Reportaje Inapoi

Dincolo de ceață

Primii militari au venit la cimitir la prânz. Era trecut de ora 12.00 și cinci bărbaţi din Regimentul 30 Gardă Mihai Viteazul, în uniforme kaki și albastre de protocol, cu epoleţi aurii și șepci în ton, au străbătut aleea principală din faţa capelei din Cimitirul Bellu Catolic, trecând de tricolorul chinuit de vânt, ţărani înfofoliţi strigând după dreptate și cerșetori care cereau un leu pentru odihna eroilor. Apoi au făcut dreapta pe o potecă strâmtă, pe lângă mașinile televiziunilor și reporterii înţepeniţi de frig, pe lângă gropari care-și dădeau coate, pe lângă străini care plângeau pentru un om pe care n-aveau să-l cunoască niciodată. Au înconjurat un copac gros, pregătit să se sufoce de coroane, și au cotit spre miazănoapte, să-l caute pe administrator.

Sicriul a intrat pe poarta cimitirului în jurul orei trei, când un bărbat cu pălărie verde striga: „Să se scoale din mormânt pentru un ultim zbor, să-i ia pe toţi cu el, pe toţi politicienii și pe toţi șefii serviciilor secrete, și el să sară cu parașuta și să-i lase acolo”. Sute de oameni ce așteptaseră în frig de dimineaţă s-au dat de-o parte și de alta a aleii largi, cocoţaţi pe garduri, agăţându-se de crengi și trunchiuri de copaci și ţipând unii la alţii: „Uite-l că vine”. Cortegiul a cotit la dreapta, târând după sine mulţimea ce călcase în picioare morminte, lumânări aprinse, cruci. Dintr-un elicopter au căzut garoafe, iar militarii aliniaţi pe aleea din faţa mormântului au tras trei focuri de armă în cinstea ofiţerului în rezervă. S-a cântat și îngânat Deșteaptă-te, române!, iar, la final, o rafală de vânt rece a spulberat chiciura de pe ramuri și o pasăre neagră a tăiat cerul alb pe din două. Rând pe rând, colegi în uniformă, prieteni, dușmani și iluștri necunoscuţi au depus candele și s-au retras molcom pe aleile îngheţate. În urmă a rămas durere, o pală albastră de elice pe un soclu și o femeie împietrită, ce murmura a incantaţie: „Te-ai dus tânăr, pilotule Iovan. Ca un erou ce ești”.

Adrian Iovan a murit într-o luni, pe 20 ianuarie, pe vârful Petreasa din Munţii Apuseni, la peste 100 de kilometri nord-vest de orașul Alba Iulia și la vreo șapte kilometri de comuna Horea din judeţul Alba, captiv în scaunul de pilot, în locul în care își petrecuse peste 30 de ani de carieră, cu capul pe bordul unei aeronave ca cele pe care învăţase să le piloteze la debutul entuziast în aviaţie. Avionul britanic ușor de tip Britten-Norman BN-2A-27 Islander, proaspăt ieșit din revizie, se izbise cu putere de brazi înalţi de vreo 20 de metri, elastici și subţiri. Iovan trăsese de manșă până în ultimul moment și ţinuse botul ridicat, încercând să pună avionul cu coada pe pământ, sfâșiindu-i aripile, afundându-l apoi în pădurea tânără și îndesându-i în cele din urmă botul în zăpadă. La bord mai erau alți șase oameni: chirurgii Radu Zamfir (39 de ani), de la Institutul Clinic Fundeni, Valentin Calu (42 de ani), de la Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, Cătălin Pivniceru, de la Spitalul Clinic „Sfânta Maria” din București, și Sorin Ianceu (37 de ani), de la Spitalul Municipal din Beiuș, judeţul Bihor. Alături de ei – Răzvan Petrescu (23 de ani), copilotul căruia Adrian Iovan îi fusese instructor la Școala Superioară de Aviaţie Civilă, și sublocotenentul Aurelia Ion (23 de ani), ofiţer-student în anul V la Institutul Medico-Militar din București. Cei șapte formau una dintre echipele medicale care străbat ţara de sute de ori pe an în curse contra cronometru pentru a da o speranţă la viaţă miilor de pacienţi aflaţi pe lista de așteptare pentru un transplant de organ.

Telefonul a sunat dimineaţă, la ora 10.00. Coordonatoarea de transplant pe judeţul Bihor, medicul Carmen Pantiș, l-a apelat pe coordonatorul Programului Naţional de Transplant, Victor Zota, spunându-i că familia unei femei de 64 de ani ce trecuse prin toate procedurile de investigaţie fusese de acord să doneze ficatul, rinichii și corneea acesteia. Femeia fusese găsită în stare de inconștienţă vineri seara de către fiica ei și adusă cu ambulanţa la Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea. În timpul transportului, încetase să mai respire, iar medicii hotărâseră că nu putea fi operată. Duminică, femeia intrase în moarte cerebrală, adică creierul începuse să i se lichefieze. Pe aparate, ar mai fi rezistat câteva zile, însă avea nevoie de medicamente puternice care să o ţină în parametri vitali și fiecare oră în viaţă îi degrada considerabil organele și scădea șansele ca acestea să fie viabile pentru un viitor primitor.

Medicul Radu Zamfir a format și condus echipa de prelevare. I-a luat pe Calu, Pivniceru și Ianceu, colegi la un curs de specializare în chirurgie hepato-bilio-pancreatică în același spital, apoi pe Aura Ion, care mai însoţise echipa de transplant ca voluntar-învăţăcel. Ales să efectueze zborul: pilotul Adrian Iovan, prietenul și partenerul lui Zamfir la cursele pe motocicletă, dar și cel care îi susţinea moralul, făcând glume pe seama faptului că doctorul era mereu pe fugă. La ora 10.50, Iovan, comandantul aeronavei YR-BNP, un avion ușor cu aripi late, unite deasupra unui trunchi de aproape 11 metri lungime, a depus la Școala Superioară de Aviaţie Civilă un plan de zbor aferent IFR (Instrumental Flight Rules), un tip de zbor numit „instrumental”, la altitudini mari, care nu îi permite pilotului să vadă drumul parcurs de avion, ci îl obligă să se bazeze exclusiv pe indicaţiile primite de la aparatele de bord și de la turnul de control. Altitudinea maximă la care putea zbura BN-2A-27 era în jur de 4.000 de metri.

Iovan participase la multe astfel de misiuni reușite ale Agenţiei Naţionale de Transplant. Era un pilot bine văzut de medici și, în ultimii ani, la sfârșit de carieră, începuse să creadă că trebuie să dea înapoi puţin din tot ce primise în viaţă. În interviuri, spunea că se simte împlinit, fericit că poate ajuta ca oameni bolnavi să-și prelungească viaţa. Recunoștea că are un rol dificil, trăia momentul și înţelegea că pacienţi și medici depindeau de o bună gestiune a timpului și de noroc în ce privește condiţiile favorabile de zbor. Drept răsplată pentru ajutorul pe care îl dădea echipelor de transplant și pentru a-i satisface curiozitatea, medicii îi permiseseră să asiste la o prelevare de organ. Iovan spunea că nu mai avusese asemenea emoţii de când i se născuse al doilea copil și recomanda tuturor celor care aveau tendinţa de a-și pune viaţa în pericol să asiste o dată la un transplant.

Cei șapte au decolat lin de pe Aeroportul Internaţional București Băneasa – Aurel Vlaicu la ora 13.38, cu avionul BN-2A-27, în care îngheţau de frig de fiecare dată când zburau. Afară era o zi închisă, erau ceaţă și în jur de cinci grade. De dimineaţă, Iovan verificase, împreună cu copilotul, buletinul meteo, condiţiile de zbor, starea generală a aeronavei și starea aeroporturilor. Pilotul îi așezase pe pasageri în avion în funcţie de greutate. Răzvan Petrescu era în stânga, iar Adrian Iovan, în dreapta. În spatele lor, Pivniceru și Ianceu, pe rândul al treilea, Calu, în spatele lui Pivniceru, iar în coada avionului, Aura Ion și Radu Zamfir. Avionul trebuia să ajungă la Oradea la ora 16.10.

Pasagerii au stat cu ochii pe geam admirând câmpiile și norii până deasupra munților. Acolo au intrat într-o ceață deasă, iar Pivniceru s-a plictisi în lipsa priveliștii și a adormit. Pe avion, cu fiecare minut ce trecea, se acumula gheață. Aeronava se îngreuna, iar aripile se deformau, făcând zborul la parametri optimi din ce în ce mai dificil.

După o oră de la decolare, comandantul a anunţat Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian (ROMATSA) că va coborî la 3.050 de metri din cauza givrajului, adică a peliculei de gheață de pe fuselaj, deși înălțimea minimă de siguranță în acea regiune era de 3.200 de metri. Apoi a solicitat o nouă coborâre, la 2.450 de metri, anunțând că nu va mai zbura potrivit regulilor zborului instrumental, ci potrivit VFR (Visual Fligt Rules), adică „la vedere”, bazându-se pe simțuri și ieșind de sub controlul ROMATSA.

„Poziția și altitudinea dumneavoastră”, s-a auzit vocea cântată a controlorului de trafic de la Sibiu, în jurul orei 15.00.

„Noi avem 8-0 și suntem la 15 mile de Sibiu”, a răspuns Iovan, parcă suflând greoi. Zburau deci la 8.000 de picioare (2.348 de metri) şi se aflau la 24 de kilometri depărtare de oraș.

„Puteți urca la 9-0?”, a întrebat controlorul, indicându-le altitudinea dorită, de 2.743 de metri.

„Încercăm.”

În câteva minute, turnul de control întreba din nou de altitudinea BN-2A-27, iar pilotul spunea că se ridicaseră la 2.621 de metri. Apoi, la cererea ROMATSA, Iovan anunța că se pregătea să coboare la puțin peste 2.400. După ieșirea din zona controlată de turnul Sibiu, controlorul l-a întrebat dacă mai pot urca, dar nu a mai primit răspuns.

Iovan tura din ce în ce mai puternic motoarele, iar de pe elice se rupeau bucăți de gheață. Comandantul încerca să trimită mesaje, dar acestea nu mai erau recepționate. Curând după ora 15.30, ROMATSA a cerut din nou poziția aeronavei și un alt avion din zonă a intermediat discuția: BN-2A-27 se afla la 2.450 de metri. La 15.45 și 15.49 comandantul nu a mai răspuns apelurilor.

Pasagerii au început să simtă că pierd repede din înălțime, apoi, din ceața lăptoasă, au văzut o culme de care au reușit să treacă și primele creste de brazi subțiri, pe care avionul le-a măturat cu burta. Iovan a tras de manșă până în ultimul moment, încercând să îndrepte botul în sus și să evite o prăbușire frontală. Aeronava s-a oprit brusc într-un copac, apoi, în doar câteva clipe, s-a izbit de pământ, sfâșiindu-și aripile în cădere. Vârful s-a înfipt în zăpadă, iar trunchiul s-a prăbușit pe o parte. Calu și Pivniceru s-au lovit la cap și și-au pierdut cunoștința. Cele două telefoane ale lui Sorin Ianceu s-au spart. Lui Răzvan Petrescu,  impactul i-a rupt picioarele, iar pe Aura Ion a aruncat-o spre locurile din față. Pe Zamfir l-a protejat geaca de motociclist pe care o purta, iar Iovan s-a proptit în bord. Apoi s-a lăsat liniștea.

Pagina /9 Pagina urmatoare Pagina precedenta

Comentarii

Nu sunt inca comentarii.

Scrie un comentariu

Textul nu este case sensitive
Refresh

* Campurile marcate sunt obligatorii