De profesie pompier

Din 2004, de la înfiinţarea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, pompierii se ocupă de tot ce înseamnă protecţie civilă, de la incendii la dezastre naturale, de la accidente nucleare la descarcerări, de la transportul muniţiei la îndepărtarea roiurilor de albine periculoase. Incendiile şi descarcerările sunt cele mai frecvente. În 2009, IGSU a răspuns la 150.000 de solicitări, cu 66% mai mult decât în 2008. Dintre acestea, 15.760 au fost incendii şi alte 9.000 – arderi necontrolate de mirişti, iar peste 105.000 au fost asistenţe medicale şi descarcerări. Cei aproape 31.000 de oameni care lucrează în IGSU – la Pompieri şi la Serviciul Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare (SMURD) – sunt salvatori specializaţi în cele mai variate domenii, de la primajutor la apicultură, scufundare şi alpinism. După ce, până în 2006, a lucrat cu soldaţi, odată cu desfiinţarea stagiului militar obligatoriu IGSU a demarat un program de recrutare în trei valuri, menit să profesionalizeze tineri pentru o carieră în armată. Reducerile bugetare care au început în 2009 au întrerupt procesul după cea de-a doua etapă, aşa că acum sunt ocupate doar 90% dintre posturile alocate structurii. La nivelul Capitalei situaţia este mai dramatică. Lt. Anca Onofrei, purtătorul de cuvânt al ISU Bucureşti, spune că serviciile de intervenţie lucrează cu un grad de încadrare de numai 65%. Asta înseamnă 2.600 de pompieri şi personal SMURD pentru cele 43.000 de intervenţii în primele opt luni ale anului. Tot din cauza reducerilor bugetare nu se mai poate înlocui tehnica de luptă învechită. Nu mai puţin de 86% din echipamente – de la autospeciale la uniforme – şi-au depăşit termenul de casare. Unele de două ori.

La Detaşamentul Vitan au avut noroc. Două dintre cele şase maşini sunt noi, cumpărate de Primăria Sectorului 3 şi împrumutate subunităţii. Compensează faptul că cele două autospeciale vechi şi autocamionul nu mai pot fi scoase pe poartă până când nu primesc certificatul ITP. Dar au nevoie şi de acelea, altfel vor trebui reorganizate turele. Nu poţi chema oamenii la muncă dacă nu au maşină pe care să lucreze.

Locotenentul Amzu se întoarce de la ITP după ce s-a făcut schimbul de tură. E îmbrăcat civil, în blugi şi un tricou alb. Înalt, cu părul negru tuns regulamentar, se mişcă cu uşurinţa unui atlet, dar în umerii uşor strânşi se simte o prudenţă educată. Vorbeşte foarte calm şi se poartă cu diplomaţia unui lider nativ: suficient de familiar cât să deschidă o punte de comunicare, dar nu într-atât încât să încalce regulile ierarhiei militare. La numai 30 de ani, e comandantul detaşamentului de un an şi jumătate, după o carieră de aproape şase ani ca pompier. A absolvit Facultatea de Drept şi, după ce a făcut stagiul militar la Protecţie Civilă, a decis să rămână în armată, la Giurgiu. A avansat repede, de la ofiţer de protecţie civilă la ofiţer de stat major la locţiitor-comandant şi comandant, deşi a venit în Bucureşti abia în 2006, având mai degrabă experienţă birocratică. „La Giurgiu am învăţat să fac hârtii, că nu am avut mai mult de 8-9 intervenţii într-un an şi jumătate”, se evaluează. „Aici am învăţat să fiu pompier. Am avut şi 10 intervenţii într-o tură.” Ambele experienţe i-au folosit când a avansat. Vitan e al doilea detaşament pe care îl conduce.

În câteva minute, deja în uniformă, e înconjurat în biroul lui de câţiva dintre subalterni: locţiitor-comandantul, magazionerul, şeful GIS (Gardă de Intervenţie şi Stingere, echivalentul şefului de tură). Vor să ştie dacă maşinile vor primi verde. Lt. Amzu nu are încă un răspuns. Autocamionul a rămas la revizie şi nu se ştie ce se va întâmpla. Au avut mereu probleme, dar e primul an când le sunt ţinute maşinile pe dreapta trei luni. În fiecare săptămână le repară – ei în curte pentru părţile mai simple sau în service-ul ISU Bucureşti pentru cele mai complicate – şi le duc la o nouă evaluare. Cele trei maşini sunt atât de vechi încât rar se mai găsesc piese pentru întreţinerea lor, dar sunt indispensabile. „Facem tot ce putem ca să le ţinem pe linia de plutire”, spune şeful GIS, plutonierul- adjutant Marian Fleancu, un bărbat foarte înalt căruia mustaţa stufoasă şi vocea răguşită îi dau un aer de Nea Mărin. Dar când spune asta nu mai are nimic din aerul şugubăţ al personajului lui Amza Pellea. Vorba lui pare să se potrivească întregii subunităţi, nu numai maşinilor prea uzate. Partea lor de clădire (restul e ocupat de SMURD) este un amestec de camere confortabile şi săli nerenovate, sumbre. În holul larg şi întunecos de la parter sunt trofeele sportive câştigate de detaşament la diferitele competiţii IGSU şi fotografiile colegilor care au murit în ultimii ani: Ionuţ Ungureanu şi victimele de la Mihăileşti. Pe 24 mai 2004, un TIR care transporta azotat de amoniu s-a răsturnat şi a luat foc, apoi a explodat când echipajele a două autospeciale întindeau furtunurile ca să stingă incendiul. Deflagraţia a pulverizat şoseaua şi a creat un crater de 6,5 metri adâncime. Au murit 18 oameni – şapte pompieri, doi jurnalişti, şoferul TIR-ului, oameni care s-a întâmplat să treacă pe acolo cu maşina. Portretele celor şapte sunt pe peretele holului, chiar acolo unde pică puţină lumină de la uşa din spate.

Tot la parter este un punct de comandă, unde şeful GIS şi comandanţii de echipaje urmăresc prin radio comenzile transmise de la Inspectorat. Mai în dreapta, la capătul unui hol îngust, o bucătărie şi o sală de mese renovate cu gresie şi faianţă albă. La etaj sunt dormitoarele. O cameră cu pereţi gălbui şi aer comunist, plină de fişete metalice. O altă cameră albă, foarte curată, cu termopane, cu paturi suprapuse în mijloc şi dulapuri gri aliniate de-a lungul pereţilor. Un fel de înainte/după. Pompierii, dacă au timp, dorm în cea de-a doua, e loc pentru toată tura. Baia e şi ea placată cu ceramică nouă. „Oamenii stau aici câte 24 de ore, vară-iarnă. Trebuie să se poată odihni, să se poată spăla decent”, spune comandantul Amzu ca un fel de explicaţie pentru condiţiile bune din subunitate. „Am pus toţi mâna şi am renovat.” Între două intervenţii, au văruit, au pus gresie şi faianţă, au făcut din clădire un loc sănătos. Materialele au venit de la IGSU, munca a fost contribuţia tuturor. „Bine, când se dădea alarma, toată lumea era la maşină, echipată”, specifică Amzu, ca nu cumva cineva să creadă că au preferat să dea cu glet în loc să alerge la incendiu. Aici este, înainte de orice, detaşament de pompieri şi toţi trăiesc pentru intervenţie. Se vede în felul în care li se aprind ochii când vorbesc despre ce au de făcut, în atenţia cu care Amzu urmăreşte conversaţiile de pe staţie în ziua în care are serviciul operativ (fiind comandant, este responsabil de conducerea intervenţiilor din Grupul 3, structura din care face parte subunitatea, de câteva ori pe lună, în ture de 24 de ore), în paşii mari pe care îi face când pleacă spre un incendiu la care intervine un alt detaşament pe care îl are temporar în grijă. E timpul să facă lucrul pentru care se pregăteşte în fiecare zi şi trebuie să-l facă aşa cum cere regulamentul.

Ordinul de deplasare la intervenţie vine întotdeauna de la centrul de comandă de la ISU Bucureşti, care este alertat de serviciul de urgenţă 112. Dacă este incendiu sau descarcerare, punctul de comandă din subunitatea cea mai apropiată primeşte adresa, descrierea pe scurt a apelului (incendiu, accident, casă, bloc, etaj, fum, explozie – tot ce poate fi util în evaluarea misiunii) şi cu ce tehnică de intervenţie să plece: câte autospeciale sau alte echipamente. Sunt anunţaţi şeful GIS şi comandantul. (Dacă ordinul este să plece toate autospecialele, comandantul trebuie să vină chiar dacă e în afara programului. Amzu, care vrea să se implice în tot ce se întâmplă în detaşament, vine de  acasă la orice intervenţie cu trei sau mai multe maşini.) Se dă alarma, un vuiet prelung şi sacadat care eliberează adrenalina în sânge şi face să crească pulsul. Începe numărătoarea inversă: 1:30 minute ziua, 2 minute noaptea (2:30 dacă e iarnă).

Apoi, foarte repede, se întâmplă cinci lucruri.

Toţi cei 27-33 de pompieri de serviciu ajung în garaj, în dreptul maşinii pe care servesc. Sunt cinci oameni la fiecare autospecială: un şef de echipaj, trei servanţi şi un şofer. Vin  pe uşă, nu pe bară, ca în filmele americane – dacă ar instala o bară între garaj şi dormitorul de deasupra, unde oamenii nu stau nici două ore într-o tură, probabil ar fi toţi intoxicaţi cu gaze de eşapament înainte să apuce să coboare, râde Amzu. Iar riscul de accidentare este atât de mare că nu se justifică existenţa ei.

Şeful GIS decide ce echipaje merg la intervenţie în funcţie de starea maşinilor, distanţă şi gradul de oboseală a oamenilor.

Echipajele trimise în misiune îmbracă echipamentul de intervenţie. Asta înseamnă că trebuie să-şi pună peste uniforma de staţie nomexul – un costum gros, format din pantaloni cu bretele şi haină, care rezistă la apă două ore –, cizmele, brâul, aparatul de respirat, casca şi mănuşile. Cei care servesc pe Man şi Iveco îşi ţin echipamentul în maşină şi se pot îmbrăca pe drum, pentru că au loc înăuntru. Cei care servesc pe Roman le au agăţate de uşile de la garaj şi le îmbracă pe loc.

Se deschid uşile garajului şi poarta.

Autospecialele pleacă.

Toate astea trebuie să se întâmple într-un minut şi jumătate de la declanşarea alarmei. Cel mai des, durează mai puţin, spune Amzu. Uneori, mai mult, pentru că se poate ca  maşinile vechi să nu răspundă la comenzi.

Pe tot drumul până la locul intervenţiei şeful GIS raportează prin staţie progresul. Unde sunt, în cât timp ajung, dacă totul merge conform procedurii. Autospecialele de intervenţie au prioritate în trafic când sunt în misiune. În teorie. Fleancu, în 12 ani de meserie, a văzut altceva: „Cetăţeanul de pe stradă te vede că vii cu sirenă, cu girofarul, şi tot nu vrea să se dea la o parte. Nu ne ajută nici legislaţia, că dacă ai accident, eşti bun de plată. Adică ai dreptul să treci pe roşu, dar până la evitarea oricărui pericol”. În iulie 2009, unei maşini de la alt detaşament din Bucureşti i-a fost tăiată calea într-o intersecţie în timp ce mergea la o intervenţie. Ca să nu intre într-o staţie de autobuz plină de oameni, şoferul a răsturnat autospeciala în care erau cinci pompieri şi 10 tone de apă. Aproape tot echipajul a ajuns la spital. Şi nu pare să fi fost o excepţie: cazuri similare s-au petrecut recent în Sibiu, Sălaj, Cluj şi Botoşani.

Timpul mediu de răspuns la incendii, la nivel naţional, este de 15 minute (între apelul la 112 şi sosirea la locul intervenţiei). Raportul de activitate al IGSU pe 2009 spune că timpul mare (în special în comparaţie cu cel al echipajelor SMURD, de 8 minute) e cauzat mai ales de tehnica învechită. Şi se vede la maşinile Roman: viteza maximă la care pot ajunge, când sunt încărcate cu apă, e de 50 km/h. Şi când mergi cu ele la 50, ai senzaţia că se vor dezintegra. Chiar şi aşa, timpul mediu al subunităţii este de 6-7 minute pentru că cele mai multe incendii sunt în oraş, aproape. Maşinile noi, mai stabile, merg şi cu 90 km/h, ceea ce e foarte util la intervenţiile în afara Bucureştiului – detaşamentul trimite echipaje şi la misiuni internaţionale, precum inundaţiile din Republica Moldova, sau naţionale, precum cele de la Galaţi, unde lt. Amzu a condus cei 120 de pompieri delegaţi de ISU Bucureşti să construiască digul de apărare de pe malul Dunării. Chiar şi pentru incendii trebuie să iasă uneori din oraş – groapa de gunoi de la Glina e o destinaţie frecventă.

Când ajunge la locul intervenţiei, şeful GIS mai dă o dată raportul către centrul de comandă. În timp ce şefii de echipaje şi servanţii întind furtunurile şi instalează ţevile de refulare, comandantul intervenţiei (care poate fi şeful GIS, comandantul detaşamentului sau, în cazul unei acţiuni comune cu altă subunitate, un superior stabilit riguros prin regulamentul de ordine interioară) face evaluarea situaţiei găsite. Dacă sunt oameni sau animale în clădire, ce arde, unde, care sunt riscurile de prăbuşire, ce trebuie oprit (gaze, curent electric), dacă sunt obiecte inflamabile sau explozive (la o intervenţie de acum câţiva ani, într-un garaj care ardea au găsit 20 de butelii de oxigen; altă dată, o maşină le-a explodat în faţă din cauza buteliei de gaz pe care o avea în portbagaj), dacă e flashover (ardere generalizată) sau e risc de backdraft (ardere mocnită în lipsa oxigenului, care poate genera o explozie când deschizi uşa şi intră aer), dacă bate vântul şi din ce parte (pentru că intervenţia trebuie să înceapă contra direcţiei vântului), dacă e pericol de extindere la alte clădiri. Comandantul intervenţiei face evaluarea mai întâi de afară, apoi intră în clădire. Cu masca pe faţă, în care respiră controlat pentru a prelungi cât mai mult viaţa buteliei de oxigen, merge singur să facă recunoaşterea ca să ştie unde trimite oamenii. Urcă şi 10 etaje, dacă acolo arde. Pe scări, pentru că nu ai voie să iei liftul la incendii. Acum se vede cât îi foloseşte programul de pregătire fizică. Şi e mai greu cu vârsta, desigur. Chiar şi Amzu spune asta, care merge constant la sală ca „să nu gâfâie la etajul 8” în timp ce servanţii mai tineri sunt deja la 10. După recunoaştere, comandantul intervenţiei se întoarce la echipaje şi dă ordinele. Apoi rămâne afară să coordoneze. Nu are nici un sistem de comunicare în afară de propria voce, aşa că, odată trimişi oamenii înăuntru, grija lui cea mai mare e să iasă de acolo întregi.

Şi mai are o sarcină: să fie atent la greşeli pentru ca să poată fi apoi discutate în grup şi evitate pe viitor. În fiecare subunitate a Grupului de Intervenţie nr. 3, deci şi în Vitan,  există o scrisoare către şefii GIS care stă la avizierul din biroul comandantului şi care spune în final: „Scopul este de a ne corecta greşelile, nu de a găsi vinovaţi”. Esenţa unei filosofii de conducere bazată pe învăţare continuă.

La incendiu, priorităţile sunt salvarea oamenilor şi a animalelor şi limitarea focului.  Amzu are o vorbă pe care o repetă: „Un incendiu poate fi stins cu un pahar de apă sau cu o cisternă”. Contează cât de repede reuşeşti să îl stingi. Aşa că operaţiunile de salvare se desfăşoară în paralel cu cele de limitare. Odată intrat în clădire, fumul este cel mai mare duşman („Nu ştiu cum se face, dar tot ce arde face fum”, glumeşte Fleancu). Nu neapărat pentru sănătatea lor – aparatele de respirat îi protejează şi nici unul dintre comandanţi sau şefi GIS nu îi lasă pe servanţi să intre fără mască. Fleancu rezumă foarte elocvent: „De cele mai multe ori nu vezi ce faci. Trebuie să o iei pe pipăite. Ai costum de protecţie, ai aparat de respirat, dar degeaba dacă nu vezi. Ăsta-i necazul”. Pereţi prăbuşiţi, tavane căzute, sticlă spartă, fire electrice, ţevi de gaz – toate trebuie găsite pe pipăite şi evitate. Fără ezitări. Fleancu spune că ţine de „doza de dileală” a pompierilor, că altfel nu se explică de ce intră în incendii când oamenii normali fug. Amzu crede în puterea mobilizatoare a fricii. Te ţine vigilent, te ajută să te concentrezi pe ce ai de făcut. Dar este o frică educată, care nu te împiedică să îţi faci datoria. „Prin pregătire ştii ce te aşteaptă, încep să funcţioneze reflexele şi ţi se pare normal să intervii”, spune el. Problema mai mare este lipsa fricii, când, îmbătaţi de adrenalină, pompierii mai puţin experimentaţi se aruncă în foc fără să-şi estimeze riscurile. „Le spunem mereu «dacă tu mori, oamenii prinşi acolo nu mai au nicio şansă»”, adaugă lt. Gheorghe. „Asta îi face să fie mai prudenţi.”

Şi mai e o problemă care nu e trecută în nici un regulament, dar de care pompierii sunt foarte conştienţi: publicul. De la bărbaţi care au făcut armata la pompieri şi vor să-ţi smulgă furtunul, că ei dau mai bine, la victime furioase care au bătut un şofer şi au tăiat furtunurile autospecialelor, cum s-a întâmplat pe 12 august la Mărginenii de Jos în Prahova. Şi ei nu pot reacţiona în niciun fel, pentru că statutul de militar nu le dă voie. Când situaţia devine periculoasă, cer ajutorul forţelor de ordine. De cele mai multe ori, e doar o şicanare continuă, acuze că au venit cu maşinile fără apă, reproşuri că nu au făcut suficient ca să salveze bunuri. Ei însă trebuie să îşi vadă mai departe de treabă.

Stingerea incendiului începe din interior. În funcţie de situaţie, pompierii intră îmbrăcaţi în nomex, în aluminizante sau în echipamentele de pătrundere grea. Aluminizantele, care arată ca nişte costume argintii de cosmonaut şi care rezistă până la 250 de grade fără contact cu focul, au în jur de 11 kg. Echipamentul de pătrundere grea arată la fel, dar este mai greu şi rezistă la temperaturi mai înalte, chiar şi la contact intermitent cu focul, câtă vreme un alt pompier e în spate şi îl stropeşte cu apă ca să se răcească. Cu tot cu aparatul de respirat, cizmele grele, toporul-târnăcop, geanta cu chei şi feşe (pentru conectarea furtunurilor şi repararea lor temporară în caz că se sparg), ţevile de refulare, furtunurile pe care le ia cu el, un pompier poate căra până la 30 kg de echipamente. Nomexurile, în care te simţi de parcă ai fi înfăşurat într-o pătură de vată, sunt şi ele cu 5 kg mai grele când se udă. Chiar înainte să se ude, servanţii transpiră în ele ca într-o saună – spun că se pot deshidrata cu până la patru litri într-o intervenţie de câteva ore. Din cauza temperaturilor înalte din incendiu, apa se evaporă pe dedesubt şi deseori se trezesc cu arsuri pe piele. Iarna, hainele ude încep să îngheţe şi să se rigidizeze. Uneori, extremele sunt în aceeaşi încăpere: într-o parte înfruntă căldura incendiului, dintr-alta vine frigul de afară.

Mult mai eficientă dar şi mai riscantă decât simpla stingere a incendiului din afară, intervenţia din interior este împământenită la noi şi pentru că pompierii nu pot sta să vadă cum arde toată agoniseala unui om. În alte ţări, oamenii sunt asiguraţi împotriva incendiilor şi pot înlocui aproape orice lucru pierdut. La noi, înainte să înceapă să dea cu apă, pompierii scot din flăcări totul: calculatoare, televizoare, orice lucru de oarecare valoare.

O maşină poate avea între 5 şi 10 tone de apă, în funcţie de capacitate. Pleacă întotdeauna plină de la subunitate. Apa se termină însă repede. Rămân hidranţii, robinete de mare presiune la care  pompierii pot teoretic să realimenteze. Cât timp servanţii sunt la stingere, şoferii caută hidranţii din zonă. Nici hidranţii nu arată ca în filmele americane, stâlpi groşi de metal cu capace care sar sub jetul puternic de apă. Sunt nişte guri de canal pe străzi şi trotuare, cu capace de fontă. „Din 300 de hidranţi câţi avem pe hartă, ne putem baza, să zic, pe 50”, estimează locotenentul Amzu. Ceilalţi au fost asfaltaţi accidental. Sau deconectaţi de la alimentarea cu apă. Personalul operativ din subunitate – subofiţeri care se ocupă de punctul de comandă – are sarcina să inspecteze săptămânal

zone din raionul de intervenţie pentru a actualiza harta reală a hidranţilor. Chiar şi aşa, uneori nu pot ajunge la ei din cauza maşinilor parcate pe trotuare. Atunci improvizează. Cer ajutor la marile centre comerciale din zonă, care sunt obligate prin lege să le dea acces la rezervoarele lor de apă. Uneori iau din Dâmboviţa. Se leagă în serie mai multe maşini astfel încât apa să fie transportată rapid la intervenţie.

După ce au stins incendiul, pompierii rămân la locul intervenţiei pentru a se asigura că nu mai este nici un focar şi nici o posibilitate de a reîncepe. Trec prin toate încăperile, cercetează pas cu pas, strâng date pentru a scrie un raport clar care să ajute o anchetă a poliţiei sau a asiguratorilor. Uneori găsesc corpurile oamenilor pe care nu au reuşit să îi salveze. Nu i-au văzut din cauza fumului sau erau în camere care nici nu fuseseră afectate de incendiu. „Atunci e cel mai greu”, spune lt. Gheorghe, al cărui chip sever se îmblânzeşte pe neaşteptate când vorbeşte despre asta. „Au fost colegi care au călcat pe mort în incendiu. Prin mort. E şocant. Când îşi dau seama, uneori varsă, alteori li se face rău, alteori o iau la fugă. Nu e o ruşine, suntem oameni.” Încearcă să îi ajute printr-un fel de terapie de grup în care pompierii cu mai multă experienţă le spun că li s-a întâmplat şi lor. Sau îi cer ajutorul psihologului Grupului. Dar de cele mai multe ori trec peste asta împreună.

Intervenţia nu se termină cu raportul, ci cu o curăţenie generală la întoarcerea la subunitate. Pompierii spală autospecialele, curăţă fiecare componentă a echipamentului, repară furtunurile sparte. Când vin de la o groapă de gunoi, opresc la poartă şi dau totul jos de pe ei acolo. Nu din cauza mirosului – fumul oricum nu iese din ei cu zilele, oricâte duşuri ar face – ci a gândacilor. Ultimul lucru de care au nevoie e o colonie de insecte nemuritoare. Şi atunci, oricât ar fi durat intervenţia, oricât de obosiţi ar fi, stau şi curăţă maşinile pe dinăuntru şi pe dinafară până ştiu sigur că nu mai e nici unul. Apoi se spală, îşi trag sufletul şi aşteaptă următoarea alarmă.

După fiecare intervenţie, în subunitate se face o analiză a ceea ce s-a întâmplat. Se refac paşii, se discută greşelile, se trag concluziile. Lt. Amzu consideră că, deşi ai nevoie de anumite calităţi native care te recomandă pentru meserie, nu poţi fi un pompier bun dacă nu faci pregătire continuă. Asta înseamnă să te antrenezi constant pentru a putea rezista la intervenţii de cel puţin patru ore – o pregătire ca pentru un sport de performanţă – şi, mai ales, să fii atent tot timpul cum se schimbă societatea. „Intervenţia s-a schimbat radical în ultimii 20 de ani”, spune comandantul. „Înainte, cele mai multe incendii erau la apartamente şi case, acum riscurile cele mai mari sunt la clădirile cu aglomerări de persoane: pieţe, malluri, clădiri de birouri. Înainte, construcţiile erau grele, din beton, acum sunt uşoare, din fier şi sticlă, cu izolare poliuretanică care arde mai repede. Rezistenţa e scăzută, riscul de prăbuşire este mai mare. Ai nevoie de un proces permanent de instruire, odată cu evoluţia societăţii.” De aceea pompierii merg în recunoaştere la obiectivele principale din aria de intervenţie: să vadă ce este acolo, cum arde, cum se evacuează.

Intervenţia s-a mai schimbat dintr-un motiv: profesionalizarea meseriei. În loc de militarii în termen, care stăteau pe teren cam şase luni din cele 12 ale serviciului militar, pompierii sunt acum profesionişti care şi-au ales cariera asta. „Avantajul atunci era că lucrai cu oameni foarte tineri, se mişcau altfel”, îşi aminteşte Amzu. Media de vârstă era de 20 de ani. Acum e de 29. „Dar cei de acum compensează prin experienţă şi voinţă.” Şi ai o echipă stabilă, pe care o consolidezi constant. Sergentul-major Mircea Preduţ, care a făcut şi armata aici şi apoi a trecut examenul de pompier, vede diferenţe şi în atitudinea pompierilor: „Când eram militar îmi păsa mai puţin de munca omului. Nu mă putea trage nimeni la răspundere. Am făcut armata la 20 de ani, acum am 27, deja văd lucrurile altfel. Am familia mea, casa mea, nici mie nu mi-ar conveni să vină cineva să strice.”

Căpitanul Augustin Andrei, fostul comandant al Detaşamentului Vitan, care acum lucrează în conducerea Grupului nr. 3, spune că pompierii dinainte de profesionalizare aveau reputaţia că fură de la locul incendiilor. Imaginea s-a schimbat radical în 2007 pentru că noii pompieri au ales să fie aici. Şi profesionalismul nu le este în niciun fel afectat de dezechilibrul dintre riscurile la care se expun şi recompensa financiară. Înainte de tăierea salariilor bugetarilor cu 25%, un subofiţer lua între 1.400 şi 1.800 de lei şi un ofiţer între 1.700 şi 2.900, în funcţie de poziţie, studii şi vechime. Şi nu pot beneficia de asigurare de viaţă – instituţia nu are buget pentru aşa ceva – iar singura firmă de asigurări care oferea un astfel de pachet, Ardaf, a suspendat de câţiva ani oferta pentru că nu era rentabilă.

Recompensa vine în alt mod. Din 2007, pompierii au devenit cea mai de încredere instituţie publică. Apăruţi de nicăieri, după ani în care Biserica, Armata şi presa ţineau primele locuri, se bucură de aprecierea a 87% dintre români. Doar 5% spun că nu li se par de încredere. Sunt probabil cei care, la fel ca limba română, prind mai greu schimbările. Definită în DEX drept „a acţiona pompos”, expresia „a acţiona pompieristic” e folosită de fapt în discursul public în sensul de „heirupist”, deşi rigorile intervenţiei nu au nicio brumă de improvizaţie. Nici nu ar putea fi mai departe de adevăr. Dar pare că sensul ei a rămas de pe vremea când pompierii ajungeau să facă meseria fără să o vrea şi limba, cu memoria ei socială excepţională, nu ne lasă să uităm.

În ziua în care a fost la ITP, pe la prânz, lt. Amzu este sunat să meargă la o recunoaştere în blocurile de 25 de etaje din­tr-un parc imobiliar din aria de intervenţie a Grupului nr. 3. Îşi ia capela – trebuie să aibă echipamentul complet când iese din subunitate – şi pleacă. La un moment dat în următoarele două ore, în timp ce tânărul comandant urcă în toate cele trei blocuri, şoferul autocamionului rămas la revizie va veni să îl caute în birou. La întoarcere, la fel de energic şi de impecabil, de parcă cele 75 de etaje au fost o plimbare prin curte, va primi în sfârşit vestea bună că maşina a primit autorizaţia de a circula încă un an. Acum nu mai trebuie decât să se ocupe şi de celelalte două.