Delta nevăzută

Localitatea Chilia, Delta Dunării, ianuarie 2007. În frig, o turmă de oi paşte liniştită printre resturile unei foste ferme zootehnice, dezmembrată de-a lungul timpului bucăţică cu bucăţică de vânzătorii de fier vechi. Ciobanul, acoperit cu o manta de ploaie, ţine strâns în mână un topor. Păşeşte încet, odată cu turma ce caută în miezul iernii cele câteva fire de iarbă care au supravieţuit îngheţului. Din când în când se apleacă şi mai taie bucăţi de lemn pe care le va folosi seara la stână să se încălzească.

Delta, pe care Ceauşescu vroia să o transforme într-un imens teren agricol, a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991. În cel mai izolat colţ al ţării, peste 5.000 de specii diferite de plante şi animale convieţuiesc cu aproximativ 15.000 mii de oameni. Însă nu totul e paradisiac...

„Înainte să mor, am vrut să fiu cel mai mare prost din ţară şi am venit aici”, îmi spune Alexandru Gliga, ciobanul care păzeşte oile pentru 100 de euro pe lună. A venit din Ardeal în urmă cu zece ani. Atunci erau mai multe turme de oi şi Gliga a crezut că va câştiga mai bine. N-a fost chiar aşa.

Ca şi Gliga, am ajuns în Deltă pentru prima dată acum vreo zece ani. În Sulina exista un singur hotel şi un singur loc unde puteai mânca. Azi găseşti cel puţin 30 de hoteluri şi pensiuni cu chelneri la costum; asta în timp ce, la doar 15 km depărtare, în satul Sfiştofca, Maruşa – nevasta lui Vanea – e tratată de moaşa satului cu pilitură din carapace de broască ţestoasă pentru că a căzut pe gheaţă la cules de stuf. În aceşti zece ani s-au format două Delte, răspândite pe hartă ca un pumn de sare, nu ca două zone distincte. Am revenit în Deltă ca să documentez prin imagini partea ei ascunsă; să înţeleg o lume stranie, frumoasă şi contradictorie. Am vrut să văd ce se întâmplă în Delta neturistică, acolo unde multă vreme nu s‑a întâmplat nimic.

Muzicieni , profesori , aventurieri au venit în Deltă să-şi găsească liniştea. Viaţa grea de aici este preţul plătit pentru alegerea lor.

În unele părţi, lucrurile au evoluat rapid după revoluţie – Delta a fost promovată ca destinaţie turistică, s-au sugerat trasee şi s-au stabilit obiective de vizitat. Cei care se află pe această hartă o duc binişor. Preţurile terenurilor au crescut, iar o cameră la o pensiune modernă costă aproape 100 de euro, la unele chiar mai mult. E o aglomerare de construcţii de prost gust (în mare parte ridicate de afaceriştii de prin ţară – şi nu de localnici), de ski jeturi, bird watching, sun bathing. Pe cealaltă hartă, pe braţul Chilia sau pe grindul Letea, eşti primit cu bucurie şi de multe ori nici nu ţi se cere să plăteşti pentru ce ţi se oferă. Aici stau oamenii care au avut ghinionul să locuiască în partea de Deltă care nu interesează pe nimeni. Turiştii vor să vadă colonii de pelicani, apă, nuferi, amurguri – nu sărăcie.

Am înţeles ce înseamnă Delta neturistică după câteva zile de stat la Periprava, într-un februarie când îngheţa apa în pahar; mi‑am dat seama că nu am în ce mă spăla şi a trebuit să comand un lighean de la Tulcea. A sosit cu pasagerul, peste trei zile: roşu, turcesc, ieftin, exact ce cerusem. Am mai înţeles ce înseamnă Delta neturistică şi când, după o noapte de horincă şi un recital din Edgar Allan Poe în casa profesorului Postolache din Sfiştofca, am năvălit la prima oră a dimineţii în unicul magazin-cârciumă din Muzicieni , profesori , aventurieri au venit în Deltă să-şi găsească liniştea. Viaţa grea de aici este preţul plătit pentru alegerea lor.

În Delta mai puţin căutată de turişti, oamenii trăiesc de pe o zi pe alta. Sărăcia nu face parte din atracţiile locului.

sat, cerând ceva să-mi astâmpăr setea. Nu aveau decât şampanie şi vodcă la bidoane de trei litri.

Am întâlnit localnici cărora Delta le prieşte, dar şi alţii care o consideră o pedeapsă pentru decizia greşită de a se stabili aici. Postolache, fost profesor de desen în Sighetul Marmaţiei, s-a pensionat, şi-a abandonat toţi prietenii şi a venit în Sfiştofca acum câţiva ani. A cumpărat una din multele case părăsite şi încet, încet, a pus-o pe picioare. Anul trecut, a reuşit să scoată sătenii din inerţia alcoolului şi în câteva zile au curăţat zona de gunoaie. Acum plănuieşte o expoziţie de pictură în Căminul cultural. Poate că între timp a şi făcut-o.

În Sfântu-Gheorghe, Hristu încă are dubii dacă a făcut bine când a renunţat la cariera lui de cântăreţ, a vândut tot ce avea în Bucureşti şi s-a făcut pescar. Nelu, fostul şef de post al miliţiei din Chilia, pensionat oarecum forţat de împrejurările de după revoluţie, a luat-o de la capăt şi şi-a încercat norocul ca om bun la toate într- un hotel din Spania. Până la urmă, tot pescar în Deltă a ajuns şi nu se plânge. În Sfiştofca, Vasile a renunţat la marinărie pentru a sta cu tatăl bolnav. Noaptea prinde broaşte pe baltă cu o lanternă pusă într-un butoi şi asta îi aduce bani frumoşi fără mult efort. Nu e deloc fericit şi repetă continuu că cea mai tâmpită decizie a lui a fost să se stabilească în Deltă.

În ciuda necazurilor, pentru localnicii din Deltă lucrurile au mers cumva mai bine în ultima vreme. S-au făcut drumuri noi, iar la Chilia se poate ajunge acum şi pe uscat, chiar dacă e un singur microbuz pe zi către Tulcea. Pescarii sunt mulţumiţi că actuala guvernare a mai slăbit puterea concesionarilor asupra bălţilor. De braconat însă, se braconează în continuare, cu plase interzise, cu carmace la sturion sau la vânătoare de mistreţi şi păsări. Începând de anul trecut, pe o perioadă de 10 ani este interzis pescuitul câtorva specii de sturion. La Sfântu-Gheorghe nu toţi pescarii dau intenţionat după sturion, dar îi invidiază pe cei care au curajul să o facă. Un kilogram de icre negre se vinde la prima mână cu 100 de euro, iar un sturion de câteva zeci de kilograme poate avea în burtă 1.000 de euro. Se prinde de multe ori şi accidental, mai ales în sezonul de scrumbie, când plasele întinse dintr- un capăt în celălalt al Dunării mătură tot ce întâlnesc. Atunci pescarii se uită bine în jur să se asigure că n-au martori, omoară sturionul pe loc cu o lovitură de ciocan, iar apoi se duc pe ţărm şi îl tranşează. Dacă e foarte mare, se întorc noaptea să-l ia, când şansele de a fi văzuţi sunt mai mici.

Lucrurile se schimbă: se construieşte mult, creşte numărul turiştilor, dar schimbările nu par să îmbunătăţească viaţa localnicilor din Delta nevăzută.

În ultima vreme, motivând că specia este ameninţată cu dispariţia, ONG-urile de mediu fac presiuni să se interzică pescuitul industrial şi la ştiucă. Pescarii însă se jură că în ultimii doi ani este puzderie de ştiucă – poate că le e teamă să-şi piardă pâinea, poate că au dreptate... În aer pluteşte o tensiune: pescarii ştiu că mai devreme sau mai târziu, în cinci, poate zece ani, pescuitul industrial va fi interzis în totalitate, iar ei vor rămâne fără vreun mijloc de subzistenţă.

Cei care stau în satele cu potenţial turistic încearcă în paralel să dezvolte agroturismul. Le râd în nas celor care se încăpăţânează să rămână doar pescari şi îi ameninţă că în curând vor ajunge argaţi. Încearcă să intuiască gusturile şi cerinţele turiştilor; treptat, banii din pescuit merg către un termopan, un parchet imitaţie de lemn, un plafon fals cu spoturi, transformând iremediabil casele bătrâneşti în locuri de dormit impersonale, dar aducătoare de bani. Materialele tradiţionale de construcţie au devenit mai costisitoare decât cele din comerţ. Localnicilor le e mai uşor să construiască folosind materiale cumpărate, chiar dacă trebuie aduse pe apă.

Inevitabil, Delta va arăta altfel în scurt timp. Ultima generaţie de pescari aruncă sub ochii noştri ultima plasă cu ochiuri de sfoară. Din spate vine un val de ski jeturi şi bărci cu motor care mătură de la un mal la altul tot ce ţine de lumea veche, personalizată şi autentică.

Nu sunt inca comentarii.