Ion Bîrlădeanu a trăit la marginea societăţii, unind fragmentele şi nuanţele vieţii în colaje. La 62 de ani s‑a mutat din ghenă în galerie şi priveȘte optimist spre viitor.
Ion Bîrlădeanu s-a pregătit din timp pentru vernisaj. Până la urmă, era prima lui expoziţie. În 62 de ani, Bîrlădeanu a făcut multe, inclusiv trei luni de închisoare comunistă. A fost zidar, docher, paznic, gropar, şi în tot acest timp a făcut colaje – o operă care se întinde pe 30 de ani şi care a fost descoperită aproape din întâmplare de galeria H’art din Bucureşti.
Dar un vernisaj?! N-avusese niciodată parte.
Obişnuit să se tundă singur, de data asta „a dat lâna la contract” la salonul „Doamna Capricioasă”, din apropiere de ghena unde locuieşte de opt ani. A dat 8 lei, plus 2 lei şpagă, iar doamna l-a recunoscut, că l-a mai tuns o dată.
De cum s-a trezit, Bîrlădeanu a tras o fugă până la târg, la Obor, de unde şi-a cumpărat şi patru pachete de ţigări, să-i ajungă. S-a întors la ghenă, s-a mai uitat prin reviste, a „atacat” vreo două beri. A dat cu mătura pe asfaltul curţii, s-a bărbierit. Apoi i s-a părut că pantofii sunt prea jerpeliţi şi i-a vopsit cu negru, că nu putea să vină cu ei aşa. Lustruind pantofii şi-a murdărit hainele şi a trebuit să se schimbe în nişte raiaţi şi o cămaşă pe care le primise de la galerie.
S-a enervat că nu a reuşit să-şi găsească antena de la televizor, dar până la urmă a improvizat: a luat în locul ei un băţ de umbrelă. Avea nevoie de baghetă la vernisaj, ca să le arate şi să le explice oamenilor elementele din colaje. Fără ea n-avea cum să ajungă sus de tot şi nu putea să arate cu degetul. Şi-a adus aminte de Ceauşescu, de cum dădea el indicaţii preţioase şi s-a gândit că astfel l-ar putea parodia.
La galerie lumea l-a urmărit cu atenţie, izbucnind ocazional în râs. A dat autografe tuturor. S-a bucurat să-i vadă pe cei câţiva vecini care au venit să-l felicite şi s-a simţit ca un profesor de istorie predând unor elevi cuminţi, care l-au urmărit cu atenţie fără să mişte în front. După ce s-au împrăştiat oamenii, Dan Popescu, proprietarul galeriei, a ieşit pe trotuar şi a început să măture. A adunat maldăre de chiştoace şi a zâmbit mulţumit: multă lume.
În general chinuit de coşmaruri, Bîrlădeanu a dormit liniştit în noaptea aceea. Nu a visat nimic.
E a doua zi după vernisaj. Bîrlădeanu intră în curte cu două beri Noroc la subraţ. La 62 de ani, îşi poartă cei 1,80 m cu stângăcie. Lasă impresia că îşi târăşte puţin picioarele, de parcă ar avea la cingătoare un pistol care abia se ţine în toc şi pe care îi e frică să nu-l piardă. Cu pălărie neagră şi haină de piele, are ceva din atitudinea unui cowboy ieşit din cârciumă. Numai că în spatele lui nu se află două portiţe mobile din lemn, ci grilajul ruginit prin care se ajunge în spatele unui bloc de pe Calea Moşilor.
Curtea dă spre ghenă, pe care Bîrlădeanu o alintă „buncărul meu”. Timp de 22 de ani a locuit într-un apartament din blocul de vizavi, pe strada Maiorescu, dar a fost nevoit să plece după o ceartă aprigă cu un vecin. Pe atunci bea foarte mult – ducea şi un litru jumate de ţuică. O vreme a dormit şi prin şanţuri. Acum are deja un an de când s-a lăsat de tărie, pentru că i se face rău de la ea. Bea doar bere, locuieşte la ghenă şi trăieşte din gunoaie. Le strânge, îşi păstrează lucrurile de care are nevoie, iar restul le vinde. Când pleacă de acasă, închide cu lacătul atât uşa de la ghenă, cât şi grilajul înalt care delimitează curtea de stradă. Cheile le ţine într-un mănunchi care-i atârnă la brâu.
Bîrlădeanu e înalt şi slab, fără să lase impresia că e firav. Are sprâncenele groase şi ochii mici, ascunşi sub pleoape care par umflate. Când scrie, se ascunde după nişte ochelari mari, pătrăţoşi, cu rame groase maro. Cu cât îl priveşti mai mult, cu atât pare mai sigur pe el. Are păreri despre orice şi e categoric când vorbeşte. Îşi spune cuvintele din tot sufletul, rar, articulat, cu hotărârea unui om care ştie că are dreptate. Îşi face mereu planuri şi vorbeşte aproape tot timpul la viitor.
Ar fi vrut să fie regizor sau să joace în filme cu cowboy. Îşi spune totuşi „cineast”, pentru că în fiecare colaj vrea să arate o poveste cinematografică şi se compară cu Serghei Eisenstein, regizorul rus care a revoluţionat montajul.
De când a ajuns la ghenă, acum opt ani, Bîrlădeanu nu a mai făcut nici un colaj din cauza condiţiilor de aici. A continuat totuşi să ciopârţească ziare, să taie din ele figuri care i-ar putea servi mai târziu. Când ia în mână o revistă, Bîrlădeanu ştie deja dacă are sau nu material. Se laudă cu o precizie matematică: decupează figurile cu un contur de 2 milimetri. Are colecţie cu toţi dictatorii din lume şi se gândeşte că Gigi Becali, Monica şi Irinel Columbeanu, Andreea Marin şi Ştefan Bănică sunt şi ei subiecte pentru colaj. Numai să se mute din ghenă şi gata, se va apuca de lucru.
În ghenă e întuneric şi strâmt. Mai multe valize şi geamantane sunt împrăştiate pe jos, alături de pungi, cutii de conserve goale, o pagină de ziar cu programul TV, nişte blugi, o jumătate de portocală şi mucuri de ţigară. Bîrlădeanu se scuză că e mizerie. O haină neagră de piele atârnă într-un cui pe peretele din partea dreaptă, iar puţin mai în faţă, mai aproape de intrarea în ghenă, e un ceas Quartz. E un ceas de perete rotund şi alb, care a stat la ora 2 fără 23 de minute. Prin cerculeţul de la 6, decupat perfect, se vede peretele. Lucrurile lui Bîrlădeanu sunt amestecate cu resturile de mâncare pe care le aruncă oamenii la gunoi. Toate pică într-un container mare, am- plasat la intrare, în partea stângă, sub un burlan pe care într-o casă obişnuită l-ai putea confunda cu o hotă. Pungile aruncate de la etaj fac un zgomot puternic şi sec atunci când aterizează în container. „V-aţi speriat?”, întreabă Bîrlădeanu. „Eu sunt obişnuit.”
În singurul colţ complet luminat din curte, sub un cearşaf uriaş din plastic transparent se ghiceşte o saltea de pat. Sunt mai puţin de 10 metri de la intrare până la ea, dar Bîrlădeanu îi parcurge încet, fără să se grăbească. Se întoarce spre saltea şi lasă jos una din sticle acolo unde zac alte cutii de carton, două umbrele albastre cu coadă galbenă, o bucată de ziar ciopârţită şi o pălărie neagră în care se vede o sticluţă mică de tărie, goală. Puţin mai încolo, alte 17 sticle de bere goale sunt aliniate ordonat, două câte două. Acum poate să bea liniştit. Ia o gură de bere şi ridică dintr-o mişcare plasticul de pe saltea.
Iese la iveală un vraf de serviete vechi, închise la culoare. Aici îşi ţine o parte din materia primă, bucăţile de ziar pe care le-a decupat atent pentru colaje, de-a lungul timpului. Le-a ţinut pe toate închise în ghenă, cu unele şi-a tapetat pereţii, altele au stat cuminţi în serviete până le-a găsit un depozit mai sigur, în galerie la „domnu’ Dan”. O parte din materiale au rămas cu el şi le păzeşte cât poate de bine de ploaie şi de hoţi. Îşi aminteşte de o femeie care i-a furat la un moment dat foarfeca veche cu care decupează. De ce a furat-o? De „cleptomancă”, de-aia. A blestemat trei luni de zile încontinuu după ce-a păţit-o. Noroc că până la urmă şi-a recuperat foarfeca, „a descoperit-o ca un Sherlock Holmes”. Acum o ţine în buzunarul interior al hainei şi o arată ori de câte ori cineva e interesat de colajele sale.
Se aşază pe un colţ de saltea, în faţa servietelor. Pune berea jos şi îşi aprinde o ţigară Triumf. Pachetul de ţigări l-a primit aseară, de la doamna doctor Rovenţa, o văduvă foarte frumoasă care stă în blocul de pe Moşilor. Lui Bîrlădeanu i se pare frumoasă, doar că n-are curajul să i-o spună. A fost şi ea aseară la vernisaj. A fost „super”. Acum o să-l cunoască toată ţara, şi oameni care nu-l mai ştiu, care au crezut că a murit. Şi rudele, cu care e certat.
O să-şi schimbe stilul de viaţă. O să facă nişte colaje şi mai „super”. O să trăiască printre artişti. O să se mute din ghenă într-o casă pe care i-au găsit-o cei de la galerie. Dar întâi trebuie să rezolve cu buletinul, pe care şi l-a pierdut acum vreo patru-cinci ani. Trebuie să urgenteze treaba la Circa 8. Şi să-şi facă dantura, că nu mai are dinţi şi din cauza asta nu putea să zâmbească aseară la vernisaj. E jenant, dar oamenii l-au înţeles.
Se prezintă: Bîrlădeanu Ion. Din Zăpodeni, judeţul Vaslui. Ză-po-deni. Cu Z, de la Zorro. S-a născut pe 24 martie 1946, în zodia Berbecului. La fel ca Hitler. Crede în horoscop, zice că-i ştiinţă matematică şi-l atenţionează din timp ce are de făcut. Îl frământă orice ţine de ştiinţă, ar vrea să ştie cum au apărut pe faţa Pământului atâtea lucruri fantastice: broaştele, reptilele, insectele. În Dumnezeu nu crede. Cum să creadă, dacă nicăieri nu zice nimic despre o pereche a lui Dumnezeu? Că numai prin împerechere poţi să creezi ceva. Aşa că Dumnezoaica unde-i? Nici Bîrlădeanu nu are pereche şi la capitolul acesta e zgârcit la vorbă. A avut la un moment dat o „consăteancă”, dar s-au despărţit. Ea era morfilomancă, adică leneşă, el voia să fugă în Occident, pentru că nu se simţea în largul lui în regimul comunist. Nu a mers.
Drumurile lui au început la 18 ani, când a plecat de acasă, din Vaslui, după ce a terminat şcoala profesională de zidari. Nu i-a plăcut zidăria, aşa că s-a angajat la Combinatul siderurgic din Galaţi. Prin anii ’70 s-a mutat la Constanţa, deşi se temea de apă şi nu ştia să înoate – nu ştie nici acum. Voia să fugă din ţară pe un vapor, dar n-a avut curaj. A rămas în port doi ani, timp în care a descărcat marfă de pe vapoare şi le-a făcut străinilor desene şi caricaturi. Aici a învăţat italiana „de baltă” pe care o mai ştie şi acum.
„Fare mie una pittura”, povesteşte că i-a zis cineva într-o zi.
„Comme si chiama, siniore?”
„Mio si chiama Pacalambo Vicenţiu... Molta grazie. Tu artista grande”, i s-a spus la sfârşit, în timp ce i se întindeau drept răsplată două pachete de ţigări. A cunoscut şi un negru din Etiopia, care semăna cu Sidney Poitier. Şi el a vrut portret, iar după ce s-a apucat de lucru, Bîrlădeanu a comentat: „Tu, un poco nero”. Omul nu s-a supărat: „Molto simpatico, siniore”, şi i-a dat două cămăşi „ţais”.
Prin ’76 a lucrat ca muncitor la schele şi fierar betonist la Fundeni, o localitate la 20 de kilometri de Bucureşti. Apoi s-a împrietenit cu părintele Vasile, care fuma aşa de mult încât la început lui Bîrlădeanu nu prea i-a venit să creadă că e preot. Aşa a ajuns să picteze biserica din comună. I-a zis: „Părinte, îmi trebuie şi mie nişte modele”, iar preotul i-a pus în braţe un teanc de icoane. Spune că a pictat pe biserică vreo 28 de sfinţi. Nu-i prea încântat de ce i-a ieşit, zice că nu erau picturi bizantine, ci mai degrabă de bâlci. Un sfânt semăna cu Mihai Viteazul, altul cu Toma Caragiu, altul aducea cu părintele Vasile. Sfânta Paraschiva i-a ieşit cu buzele cam cărnoase, arăta ca Sophia Loren, dar părintele a zis că merge. A scăpat fin cu părintele, care nici acum nu ştie că Bîrlădeanu s-a iscălit pe una din picturi, într-un colţ: I.B.
În Bucureşti a venit pe la sfârşitul anilor ’70. A lucrat la Trustul de Construcţii Carpaţi, apoi la Casa Poporului, unde tăia marmură. În toaletă făcea caricaturi ale lui Ceauşescu, dar le ştergea imediat. A lucrat şi la Palatul Cotroceni, timp de trei ani, şi prin mai multe cimitire, ca gropar. A început la Cimitirul Sfânta Vineri, unde muncea la negru şi l-a pârât un coleg. A stat trei luni după gratii din cauza asta, la penitenciarul din Iaşi. Închisoarea e un „ţinut uitat de timp”, dar partea cea mai urâtă a fost ancheta din Vaslui, care a durat trei săptămâni.
„Scrie aici, banditule! Umblai în Bucureşti cu tabloul lui Ceauşescu şi-l ponegreai şi făceai manifest”, îşi aminteşte Bîrlădeanu de colonelul Tamaş, un tip gras, fără pic de frunte, care semăna cu un câine buldog şi care îl ameninţa cu bătaia. Totul a pornit de la nişte caricaturi pe care tatăl lui le-a arătat miliţienilor, din proprie iniţiativă, ca să se fălească. Nu erau caricaturi ale lui Ceauşescu, dar au fost interpretate ca fiind la adresa regimului comunist. Bîrlădeanu a refuzat să semneze şi, până la urmă, a scăpat de ancheta politică. Nu şi de cea privind munca la negru.
S-a ales cu o sentinţă uşoară, faţă de alţii. Trebuia să repare lădiţe din lemn şi primea o pătrime de pâine pe zi, plus un ceai care era mai mult apă chioară. A descoperit că, la închisoare, un pic de talent te salvează. Era acolo un deţinut căruia i se zicea Florică şi care făcea desene pentru miliţieni. Ei veneau cu poze de acasă, Florică picta după model. În scurt timp s-a aflat prin închisoare şi de talentul lui Bîrlădeanu, iar de atunci pozele treceau pe la el înainte să ajungă la Florică. Făcea după ele desene cu creionul, în pătrăţele, la scară. Figuri de miliţian, nevastă sau copil – orice i se cerea. El realiza schiţele, apoi Florică le picta. Erau picturi de bâlci, dar care le aduceau mâncare şi ţigări, care se găseau greu la închisoare şi nu veneau ca acum, la pachet, ci legate snop. Din penitenciar a ieşit slab ca un schelet şi plin de păduchi. S-a angajat imediat, tot la cimitir, de data asta la Străuleşti, cu acte în regulă.
I-ar plăcea să fie înmormântat la Bellu, acolo unde e o „galerie de artişti”. Da’ de unde să aibă el atâţia bani? Ar vrea o înmormântare ca a lui Coposu, la care a participat şi el şi unde a văzut peste un milion de oameni adunaţi. Nu crede să aibă el norocul ăsta. Până la urmă, ce-o fi, o fi, numai să nu fie îngropat ca un câine oarecare.
Bîrlădeanu şi Dan Popescu s-au cunoscut anul trecut pe 1 decembrie, chiar la ghenă. Popescu a aflat de el de la un alt artist expus de galerie, Ovidiu Feneş, care îl descoperise în timp ce căuta materiale pentru propriile colaje. Bîrlădeanu i-a făcut o impresie bună galeristului, care spune că a rămas „crăcănat” când a văzut colajele. Le-a fotografiat încă din prima zi şi spune că n-a putut să doarmă în noaptea aceea la gândul că lucrările se pot pierde şi că nu vor intra în circuitul cultural. Popescu nu vorbeşte şi despre cum i s-au părut condiţiile în care trăia Bîrlădeanu, atunci, la prima întâlnire. A fost prea entuziasmat de colaje pentru a le remarca.
Încet, cei doi au început să se împrietenească. Popescu îl voia pe Bîrlădeanu în portofoliul său, dar acesta ezita. La început („să mă ierte domnul Dan”) a crezut despre el că e băiatul care păzeşte galeria, nu patronul ei. Îşi aduce aminte că la un moment dat acesta a vrut să-i cumpere o lucrare. „Nu, nu sunt de vânzare”, i-a răspuns. Popescu râde când îl aude povestind. „Aia a fost de test, nea Ioane, te-ai prins.” Spune că voia să vadă cum reacţionează, cât ţine la lucrările lui şi că Bîrlădeanu a trecut testul. Pe atunci Popescu îl scotea din când în când la bere şi insista pe ideea unei expoziţii. „Mai gândim problema”, îi răspundea mereu Bîrlădeanu.
Dan Popescu nu l-a tratat niciodată de parcă i-ar face o favoare, povestea lui nu trebuie privită cu compasiune; pentru că aceste colaje nu aveau cum să fie realizate de un om care locuieşte într-un apartament luxos şi care duminica îşi zice: „Io acuma mă duc să selectez reviste, în ghena de gunoi”. Arta nu se face aşa. Bîrlădeanu are un proiect coerent, un proiect artistic dus pe parcursul a 30 de ani, care trebuie privit cu respect şi nu cu compasiune. Aşa ar dori Popescu să îl înţeleagă lumea pe artist.
Şi a continuat să insiste pe propunere. Galeria H’art e una dintre primele galerii private apărute după 2000. Mică, dar bine aşezată pe scena bucureşteană, este formată din doar două încăperi, cât o cameră de bloc, cu pereţi albi pe care sunt expuse lucrările celor 13 artişti din portofoliul lui Dan Popescu. Cu Bîrlădeanu, 14.
De Anul Nou, când în ghenă domnea frigul, s-a trezit la uşă cu „nea Dan”, care i-a dat „două de 5”, adică un milion. I-a adus şi un pachet de Kent. „Ăsta e lucru mare, omul e bun.” După vreo cinci luni în care s-au testat reciproc, Bîrlădeanu s-a prezentat într-o zi de aprilie la galerie cu o serie de colaje. Brusc, fără să anunţe nimic. Când l-a văzut, galeristului i-au dat lacrimile. În ziua aceea, Bîrlădeanu a făcut trei-patru drumuri de la ghena de pe Moşilor până la galeria de pe Mihai Eminescu, aducând toate colajele. Se temea că vor dispărea dacă mai aşteaptă.
Între timp, Dan Popescu i-a arhivat toate lucrările şi a decis să înceapă seria expoziţiilor cu cele mai recente colaje, cele politice, ironice la adresa lui Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Expoziţia s-a numit „Realpolitik” şi s-a deschis pe 16 mai. (Popescu plănuieşte să-şi deschidă o galerie în Berlin şi, în noiembrie, să-l ducă acolo pe Bârlădeanu cu o expoziţie.)
Popescu spune că ceea ce-l diferenţiază pe Bârlădeanu de mulţi artişti care fac colaje e că lucrările sale nu sunt bidimensionale, ci au mai multe planuri, cu o organizare spaţială specifică artiştilor pop. Deşi nu a făcut şcoală, deşi nu l-a învăţat nimeni să facă aceste colaje, Bîrlădeanu a reuşit să creeze ceva extraordinar. Voia să spună poveşti. Poveşti din capul lui, unele suprarealiste, altele cu accent politic, dar toate pornite din dorinţa de a face film dintr-o fotogramă. Nu a fost recunoscut ca artist de valoare în regimul comunist pentru că arta lui nu era conformă cu normele sistemului. În opinia lui Popescu, protestul lui Bîrlădeanu, nu neapărat conştient, e cel care l-a făcut să schimbe slujbă după slujbă şi l-a dus la o existenţă marginală.
– Cum vă numiţi?
– Andreea.
– De la Andreea Marin.
Bîrlădeanu e invitat special la Noaptea Albă a Galeriilor. E la a doua lui ieşire ca artist, la o săptămână după vernisajul expoziţiei. Stă pe marginea unei măsuţe improvizate în galeria H’art, chiar lângă geamul dinspre stradă. Are înaintea lui un teanc de pliante cu poze ale colajelor sale şi informaţii despre expoziţie. Le spune cărţi şi le dă pe toate cu autograf. Sunt gratis, dar cei care încearcă să şterpelească vreunul fără ca artistul să-şi lase amprenta sunt opriţi cu un gest brusc şi o întrebare care îi lasă pe toţi nedumeriţi.
– Cum vă numiţi?
– Tânărul se uită în stânga, apoi în dreapta, stânjenit. Răspunde timid:
– Lucian.
– De la Lucian Blaga. Sau Lucian Pintilie.
Şi Bîrlădeanu scrie pe spatele pliantului:
Pentru LUCIAN
IBîrlădeanu
23 MAI 2008
Bîrlădeanu îi întinde pliantul, acum complet. Tânărul zâmbeşte deja relaxat.
– Mulţumesc.
– Şi eu vă mulţumesc.
Îşi ridică privirea spre mulţimea care forfoteşte prin galerie, îşi dă jos ochelarii cu ramă groasă şi aşteaptă. Nu pentru mult timp. Un cuplu îi cere un autograf la comun.
– Cum vă numiţi?
– Silvia.
– De la Silvia Popovici. Şi dumneavoastră?
– Nicolas.
– De la Nicolas Sarkozy.
Bîrlădeanu începe să scrie din nou, apăsat. Deasupra fiecărui „i” pune un cerculeţ. Optul din 2008 îl face din două cerculeţe – primul, cel de sus, mai mic, apoi cel de jos, mare şi burtos, suficient de mare să-l ţină bine pe umeri pe primul. Când vede pe cineva foarte mirat de asocierile de nume pe care le face, simte nevoia să explice: „Ca să ţin minte mai uşor”. Lăudat că scrie foarte frumos, se scuză: „Nu prea. Scriu ca un şcolar. Dar am răbdare”. Nu vorbeşte decât dacă este întrebat. Dacă nu înţelege numele cuiva sau îi e teamă să nu cumva să-l greşească, îl roagă să-l scrie pe o foaie de hârtie, apoi îl copiază cu grijă pe pliant. Nu-i de mirare, au trecut pe la expoziţie un Erwin, un Yann, o Karin, un Pierre-Marc, un Akmal... Ba chiar şi ambasadorul Franţei, Henri Paul, se găseşte pe lista cu nume complicate, înconjurat de un chenar. Un tânăr l-a auzit spunând despre colaje că „Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place” şi îl roagă să scrie sub dedicaţie acest lucru. Bîrlădeanu se supune. Un altul vrea autograf „pentru Ştefan, un fiu de golan”. Bîrlădeanu îi face pe plac şi adaugă de la el, „Km 0”.
Noaptea Albă a Galeriilor i se pare lui Bîrlădeanu „şi mai super ca prima dată”. Dă autografe pe bandă rulantă şi nu face pauză decât ca să fumeze o ţigară în colţul uşii, o dată la două ore. Se mai opreşte din când în când, strânge din ochi, clipeşte des şi îşi şterge de pe frunte o picătură de sudoare. Aruncă o privire de ansamblu asupra mulţimii şi dă verdictul: „Au venit cu schimbul, ca la servici. Nici la expoziţiile marilor artişti n-am văzut aşa ceva”. Vizitatorii vin în grup, se opresc la intrare, se strecoară în şir indian pe uşa strâmtă şi se regrupează în faţa colajelor. După ce se lămuresc, se strâng pâlcuri în faţa galeriei, fumează şi vorbesc între ei.
Patronul galeriei îi are în grijă pe toţi. Rar îl vezi în acelaşi loc. Cu două secunde în urmă era în faţa colajelor şi discuta cu un grup, acum e afară, vorbeşte la telefon. Apoi dispare în spatele unei uşi glisante, care separă spaţiul dedicat expoziţiei de birourile galeriei. Din când în când trece pe lângă Bîrlădeanu, de fiecare dată cu aceeaşi întrebare:
– Mai rezişti, nea Ioane?
- Da’ cum!
Bîrlădeanu a dat sute de autografe şi i s-au adus în mai multe rânduri seturi noi de pliante pentru semnat. O doamnă blondă întreabă despre colaje dacă sunt făcute pe calculator. Se ridică în picioare uşor jignit şi o încurajează să se apropie mai mult de unul din ele. Îi arată pe poză: „Sunt făcute manual, decupate cu foarfeca şi lipite cu Pelicanol. Păcat că nu se mai găseşte Pelicanol şi acum”. Doamna zâmbeşte şi protestează, încă uşor neîncrezătoare, că nu se cunosc decupajele. „Păi cum să se cunoască!” Lumea s-a strâns în jurul lui. Cineva se plânge că nu aude, deşi e la nici doi metri de el. Nu-l înţeleg toţi pentru că are un fel de a povesti de parcă s-ar cunoaşte cu fiecare de când lumea şi pământul, de parcă ar continua bancul început aseară. Tinerii strânşi în jurul lui zâmbesc. Continuă cu autografele. Urmează unul greu: Adina Rosetti.
– Cu t?
– Da.
– Scrieţi aici, vă rog... A, Rosetti. Da’ nu ştiam că se scrie cu doi de t. Învăţ cu ocazia asta.
În câteva ore, prin faţa lui Bîrlădeanu trec Carmen, de la Carmen Stănescu; Olga, de la Olga Tudorache; George, de la George Washington; Nicolae, de la Nicolae Ceauşescu; Mugur, de la Mugur Isărescu; Ilinca, de la Ilinca Tomoroveanu; Iulia, de la Iulia Hasdeu; Mihai, de la Regele Mihai; Irina, de la Irina Loghin; Octavian, de la Octavian Goga.
Pe la 2 dimineaţa galeria se mai goleşte. Literele devin şi ele mai lungi, în special litera M, al cărei V coboară mai jos de limita picioruşelor. Atunci îşi ia inima în dinţi: „Mă duc să fumez o ţigară”. Nu-i este somn, sigur n-o să doarmă până dimineaţă, aşa păţeşte mereu. După atâtea autografe, în aerul rece al nopţii trage o concluzie: „Ce de Mihai, Raluce şi Andree!”. Mai stă puţin, trage un fum şi îi vine o idee. Acum ar putea deschide o şcoală despre ciopârţitul pozelor, să-i înveţe pe alţii cum să le aleagă, cum să facă şi ei colaje. Pare mulţumit. Mai stă puţin pe gânduri şi dă verdictul final: „Ca la Reînviere a fost. Ca la Paşti”.
Ciocu a scris
Foarte misto materialul si foarte bine scris. Felicitari.
1 · acum 3 luni