îi place să fie implicat în orice aspect legat de film – de la discuţiile cu producătorii Barbara Broccoli şi Michael G. Wilson despre cine ar trebui să regizeze, până la campania de marketing şi designul afişului. La mijloc e atenţia sa pentru detalii, prin care se asigură că se face totul pentru a produce cel mai bun film cu putinţă.
„M‑am implicat cu câteva luni înainte de începerea filmărilor; am citit scenariul, am luat parte la distribuţia rolurilor, la discuţiile despre Marc ca regizor, toate lucrurile astea. Aşa că pentru mine a fost vorba de mai mult decât strict perioada de filmare. Şi în acest timp au fost, fizic, mult mai multe de făcut. Cred că data trecută se spunea şi se presupunea despre mine ceva de genul: «O, poate să facă asta!». Aşa că acum au zis: «Hai să‑l punem să facă mai mult!», ceea ce e aşa de aiurea... Dar, de fapt, asta mi‑a oferit reale satisfacţii, emoţii şi bucurii de tot felul.”
La sfârşitul filmului e o secvenţă în care Bond este prins într‑o clădire în flăcări, iar în jurul lui au loc peste tot explozii. Când Craig a filmat scena, pe unul dintre platourile de la Pinewood, adrenalina era la maximum. „Este marea scenă de final în care se distruge clădirea asta, care sare în aer. Şi eu sunt acolo. Fac ceea ce am de făcut şi, evident, sunt dublat în momentele cu adevărat periculoase.”
„Dar să vezi explozii la o distanţă cam cât e acum între mine şi tine, atât de aproape, fix atât... Sunt perfect create, un întreg aranjament de explozii direcţionate care izbucnesc în jurul tău. Nu glumesc, chiar le simţi dogoarea. Eram dat cu gel ignifug şi pac!, o explozie şi mă întorc şi poc! – vine alta şi după aia tavanul se prăbuşeşte şi, futu‑i, iadul pe pământ e chiar acolo, în faţa ta. Chiar în faţa ta, pe bune. Dar e foarte tare.
E incitant. Dar a fost la fel de incitant să mă uit la Ben Cooke, cel care mă dublează, când filma o scenă în care intră într‑un incendiu şi apoi un etaj întreg se prăbuşeşte – l‑au construit în aşa fel încât să se prăbuşească – şi el este dedesubt. Iar eu sunt acolo, privindu‑l cum face asta şi e incredibil. Asta e realmente incitant, pentru că eu fac lucruri periculoase, dar ştiu că el face cu adevărat lucruri al dracului de periculoase.”
Ştie şi că acţiunea trebuie să fie la cele mai înalte standarde; tot aşa cum el este întruchiparea unei francize reinventate, există anumite elemente care trebuie să apară într‑un film Bond. „Bineînţeles, nu e o telenovelă”, râde el. „E un film Bond şi, credeţi‑mă, scenele extrem de dinamice, locurile şi momentele de suspans sunt toate prezente.” Craig e de părere că peliculele de acţiune produse în Hong Kong au dat tonul în ultimii ani. „Unele sunt filme fantastice şi cred că şi în Bond trebuia să se vadă aspectul fantastic. Chestii ca Tigru şi dragon şi filmele de gen, producţiile lui John Woo; coregrafia acestora e spectaculoasă, toată lumea trebuia să înţeleagă lucrul ăsta.”
„De‑asta repetăm scenele de luptă luni de zile, pentru că trebuie să fim buni la superlativ. S‑a creat un standard foarte înalt care influenţează clar felul în care facem filme aici, felul în care abordăm secvenţele de acţiune. Acelea sunt secvenţele spectaculoase, şi acela este nivelul la care trebuie să ne raportăm.”
În trecut, Craig şi‑a creat o reputaţie de tip dificil la interviuri, cel puţin cu o anumită parte a presei, aşa că un jurnalist se poate aştepta să dea peste un om destul de înţepat. Dar el este prietenos şi amuzant, cu un umor un pic maliţios şi o viziune echilibrată asupra faimei care face parte din viaţa lui actuală.
„Trebuie să‑ţi păstrezi simţul umorului, pentru că poţi să‑ţi pierzi foarte uşor cumpătul şi apoi devii retras, nu mai ieşi şi nu mai poţi merge nicăieri fără paznici înarmaţi după tine şi toată chestia ajunge să frizeze ridicolul. Aşa că simţul umorului e important, pentru că trebuie să zâmbeşti la lucrurile astea.”
Craig s‑a născut în Anglia, la Chester, a crescut lângă Merseyside şi e un om foarte bine instruit şi pregătit. S‑a alăturat trupei naţionale de teatru de tineret la şaisprezece ani, a câştigat un loc la prestigioasa Guildhall School of Music and Drama doi ani mai târziu, după care a jucat în producţii pentru televiziunea britanică (inclusiv în superba saga Our Friends in the North de pe BBC, o poveste despre crime şi corupţie) şi în filme cu buget redus (The Trench, Love Is the Devil), care l‑au antrenat să fie gata să răspundă când îl vor suna de la Hollywood.
Şi când a făcut‑o, cei aflaţi la celălalt capăt al firului au înţeles că aşteptarea a meritat: Sam Mendes l‑a distribuit în rolul fiului psihopat al lui Paul Newman în Drumul spre pierzanie, iar Steven Spielberg l‑a angajat să‑l joace pe şoferul sud‑african al echipei de agenţi din Munich, rol care, alături de cel din filmul Prins la înghesuială, regizat de Matthew Vaughn, i‑a convins pe producătorii Broccoli şi Wilson că şi‑au găsit Bond‑ul.
Conversaţia lui e presărată cu vorbe murdare. Nu e la fel de obscen ca, de pildă, faimosul bucătar Gordon Ramsay, dar Craig e englez şi englezii înjură des. E, de asemenea, un bărbat căruia îi place să iasă în pub, la un pahar cu prietenii. O consecinţă a faptului că îl joacă pe Bond este că nu mai poate ieşi ca înainte. „Dar depinde unde te duci şi când te duci”, spune el. „Trebuie doar să planifici mai bine, asta‑i tot.”
La 20 de ani a avut un scurt mariaj cu actriţa scoţiană Fiona Loudon, cu care are o fiică ajunsă la vârsta adolescenţei, Ella. A refuzat întotdeauna să vorbească despre această parte a vieţii lui şi nu are de gând să se schimbe acum.
„Evident, ştiu că slujba asta implică o expunere enormă şi o vizibilitate foarte mare şi sunt mai mult decât fericit să stau de vorbă despre munca mea, despre filmări, despre orice. Dar nu văd de ce ar trebui să discut detaliile vieţii mele private în public”, spune el.
Din 2005 Craig are o relaţie cu producătoarea Satsuki Mitchell, care i‑a fost alături de‑a lungul aventurii Bond. „N‑aş putea face ceea ce fac dacă n‑aş avea pe cineva atât de aproape”, spune el. „Trebuie să ai pe cineva cu care să împărtăşeşti toate lucrurile astea. Am călătorit împreună prin toată lumea şi a fost fantastic. Au fost o mulţime de momente când i‑am zis: «Asta trebuie s‑o ţinem minte.» ”
Admite că rolul lui Bond l‑a schimbat. „M‑am schimbat în sensul că privesc viaţa într‑un mod foarte diferit; cred însă că unul dintre motivele pentru care am acceptat rolul a fost ca să mă oblig să mă schimb şi să mă raportez la multe lucruri într‑o altă manieră decât până acum. Şi am ajuns să am o altă perspectivă, toate s‑au schimbat în bine per ansamblu. S‑a pierdut destul de mult din cine eram, dar am găsit o mulţime de alte lucruri.”
Se opreşte şi îi mijeşte un zâmbet. „Poftim, am un răspuns de tip Reader’s Digest pentru tine: «Sunt o persoană mai bună». Da, lucrurile s‑au schimbat, în general, în bine. Rareori te afli într‑o etapă de‑asta şi trebuie să fii pe fază, altfel ratezi ce ţi se întâmplă.”
Şi acum chiar s‑a trezit de‑a binelea şi e gata să iasă în după‑amiaza târzie londoneză.
