Când a decolat, pilotul Adrian Iovan era un personaj controversat. La sfârșitul zborului, a devenit ținta obsesiei noastre de a construi eroi.

Primii militari au venit la cimitir la prânz. Era trecut de ora 12.00 și cinci bărbaţi din Regimentul 30 Gardă Mihai Viteazul, în uniforme kaki și albastre de protocol, cu epoleţi aurii și șepci în ton, au străbătut aleea principală din faţa capelei din Cimitirul Bellu Catolic, trecând de tricolorul chinuit de vânt, ţărani înfofoliţi strigând după dreptate și cerșetori care cereau un leu pentru odihna eroilor. Apoi au făcut dreapta pe o potecă strâmtă, pe lângă mașinile televiziunilor și reporterii înţepeniţi de frig, pe lângă gropari care-și dădeau coate, pe lângă străini care plângeau pentru un om pe care n-aveau să-l cunoască niciodată. Au înconjurat un copac gros, pregătit să se sufoce de coroane, și au cotit spre miazănoapte, să-l caute pe administrator.

Sicriul a intrat pe poarta cimitirului în jurul orei trei, când un bărbat cu pălărie verde striga: „Să se scoale din mormânt pentru un ultim zbor, să-i ia pe toţi cu el, pe toţi politicienii și pe toţi șefii serviciilor secrete, și el să sară cu parașuta și să-i lase acolo”. Sute de oameni ce așteptaseră în frig de dimineaţă s-au dat de-o parte și de alta a aleii largi, cocoţaţi pe garduri, agăţându-se de crengi și trunchiuri de copaci și ţipând unii la alţii: „Uite-l că vine”. Cortegiul a cotit la dreapta, târând după sine mulţimea ce călcase în picioare morminte, lumânări aprinse, cruci. Dintr-un elicopter au căzut garoafe, iar militarii aliniaţi pe aleea din faţa mormântului au tras trei focuri de armă în cinstea ofiţerului în rezervă. S-a cântat și îngânat Deșteaptă-te, române!, iar, la final, o rafală de vânt rece a spulberat chiciura de pe ramuri și o pasăre neagră a tăiat cerul alb pe din două. Rând pe rând, colegi în uniformă, prieteni, dușmani și iluștri necunoscuţi au depus candele și s-au retras molcom pe aleile îngheţate. În urmă a rămas durere, o pală albastră de elice pe un soclu și o femeie împietrită, ce murmura a incantaţie: „Te-ai dus tânăr, pilotule Iovan. Ca un erou ce ești”.

Adrian Iovan a murit într-o luni, pe 20 ianuarie, pe vârful Petreasa din Munţii Apuseni, la peste 100 de kilometri nord-vest de orașul Alba Iulia și la vreo șapte kilometri de comuna Horea din judeţul Alba, captiv în scaunul de pilot, în locul în care își petrecuse peste 30 de ani de carieră, cu capul pe bordul unei aeronave ca cele pe care învăţase să le piloteze la debutul entuziast în aviaţie. Avionul britanic ușor de tip Britten-Norman BN-2A-27 Islander, proaspăt ieșit din revizie, se izbise cu putere de brazi înalţi de vreo 20 de metri, elastici și subţiri. Iovan trăsese de manșă până în ultimul moment și ţinuse botul ridicat, încercând să pună avionul cu coada pe pământ, sfâșiindu-i aripile, afundându-l apoi în pădurea tânără și îndesându-i în cele din urmă botul în zăpadă. La bord mai erau alți șase oameni: chirurgii Radu Zamfir (39 de ani), de la Institutul Clinic Fundeni, Valentin Calu (42 de ani), de la Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, Cătălin Pivniceru, de la Spitalul Clinic „Sfânta Maria” din București, și Sorin Ianceu (37 de ani), de la Spitalul Municipal din Beiuș, judeţul Bihor. Alături de ei – Răzvan Petrescu (23 de ani), copilotul căruia Adrian Iovan îi fusese instructor la Școala Superioară de Aviaţie Civilă, și sublocotenentul Aurelia Ion (23 de ani), ofiţer-student în anul V la Institutul Medico-Militar din București. Cei șapte formau una dintre echipele medicale care străbat ţara de sute de ori pe an în curse contra cronometru pentru a da o speranţă la viaţă miilor de pacienţi aflaţi pe lista de așteptare pentru un transplant de organ.

Telefonul a sunat dimineaţă, la ora 10.00. Coordonatoarea de transplant pe judeţul Bihor, medicul Carmen Pantiș, l-a apelat pe coordonatorul Programului Naţional de Transplant, Victor Zota, spunându-i că familia unei femei de 64 de ani ce trecuse prin toate procedurile de investigaţie fusese de acord să doneze ficatul, rinichii și corneea acesteia. Femeia fusese găsită în stare de inconștienţă vineri seara de către fiica ei și adusă cu ambulanţa la Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea. În timpul transportului, încetase să mai respire, iar medicii hotărâseră că nu putea fi operată. Duminică, femeia intrase în moarte cerebrală, adică creierul începuse să i se lichefieze. Pe aparate, ar mai fi rezistat câteva zile, însă avea nevoie de medicamente puternice care să o ţină în parametri vitali și fiecare oră în viaţă îi degrada considerabil organele și scădea șansele ca acestea să fie viabile pentru un viitor primitor.

Medicul Radu Zamfir a format și condus echipa de prelevare. I-a luat pe Calu, Pivniceru și Ianceu, colegi la un curs de specializare în chirurgie hepato-bilio-pancreatică în același spital, apoi pe Aura Ion, care mai însoţise echipa de transplant ca voluntar-învăţăcel. Ales să efectueze zborul: pilotul Adrian Iovan, prietenul și partenerul lui Zamfir la cursele pe motocicletă, dar și cel care îi susţinea moralul, făcând glume pe seama faptului că doctorul era mereu pe fugă. La ora 10.50, Iovan, comandantul aeronavei YR-BNP, un avion ușor cu aripi late, unite deasupra unui trunchi de aproape 11 metri lungime, a depus la Școala Superioară de Aviaţie Civilă un plan de zbor aferent IFR (Instrumental Flight Rules), un tip de zbor numit „instrumental”, la altitudini mari, care nu îi permite pilotului să vadă drumul parcurs de avion, ci îl obligă să se bazeze exclusiv pe indicaţiile primite de la aparatele de bord și de la turnul de control. Altitudinea maximă la care putea zbura BN-2A-27 era în jur de 4.000 de metri.

Iovan participase la multe astfel de misiuni reușite ale Agenţiei Naţionale de Transplant. Era un pilot bine văzut de medici și, în ultimii ani, la sfârșit de carieră, începuse să creadă că trebuie să dea înapoi puţin din tot ce primise în viaţă. În interviuri, spunea că se simte împlinit, fericit că poate ajuta ca oameni bolnavi să-și prelungească viaţa. Recunoștea că are un rol dificil, trăia momentul și înţelegea că pacienţi și medici depindeau de o bună gestiune a timpului și de noroc în ce privește condiţiile favorabile de zbor. Drept răsplată pentru ajutorul pe care îl dădea echipelor de transplant și pentru a-i satisface curiozitatea, medicii îi permiseseră să asiste la o prelevare de organ. Iovan spunea că nu mai avusese asemenea emoţii de când i se născuse al doilea copil și recomanda tuturor celor care aveau tendinţa de a-și pune viaţa în pericol să asiste o dată la un transplant.

Cei șapte au decolat lin de pe Aeroportul Internaţional București Băneasa – Aurel Vlaicu la ora 13.38, cu avionul BN-2A-27, în care îngheţau de frig de fiecare dată când zburau. Afară era o zi închisă, erau ceaţă și în jur de cinci grade. De dimineaţă, Iovan verificase, împreună cu copilotul, buletinul meteo, condiţiile de zbor, starea generală a aeronavei și starea aeroporturilor. Pilotul îi așezase pe pasageri în avion în funcţie de greutate. Răzvan Petrescu era în stânga, iar Adrian Iovan, în dreapta. În spatele lor, Pivniceru și Ianceu, pe rândul al treilea, Calu, în spatele lui Pivniceru, iar în coada avionului, Aura Ion și Radu Zamfir. Avionul trebuia să ajungă la Oradea la ora 16.10.

Pasagerii au stat cu ochii pe geam admirând câmpiile și norii până deasupra munților. Acolo au intrat într-o ceață deasă, iar Pivniceru s-a plictisi în lipsa priveliștii și a adormit. Pe avion, cu fiecare minut ce trecea, se acumula gheață. Aeronava se îngreuna, iar aripile se deformau, făcând zborul la parametri optimi din ce în ce mai dificil.

După o oră de la decolare, comandantul a anunţat Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian (ROMATSA) că va coborî la 3.050 de metri din cauza givrajului, adică a peliculei de gheață de pe fuselaj, deși înălțimea minimă de siguranță în acea regiune era de 3.200 de metri. Apoi a solicitat o nouă coborâre, la 2.450 de metri, anunțând că nu va mai zbura potrivit regulilor zborului instrumental, ci potrivit VFR (Visual Fligt Rules), adică „la vedere”, bazându-se pe simțuri și ieșind de sub controlul ROMATSA.

„Poziția și altitudinea dumneavoastră”, s-a auzit vocea cântată a controlorului de trafic de la Sibiu, în jurul orei 15.00.

„Noi avem 8-0 și suntem la 15 mile de Sibiu”, a răspuns Iovan, parcă suflând greoi. Zburau deci la 8.000 de picioare (2.348 de metri) şi se aflau la 24 de kilometri depărtare de oraș.

„Puteți urca la 9-0?”, a întrebat controlorul, indicându-le altitudinea dorită, de 2.743 de metri.

„Încercăm.”

În câteva minute, turnul de control întreba din nou de altitudinea BN-2A-27, iar pilotul spunea că se ridicaseră la 2.621 de metri. Apoi, la cererea ROMATSA, Iovan anunța că se pregătea să coboare la puțin peste 2.400. După ieșirea din zona controlată de turnul Sibiu, controlorul l-a întrebat dacă mai pot urca, dar nu a mai primit răspuns.

Iovan tura din ce în ce mai puternic motoarele, iar de pe elice se rupeau bucăți de gheață. Comandantul încerca să trimită mesaje, dar acestea nu mai erau recepționate. Curând după ora 15.30, ROMATSA a cerut din nou poziția aeronavei și un alt avion din zonă a intermediat discuția: BN-2A-27 se afla la 2.450 de metri. La 15.45 și 15.49 comandantul nu a mai răspuns apelurilor.

Pasagerii au început să simtă că pierd repede din înălțime, apoi, din ceața lăptoasă, au văzut o culme de care au reușit să treacă și primele creste de brazi subțiri, pe care avionul le-a măturat cu burta. Iovan a tras de manșă până în ultimul moment, încercând să îndrepte botul în sus și să evite o prăbușire frontală. Aeronava s-a oprit brusc într-un copac, apoi, în doar câteva clipe, s-a izbit de pământ, sfâșiindu-și aripile în cădere. Vârful s-a înfipt în zăpadă, iar trunchiul s-a prăbușit pe o parte. Calu și Pivniceru s-au lovit la cap și și-au pierdut cunoștința. Cele două telefoane ale lui Sorin Ianceu s-au spart. Lui Răzvan Petrescu,  impactul i-a rupt picioarele, iar pe Aura Ion a aruncat-o spre locurile din față. Pe Zamfir l-a protejat geaca de motociclist pe care o purta, iar Iovan s-a proptit în bord. Apoi s-a lăsat liniștea.

Adrian Iovan simțea că va muri. O simt toți cei ca el, care se înrolează în aviație, care se dedică unei meserii periculoase ce le șubrezește sănătatea și ce le curmă viața mai repede decât a celor din jur, uneori subit. Avea 55 de ani și aproape un an își căutase o pală de elice, pe care să și-o așeze la mormânt. Dormise cu ea în casă vreo șase luni, apoi își alesese o poză dragă din tinerețe și un text de pus pe pală, pe măsura a tot ce credea că trebuie să cunoască lumea despre el: „Pilot Adrian Iovan. Căpitan rezervă aviator, absolvent al Școlii Militare Ofițeri de Aviație «Aurel Vlaicu», promoția 1981. Pilot comandant instructor AN-2, AN-24, Boeing 737. Instructor Șef Zbor la Școala Superioară de Aviație Civilă”.

Iovan a urmat cursurile Liceului de Aviație „Henri Coandă” din Bucureşti, iar în adolescență a luat lecții de parașutism. I-a plăcut la nebunie să stea suspendat în aer, apoi a vrut mai mult, să nu mai părăsească așa de repede văzduhul și să rămână cumva în avioanele din care sărea. Puțini i-au dat o șansă, pentru că provenea dintr-o familie de oameni simpli, temători, care priveau aviația ca pe ceva exotic, şi nu cunoștea pe nimeni în domeniu. Însă, la 20 de ani, a intrat la actuala Școală de Aplicație pentru Forțele Aeriene „Aurel Vlaicu” din Boboc, județul Buzău, pe care a terminat-o șef de promoție și unde și-a câștigat prieteni pe viață. Acolo a pus prima dată mâna pe manșă, pe un avion românesc, IAR 823. Ulterior, a început și cursuri de navigator de bord (membrul echipajului care se ocupa de hărți și de traseu), și de pilot pe BN-2, un avion englezesc folosit în general pentru transport pe distanțe scurte.

Primii ani din carieră și i-a petrecut în aviația utilitară. Acolo și-a făcut mâna, pilotând avioane de mici dimensiuni cu care stropea terenuri agricole de la altitudini foarte mici, împrietenindu-se cu țărani și fermieri. În 1987, când la Tarom s-au eliberat posturi de navigator de bord, Iovan a schimbat temporar profesia de dragul avioanelor mari, rusești, de tip Ilyushin IL-18. Apoi, după ce compania a renunțat la IL-18, la scurt timp de la Revoluție, alături de alți navigatori, a intrat pe postul de copilot la Antonov An-24, un alt avion rusesc, mai mic. Iovan împărțea sarcinile cu comandantul și zburau unul la dus, altul la întors, neajutați de aparatură sofisticată, fericit că „simțea” aeronava.

Adrian Iovan era un pilot îndrăzneț, dar totodată calculat, prudent și calm, își amintesc colegii, care raporta micile defecțiuni și căruia îi plăcea să-și testeze tinerii copiloți, punându-le întrebări de teorie în zbor. Asta l-a recomandat ca, după trei ani de experiență pe An-24, începând cu 1994, să ajungă să piloteze aeronave mari, mai noi, de tip Boeing 737, cel mai răspândit avion de pasageri din lume, pe care avea să-și petreacă în jur de 11.000 de ore. La manșa Boeing-ului la care a stat 15 ani, Iovan și-a căpătat și faima. S-a transformat, dintr-un tânăr cu interes pentru aviație, într-un bărbat admirat și invidiat și un comandant care impunea atât prin îndemânare, cât și prin înfățișare. Era un tip înalt, robust, mereu aranjat, mereu amabil, mereu cu vorbele la el. Bărbatul în uniformă după care doamnele de la birourile de îmbarcare suspinau când le trecea prin față, pilotul pentru care pasagerii își schimbau biletele doar ca să-l prindă la manșă, cel care îi întâmpina mereu la ușa avionului, cel care le zâmbea și făcea glume, cel cu care nu simțeau niciodată când decolează și când aterizează. Iovan era prietenul directorului general și vocea colegilor, figura mondenă și liderul de sindicat, omul cu cap și noroc, veșnic în căutare de atenție și de viață bună.

În viaţa privată, Iovan se dedica soției sale, Valerica, o femeie discretă de care se îndrăgostise la prima vedere la 23 de ani, și fiicei lui Irina, fanul numărul unu al pachețelelor cu șnițele pe care i le făcea tata în zori. Pe acasă stătea puțin din cauza curselor neregulate, dar niciodată într-atât încât familia să îi simtă lipsa. În zilele libere, se ocupa cu plăcere de treburi casnice, gătea de la dulcețuri la delicatese, meșterea, vopsea și se interesa neobosit de parcursul Irinei la școală și de copiii pe care îi alegea ca prieteni. Administra un magazin, apoi o pizzerie pe care le avea în cartier, savura o glumă deocheată spusă între bărbați și discuțiile interminabile despre radare și frâne și admira zâmbetul dulce al femeilor care îi răspundeau avansurilor.

Viața lui Adrian Iovan s-a schimbat în zbor. Era vara lui 2001, iar el ieșise să întâmpine la ușa avionului pasagerii pe care îi aducea de la Viena la București. Printre ei, o cunoscută creatoare de modă, cu păr blond, lung și ochi albaștri, îmbrăcată în alb, cu o păpușă în braţe și o bandană în alb și roșu, cu flori de romaniță, pe cap. Femeia se aşezase pe primul loc din avion, iar comandantul îi zâmbise și-i spusese că păpușa semăna cu ea. Decolarea se amânase din cauza unei defecțiuni, iar femeia avusese câteva minute să-i cerceteze uniforma bleumarin cu cămașă albă și epoleți, părul grizonat, ușor răsucit la vârfuri, zâmbetul calm și ochii jucăuși. Apoi avionul a decolat lin și s-a oprit pe pistă vreo două ore mai târziu, la Otopeni. La sol, Romanița Ciolcan și-a sunat o prietenă jurnalistă al cărei soț lucra la aeroport și a întrebat-o care este numele comandantului ce o adusese acasă.

Adrian și Romanița s-au întâlnit a doua zi, de dimineață, la atelierul ei, își amintește creatoarea de modă în cartea ei, Cuvântul care ucide (2006). Era pentru prima dată când invita la o întâlnire un străin care nici măcar nu-i mai auzise numele și care îi vorbea de subiecte necunoscute, anume de avioane. La plecare, el a rugat-o să-l sărute.

Luni în șir, s-au iubit pe ascuns, iar Adrian încerca să se afle mereu la manșă când Romanița pleca pe undeva. S-au despărțit și împăcat și s-au întrebat deseori dacă e bine să renunțe la comoditatea vieții anterioare pentru una în doi. Adrian era însurat de 20 de ani și avea o fată de 19 ani la studii în Elveția, pentru care mariajul părinților ei era un exemplu, iar Romanița era o femeie curtată, îndrăgostită de putere și de libertate, printre cele mai bogate femei din România. Le-a fost greu să accepte că povestea lor avea să schimbe și destinul celor din jur, dar, după jumătate de an și îndelungi explicații ale Romaniței cum că banii și poziția ei socială nu vor interveni niciodată în relația lor, au făcut pasul definitiv și s-au mutat împreună. Romanița și Adrian, spun persoane apropiate, erau nespus de fericiți. Pe toți ceilalți, însă, decizia i-a luat prin surprindere.

Cununia civilă a avut loc în iunie 2003, iar cea religioasă în octombrie. „Nu mi-am imaginat că voi renunța fără regrete la confortul dulce al independenței. Că voi arunca jumătate din hainele din șifonier pentru a face loc uniformelor lui”, spunea Romanița Iovan în cartea sa. Nunta lor a fost evenimentul monden al anului, o petrecere elegantă la Palatul Snagov, precedată de o ceremonie la Mănăstirea Ghighiu, locul de suflet al creatoarei de modă. Mirele și mireasa și-au făcut toate plăcerile, de la meniul de cinci stele și cvartetul de coarde, la cele o mie de lumânări răspândite pe o pajiște, la muzica bună, rochia cu voal auriu și spectacolul aviatic de acrobație oferit de Aeroclubul României. După o lună de miere în Maldive și călătorii în Dubai și la Miami, după o croazieră în apele Atlanticului și planuri amuzate legate de un posibil viitor departe de lume, într-o țară exotică, Romanița și Adrian s-au mutat în sfârșit în noua lor casă, o vilă cu două etaje din cartierul Primăverii din București, a cărei construcție începuse chiar în vara în care se cunoscuseră.

Sorin Ianceu l-a văzut pe Radu Zamfir printr-o gaură în fuselaj. Îi curgea sânge din picior și începuse să deslușească vaiete și figura doctorului cu ochi albaștri, speriați, care ieșise din avion. Hainele îi miroseau a benzină, iar în jur nu mai mișca nimeni. Când s-a dezmeticit, Ianceu i-a împins afară pe Calu și pe Pivniceru, iar Zamfir, cel mai teafăr dintre ei, i-a tras pe zăpadă. Apoi a luat-o pe brațe pe Aura Ion, a învelit-o cu o pătură și a acoperit-o cu geaca sa de motociclist și cu haina lui Ianceu. Pe Pivniceru l-a trezit telefonul, iar Calu și-a recăpătat cunoștința mai târziu, întins pe jos. Se lovise în zona coastelor și de-abia respira. Credea că totul e un vis și nu și-a dat seama de realitate decât atunci când l-a auzit pe Radu Zamfir vorbind la telefon, anunțând că au căzut cu avionul. În față, copilotul Răzvan Petrescu își suna tatăl, pilot și instructor la școala de aviație.

„Ne-am prăbușit”, i-a spus Petrescu.

„Și cine se vaită acolo lângă tine?”

„Adi Iovan.”

Pilotul Iovan era prins între bucăți de fuselaj, bord și scaun și-l striga pe Radu Zamfir. Medicul încercase să tragă de fuselajul încleștat, îi sugerase să se miște, să iasă cumva dintre dărâmături, dar nu reușise să ajungă la el. Zamfir avea grijă, în același timp, de copilot și de tânăra studentă, care se plângea că nu mai poate să respire și că nu își mai simte picioarele și mâinile. Ianceu îi veghea pe Calu și pe Pivniceru, care nu se puteau mișca. Fiecare supraviețuitor vedea în jur pe altcineva suferind, scrâșnind și rugând după ajutor. Multe mișcări pe care le făceau cu uşurință teferi acum le erau imposibil de executat. În aer se simțea neputința.

Medicii au început să-și sune colegii și familia. Era trecut de ora 16.00 când lui Radu Zamfir i-a dat telefon Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, iar medicul le-a spus că avionul s-a prăbușit într-o zonă muntoasă, undeva între Peștera Scărișoara și comuna Beliș, județul Cluj, pe partea dreaptă a unui drum, și că oamenii sunt grav răniți. Vestea s-a răspândit repede printre oficiali, presă și localnici. De accident a aflat și Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul Sănătății și fondatorul SMURD, care se afla în Budapesta, la o întâlnire NATO. Arafat îi dăduse un SMS generalului de brigadă Ion Burlui, șeful Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, și luase legătura și cu Dorel Grădinaru, șeful Inspectoratului General de Aviație în Ministerul Afacerilor Interne, apoi cu Mircea Dușa, ministrul Apărării Naționale. Potrivit lui Arafat, Dușa a dat ordin să se pregătească elicoptere pentru căutări, dar condițiile meteo ce favorizau givrajul nu erau prielnice pentru un asemenea tip de căutare. Elicopterul SMURD de la Târgu Mureș lăsase un pacient în Mediaș și plecase spre epavă, dar se întorsese pentru că nu izbutise să vadă nimic.

Adrian Iovan implora ca cineva să vină să-l ajute. Cu ultimele puteri, le-a spus medicilor să se tragă cât mai departe de avion și doar acolo să facă foc să se încălzească, de teama unei explozii. Răniții au încercat să aprindă cu o brichetă un mănunchi de lemne umede şi foi dintr-o agendă a doctorului Calu. Focul s-a stins repede, apoi același medic și-a scos pantalonii și papucii de chirurg din bagaj, i-a stropit cu un parfum și i-a aruncat pe vreascuri. În jurul orei 20.30, Zamfir i-a spus medicului Zota de la ANT că simte că va muri și că aceea putea fi ultima oară când mai răspundea la telefon. Iovan a amuțit înghețat, cu trupul teșit în cabina pilotului.

Când Adrian Iovan a auzit-o pe Romanița țipând, era trecut de ora trei dimineața. Era 6 octombrie, în 2005, și creatoarea de modă se trezise din somn, agitată, scria Romanița în cartea sa. Văzuse o siluetă în pragul ușii dormitorului de la etajul al doilea al vilei din Primăverii și de-abia re­ușise să articuleze câteva cuvinte pe care soțul ei să le deslușească în somn. Adrian se aruncase din pat, în timp ce umbra se năpustise în jos pe scări, dărâmând, în grabă, două tablouri, apoi tăind livingul de la etajul întâi şi oprindu-se în bucătărie. Iovan a auzit ușa trântindu-se, apoi a văzut un bărbat subțire sărind pe geam. S-a întors în living, unde a coborât și soția care și-a văzut geanta intactă, sugerându-i că poate bărbatul n-a venit să fure. Iovan i-a zis Romaniței să sune la poliție, dar ea nu a reușit. Între timp, el și-a luat arma de vânătoare și a ieșit pe terasă, la parter, unde ar fi trebuit să fie bărbatul care se aruncase pe geam. Pe terasă nu era nimeni, iar Iovan era speriat. Nu înțelegea ce căuta bărbatul, dacă era singur sau dacă avea armă. I-a văzut mâinile agățate de o țeavă de gaze, la marginea balconului, și l-a lovit cu pușca. Apoi l-a mai lovit o dată, iar arma s-a descărcat. Bărbatul a căzut, iar casa de pe strada Herăstrău a amorțit.

Procesul dintre Adrian Iovan şi familia victimei, Bogdan Iancu, supranumit „crima din Primăverii”, a ținut luni în șir primele pagini ale ziarelor, jurnalele de știri și mai ales emisiunile mondene. Familia Iovan era hărțuită de paparazzi, iar jurnaliștii de scandal săpau în noroi. Soții, însă, preferau să nu dea declarații ca să se protejeze de valul de antipatie și ca să nu obstrucționeze activitatea avocaților. „A fost cel mai greu proces. În toate sensurile”, spune avocatul lui Iovan, Cristian Sîrbu. „Au fost niște bătălii juridice extraordinare ca să schimbi mentalitatea”, pentru că, în 2005, un articol de lege moștenit din comunism spunea că legitima apărare era considerată doar un răspuns identic cu atacul. Cu alte cuvinte, „dacă venea omul cu o bardă, tu nu puteai să vii cu drujba care și mergea. Trebuia să cauți tot o bardă pe care să o măsori, ca să fie la fel cu a lui”. Pilotul, transformat peste noapte în vedeta tabloidelor, era conștient că are șanse minime să scape și-și pregătise chiar și bagajul pentru a merge la închisoare.

România s-a împărţit în două tabere, între cei care îl susțineau pe Adrian Iovan și cei care-l voiau după gratii, considerându-l un criminal cu sânge rece. Principalul reprezentant al celor din urmă era OTV, postul de televiziune al lui Dan Diaconescu, care hrănea seară de seară audiența cu preziceri, conversații cu infractori și presupuse dovezi cum că Romanița ar fi avut o relație intimă cu Iancu, pe care îl aștepta în acea seară la ea. „Dan Diaconescu din asta a făcut cei mai mulți bani”, spune Sîrbu. „Dup-aia a venit Elodia.” Iar avocatul a resimţit puternic presiunea media şi mai ales cea din partea postului de televiziune. „OTV-ul a fost foarte important. Era singura televiziune de scandal. Toată lumea se uita chiar dacă ziceau că nu, și judecătorii erau tot oameni și ajunseseră să se uite de zece ori când aduceam noi o probă, în timp ce ăialalții aduceau tot felul de tâmpenii și le luau imediat.”  În timpul procesului, Romanița Iovan a pierdut sarcina de care aflase chiar cu trei zile înainte ca Adrian să-l împuște pe Iancu.

Adrian Iovan și familia Iancu s-au judecat doi ani, iar, la sfârșitul lui 2007, Iovan a fost declarat nevinovat, cu sentinţă definitivă. Avocatul spune că reușise să demonstreze că Iancu venise la furat și că Iovan îl ucisese dintr-un impuls, speriat, neștiind dacă hoțul dădea spargerea singur sau dacă urma să îi atace sau să îi omoare pe soții Iovan în miezul nopții, în propria lor casă. La final, pilotul avusese de fapt de ales între viața lui și a lui Iancu. „S-a ascuns pe o țeavă unde nu-l vedea Iovan”, spune Sîrbu. „A vrut să îl tragă de țeava puștii și, dacă Iovan pica, pica cu capul în jos, pe beton, și crăpa. A tras din șoc, din reflex. Mă apuci de armă, ce să fac? Ia-o tu? Împușcă-mă tu?” Iovan a intrat în istoria juridică românească drept prima persoană achitată într-un caz de ucidere în legitimă apărare și cazul datorită căruia articolul de lege care definea legitima apărare s-a schimbat.

Gheorghe Trif fusese plecat de acasă din satul Petreasa, comuna Horea, județul Alba, toată ziua, iar seara, când se întorsese pe la ora 19.00, aflase de la soție, care văzuse la rândul ei la televizor, că un avion căzuse în zona Cabanei Ursoaia, la 55 de kilometri de Cluj. Nu se știa exact unde erau supravieţuitorii și se spunea că autoritățile nu îi găsiseră încă, deși trecuseră trei ore de la impactul cu solul. Trif sunase la 112, iar serviciul îl pusese în legătură cu medicul Radu Zamfir, care îi spusese că se află într-un loc cu pădure și zăpadă mare. Doar unul putea fi, își spusese Trif, cel mai înalt munte din zonă, vârful Petreasa din Munții Gilăului, de 1.415 metri altitudine, singurul cu zăpadă din zonă, pe care Trif copilărise. Săteanul și-a sunat un vecin, pe Gheorghe Giurgiu, să-l roage să-l însoțească în căutarea pe munte, iar vecinul a luat cu el un alt localnic, pe Argentin Todea. S-au urcat toți trei într-o mașină de teren și au plecat să caute supraviețuitori, îndrumați de un pădurar și de şeful de post din comuna Albac, judeţul Alba, Marius Neag, care ieșise și el la căutări și care cunoștea muntele.

Era întuneric, viscolea și ploua mărunt, iar din cauza ceții, de-abia vedeau la câțiva metri în față. Mașina se împotmolise după vreo doi kilometri, iar sătenii o luaseră la pas, pe munte. Începuseră să strige pentru că altfel nu i-ar fi putut localiza pe cei pe care îi căutau. Urcaseră deja trei kilometri, înaintau greu din cauza terenului accidentat, vântul le arunca zăpada în față, iar de efort transpiraseră. Apoi au început să audă glasuri. „Ne vedeți?”, țipa un bărbat, crezând că are halucinații. Sătenii simțeau miros de benzină și deslușiseră o lumină de lanternă în ceața deasă și opacă. Departe de o epavă de avion îndoită și înghesuită, erau trei oameni tremurând, în haine subțiri și înghețate, lipiți unul de altul, lângă resturile unui foc care se stinsese. Un alt bărbat îmbrăcat cu un pulover subțire stătea în genunchi, lângă o tânără întinsă pe o geacă de motociclist, acoperită cu o pătură, şi o resuscita, apăsând-o cu mâinile pe piept. Mai înainte, în fața avionului, culcat pe zăpadă, un băiat robust tolănit pe spate, cu picioarele rupte, țipa: „Nu mă lăsați!”. Și, strâns între bucăți de avion, cu capul pe bordul cu cadrane ce stătuseră în loc, zăcea Adrian Iovan, neclintit, cu mâna pe manșă. În jur, sânge și durere.

Răniții de-abia mai puteau vorbi, iar cei care o făceau spuneau doar că le e frig. Era în jur de ora nouă și, fără să mai pună întrebări, Trif și-a sunat soția și a rugat-o să anunțe toți sătenii din zonă să vină să-i ajute. Apoi cei trei au hotărât să îi coboare unul câte unul, crezând că dacă mai stăteau chiar şi câteva minute în zăpadă aveau să se stingă rând pe rând. Au luat-o întâi pe Aura, pe o pătură, iar cu ei a mers și Zamfir, singurul medic care mai era în stare să înainteze pe un asemenea teren. Pe drum, cei trei săteni se străduiau să respecte indicațiile de prim-ajutor pe care le primeau de la doctor, dar începuseră să se simtă neputincioși. Curând, s-au întâlnit cu câțiva săteni din Horea, apoi cu echipele de salvare, cu două fete de la SMURD, cu jandarmi și pompieri, echipe de offroad și salvamont din trei județe, care campaseră mai jos. Sus, lângă epavă, Giurgiu se dezbrăcase de jachetă, o așezase sub copilot și încropea un foc mic, ce se chinuia să mistuie lemne jilave.

Ajutați de alţi localnici, Todea, Trif și Giurgiu au improvizat o targă dintr-o pătură înfășurată pe niște lemne și l-au coborât încet pe copilot, făcând cu schimbul cu alți săteni. Ceilalți medici au ajuns pe picioarele lor sau purtați pe pături până la mașinile de teren sau până la un tractor ce reușise să urce cu jumătate de kilometru mai mult decât mașinile. Pe Adrian Iovan l-au lăsat la urmă pentru că nu îl putuseră scoate din strânsoare. L-au ridicat abia la miezul nopții, când echipele își terminaseră treaba și coborâseră toți răniții. Tăiaseră cabina pilotului, scoseseră corpul fără viață și-l întinseseră pe o platformă, acoperit cu un cearșaf de plastic albastru ce lăsa să i se vadă abdomenul dezgolit și pantofii fără şiret. Iovan stătuse ore în șir în frig, fără puls, păzit pentru ca trupul să nu-i fie devorat de urși sau de alte animale.

După „crima din Primăverii”, legătura dintre Romanița și Adrian Iovan părea tot mai puternică. În ciuda zvonurilor cum că ambii ar avea legături extraconjugale, în public se afișau drept un cuplu fericit și îndrăgostit. În 2006, în plin proces, Romanița a primit vestea că ea și Adrian aveau să fie părinții unui băiețel. Aproape de fericitul eveniment însă, Romanița și un angajat OTV pe nume Radu Popa au fost fotografiați de paparazzii unei reviste de scandal în mașina ei, părând că se sărută. O nouă ipoteză legată de infidelitatea în cuplul Iovan a înfierbântat jurnaliștii în căutare de dovezi că cei doi mimează fericirea. Fotoreporterii l-au surprins pe pilot chiar când deschidea revista în mașină, speculând că bărbatul avea acum motive serioase de divorț.

Adrian Iovan a suferit, dar nu a declarat niciodată că ar fi interesat să-i ceară Romaniței să se separe, mai ales că, spun apropiații, fotografiile nu erau reale. „Ăsta a fost aranjamentul jurnalistului”, spune Sîrbu. „Dacă unul stă și pozează când noi ne pupăm de bună-ziua, zice că ne-am nu-știu-ce.”

Albert Iovan a venit pe lume la Spitalul Clinic de Obstetrică și Ginecologie Filantropia din București, chiar în ziua în care Romanița împlinea 42 de ani, pe 3 octombrie 2006. Copilul multdorit a devenit lumina ochilor unor părinți aparent așezați, trecuți de prima tinerețe. Însă, la doar câteva luni, Romanița Iovan i-a cerut lui Adrian divorțul pe motiv că mariajul era lipsit de conținut și de comunicare. Albert Iovan a rămas cu mama, dar tatăl a putut să-l viziteze de câte ori a vrut, iar Romanița și-a păstrat numele. Divorțul e greu prima oară, spunea Adrian la tribunal. De la a doua te obișnuiești.

Adrian Iovan s-a mutat din vila din Primăverii și a început să-și facă planuri pentru o viață singur. S-a pensionat în 2009, în anul în care împlinea 51 de ani, știind că va duce un trai bun cu o pensie aproape cât salariul din Tarom, lipsit de riscurile unei vieți printre nori. Ca să-și susțină standardul de viață ridicat, a apelat la o firmă de brokeraj care să-l ajute să-și găsească un post la o companie aeriană. A ajuns curând la Blue Air și tot de atunci au început să curgă și reclamațiile referitoare la comportamentul indisciplinat la muncă, spun surse autorizate. Iovan ar fi lovit un copilot în cabină, ar fi refuzat să decoleze sau ar fi decolat înainte ca stewardesele să termine de verificat pasagerii și să se așeze la rândul lor pe scaune, cu centura cuplată. Compania Blue Air a refuzat să confirme sau să infirme aceste ipoteze, „din respect pentru o persoană care nu se mai află printre noi”. Apropiații spun că, deși îi plăcea încă să zboare, Iovan era un pilot care ar fi trebuit să-și vadă liniștit de pensie.

În 2010, o veste zguduia lumea aviației. Guvernul condus de Emil Boc tăia tuturor aviatorilor pensia specială de serviciu, prin legea privind sistemul unitar de pensii publice, și îi lăsa cu un venit cu mult redus. Adrian Iovan spunea că rămăsese cu suma de circa 2.000 de lei pe lună, care ar fi fost cu 85% mai mică decât pensia iniţială, din care trebuia să plătească întreținerea la vila din Otopeni în care se mutase, ratele la mașină și o pensie alimentară de 500 de euro. În aceeași perioadă, Iovan făcea turul televiziunilor și emisiunilor tabloide şi spunea că Blue Air a încetat să-l mai plătească şi că are de încasat 50.000 de lei, sumă pe care, spune fiica sa Irina, nu și-a recuperat-o niciodată în totalitate. Reprezentanții Blue Air, însă, îl contraziceau, zicându-i că de fapt nu de la ei avea de luat bani, ci de la firma de brokeraj prin care fusese angajat. Iovan se plângea în fața întregii țări. Era vizibil îmbătrânit, obosit, cu multe kilograme în plus, nervos că lumea îl purta de colo-colo, și amenința că dacă situația nu se rezolvă, e pregătit să intre în greva foamei. Între timp, Romanița renunțase la pretențiile financiare pentru Albert și presa specula chiar că îl ajută pe Iovan cu bani. El refuza să-și caute de lucru peste granițe pentru că nu voia să se îndepărteze de copil. Apoi știa că orice job avea să-și ia, nu va mai ține mult. Pentru un pilot, atinsese vârsta la care să se retragă, iar examenele medicale deveneau din ce în ce mai dificil de trecut.

După ce a încetat contractul cu Blue Air, Iovan a început să predea la Școala Superioară de Aviație Civilă din București pentru că voia să-i dea un exemplu bun lui Albert. Aici învăţa tinerii să piloteze avioane de mici dimensiuni şi era șeful instructorilor. Alte surse autorizate spun că, de-a lungul timpului, s-a făcut vinovat de greșeli de conduită la bord și de abateri de la regulament, nerespectând distanțele față de sol, forțând avioanele peste capacitatea lor și zburând la limita condițiilor de siguranță.

Viața amoroasă a lui Iovan a continuat să fie subiect de discuții, mai ales că zvonuri legate de infidelitățile și cuceririle lui existau încă din timpul primului mariaj. Se spunea că îi plăcea să curteze și să fie curtat, că era uneori insistent cu colegele, chiar dacă acestea nu-i răspundeau la avansuri, dar și că multe dintre zvonuri le lansa chiar el, vrând doar să se laude. Ultima lui relaţie cunoscută a fost cea cu medicul Mihaela Steriu, o doamnă distinsă de la Spitalul Filantropia, care asistase la nașterea lui Albert Iovan.

Radu Zamfir a ajuns la Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca în jur de ora trei dimi­neața. Avea doar răni superficiale, era con­știent și pe picioarele lui. Doar un gând îi trecea prin minte, anume acela că era în viață. Ceilalți aveau multiple fracturi, traumatisme și dureri, iar copilotul fusese la un pas de a rămâne paralizat. Zamfir a putut să plece curând la București, în timp ce Calu, Pivniceru, Ianceu și Petrescu au rămas internați, în același salon.

Pe Adrian Iovan l-au coborât de pe munte spre dimineață. Trupurile Aurei Ion și al pilotului au fost depuse la Institutul Medico-Legal din Alba Iulia, iar corpul lui Iovan a ajuns în București la patru zile de la accident, în zori, cu o mașină din Alba Iulia, după un drum de circa cinci ore. Fusese ridicat de fiica lui, Irina, care venise în România cu primul avion din Franța, la o zi după accident, și care îi luase măsurile și-i cumpărase un sicriu maro, lăcuit, în care îi fuseseră depuse res­turile lumești. Tot ea îi alesese florile și hainele de înmormântare și comandase un dric negru care să-l ducă peste noapte în Capitală. În București, a fost depus în zori la Școala de Aviație. De dimineață, curtea școlii era plină de mașini de televiziune, reporteri zgribuliți și aviatori revoltați pe sistem, cu dorință de răzbunare, sau înghițind în sec, încercând să deruleze împreună firul evenimentelor. În aceeași zi, românii și-au luat rămas bun de la Aura Ion, a cărei înmormântare cu onoruri militare a strâns mii de oameni. Tânăra a fost avansată în gradul de locotenent post-mortem.

La o săptămână de la prăbușirea avionului, presa încă mai vuia de informații privind felul în care autoritățile gestionaseră operațiunea de salvare. Oamenii se întrebau de ce la răniți au ajuns întâi trei localnici înarmați cu lanterne și nu echipe dotate cu cele necesare pentru a localiza și ajuta victimele. Aceiași oameni se întrebau și dacă nu cumva Iovan și Aura muriseră, de fapt, de frig, şi nu ar fi putut fi salvaţi dacă ajungea cineva la ei mai repede. Cauza oficială a decesului Aurei Ion a fost „expunere îndelungată la frig”, spunea Mariana Ciucă, sora acesteia. Pilotul a suferit un șoc traumatic combinat cu șoc hipotermic, spune Irina Iovan. Avea „un picior rupt, deviat de pe ax, trei coaste rupte pe o parte, patru pe cealaltă, traumatism cranian și o mică fisură la ficat. Nu se moare din niciuna, nici din toate combinate, iar punând întrebarea la morgă: «Dacă avionul ar fi picat în curtea spitalului, ce s-ar fi întâmplat?», toată lumea a pus ochii în pământ.”

Potrivit declarațiilor medicilor, Radu Zamfir a trimis la 112 atât date legate de localitățile din apropierea zonei în care se prăbușiseră, cât și coordonatele exacte de pe aplicația Google Maps. Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS), care se ocupă de centralizarea apelurilor de la 112, spune, însă, că Radu Zamfir nu a trimis autorităților decât data de pe telefonul mobil și că a refuzat să le ofere dispecerilor coordonatele corecte pe motiv că a transmis deja ce informații avea și că nu mai voia să dea nimic. Același serviciu menționează și că nu are capacitate de a localiza exact apelurile telefonice primite dintr-o rețea de telefonie mobilă, declarație susținută de însuși președintele Traian Băsescu.

În urma accidentului, mai mulți oficiali și-au pierdut funcțiile prin demitere sau demisie, printre care ministrul de Interne Radu Stroe, directorul general ROMATSA, Aleodor Frâncu, directorul de operațiuni Bogdan Donciu, secretarul de stat din Ministerul de Interne Constantin Chiper, și șeful IGSU, Ion Burlui. Amenințați cu destituirea au fost și ministrul Transporturilor, Ramona Mănescu, și șeful STS, Marcel Opriș.

Antena cu fir a dispozitivului ELT (Emergency Locating Transmitter), care ar fi trebuit să permită localizarea cu ușurință a aeronavei YR-BNP, a fost găsită ruptă, nestabilindu-se concret momentul în care a cedat, conform raportului comisiei Centrului de Investigaţii şi Analiză pentru Siguranţa Aviaţiei Civile (CIAS). Dispozitivul a transmis, totuși, un semnal de urgență aeronavelor din zonă, care au raportat că există un avion căzut în Munții Apuseni. ROMATSA, coordonatorul de trafic aerian național, a fost găsită de opinia publică și mass-media drept principala vinovată pentru lipsa de reacție și pentru faptul că nu a reușit să identifice exact locul unde se afla epava, ipoteză susținută chiar de Guvernul României.

Echipele din teren, inclusiv cei trei localnici, s-au plâns că au fost îndrumați greșit de autoritățile de la București care au creat haos, făcându-i să avanseze greu în căutări. Ancheta referitor la cum s-au comportat instituțiile statului în situația de urgență se desfășoară în același timp cu cea menită să stabilească motivele prăbuşirii. După 30 de zile de la accident, experții CIAS au transmis oficial că, cel mai probabil, „condițiile meteo nefavorabile din timpul zborului” au constituit un factor important care a dus la producerea accidentului. Decizia de a efectua zborul i-a aparţinut comandantului Adrian Iovan, care avea datoria de a verifica datele meteo și de a le corela cu specificațiile tehnice ale aeronavei. Potrivit raportului CIAS din 21 februarie, aeronava avea un certificat de navigabilitate valabil, adică, din punct de vedere tehnic, actele arătau că avionul putea zbura în condiții de siguranță.

Timp de o săptămână, posturile de televiziune au dedicat bucăți ample din jurnalele de știri și emisiuni întregi „eroului din Apuseni” care a salvat cinci vieți, umplând spațiile de emisie cu interviuri cu aviatori ce-i lăudau ultima manevră, numind-o „aterizare forțată în pădure”. Medicii de la bord și cei trei săteni au fost numiți și ei „eroi”, iar televiziunile s-au bătut ca să-i aibă invitați în platouri sau să obţină interviuri în exclusivitate. În paralel, însă, li s-au investigat legăturile extraconjugale și afacerile aparent necurate.

Persoane publice care, cu ani în urmă, îl acuzau pe Iovan de crimă, îi lăudau acum măiestria de pilot și integritatea morală. Adrian Iovan devenise din ucigaș de hoți și fost soț al Romaniței, aviatorul învins de sistem, obligat să se întoarcă la manșă din cauza unei pensii infime, care zbura chiar în condiții nesigure pentru a câștiga câteva sute de lei pe cursă, deși situaţia lui financiară nu era nici pe departe atât de tristă. Ba chiar, în ultima parte a vieții, renunțase la pensie în favoarea a două funcții, spune Irina Iovan, cea de la Școala de Aviație și una de consilier la ROMATSA. Asociația Națională a Veteranilor de Război din România i-a acordat pilotului „Diploma de patriot român” pentru „modul în care s-a sacrificat, pentru aceste fapte de omenie de a salva pe alți bolnavi”, spune președintele asociației, Marin Dragnea, și, indiferent de rezultatul anchetei experţilor din aviaţie, „el este și va rămâne un erou și nu poate fi vinovat de nimic. Singurii vinovați sunt cei care nu au ajuns la timp să-i salveze”.

Numeroase surse contactate pentru acest material, majoritatea din lumea aviației, au refuzat să fie intervievate sau să fie citate deoarece s-au temut de valul de antipatie generat de mass-media vizavi de ipoteze care l-ar incrimina pe comandant, având drept exemplu cazul prodecanului Facultății de Inginerie Aerospațială, Octavian Thor Pleter, ironizat în emisiuni de televiziune după ce menționase într-un comunicat trimis agenției Mediafax că „pilotul comandant poartă întreaga răspundere a accidentului în sine” deoarece planificase și efectuase un zbor „în condiţii meteorologice de îngheţ sever, condiţii evidente din prognozele la care avea acces înainte de decolare”. Aceeași persoană explica faptul că avionul de tip BN-2A-27 nu are „performanţele de urcare necesare”, motorul cu piston cu carburator de care dispune este „în mod special vulnerabil la acest fenomen meteo” de givraj, iar „comandantul avea obligaţia să cunoască acest lucru şi să coreleze datele meteo cu restricţiile impuse de tipul de aeronavă”.

Medicul Radu Zamfir și-a reluat activitatea la aproape două săptămâni de la accident. Fusese cel mai puțin rănit datorită echipamentului de motociclist pe care îl purta în ziua aceea și s-a întors în scurt timp la spital și, totodată, la intervențiile complicate de prelevare de organe. Pe 31 ianuarie, a participat la o prelevare de ficat la Sibiu. Sorin Ianceu, Cătălin Pivniceru și Valentin Calu au revenit și ei acasă după zile de îngrijiri. Toți trei sunt hotărâți să continue activitatea din domeniul transplantului, deși condițiile nu au fost niciodată pe măsura efortului. Medicii din echipele ANT se deplasează contra cronometru cu avioane de școală, zboruri de linie negociate de agenție cu Tarom, cu avionul SMURD sau cu ambulanțe, când distanța le-o permite. Privesc activitatea de transplant ca pe un privilegiu, deși niciunul nu e remunerat suplimentar. O fac toți din pasiune, din dorință de cunoaștere și cu intenția de a dezvolta un sistem care să îi permită României să se mențină pe primul locul în Europa la nivelul ratei de creștere a numărului de donatori și să se îndepărteze tot mai mult de locul rușinos de la coada clasamentului pe continent privind numărul absolut de donatori la milionul de locuitori, potrivit lui Radu Deac, directorul executiv ANT.

Trif, Todea și Giurgiu au fost făcuți Cetățeni de onoare ai județului Cluj, iar pe Giurgiu, avocatul Cristian Sîrbu s-a oferit să îl ajute să-și găsească loc de muncă. Răzvan Petrescu a trecut prin trei operații și este încă în recuperare, acasă. Tatăl lui, și el pilot, crede că experiența l-a făcut mai precaut, că dispariția mentorului Adrian Iovan este o mare pierdere pentru fiul său, dar că mai mult ca sigur Răzvan va reveni la manșă. Familia Aurei Ion își mai dorește doar să știe dacă fata le-a murit cu zile și, totodată, că toți cei vinovați plătesc. Ianceu, Pivniceru, Calu și Zamfir spun că, pe rând, vor merge să le mulțumească sătenilor de îndată ce se vor simți în stare și că. de-acum, pe 20 ianuarie își vor serba a doua zi de naștere.

* * *

Marți, la o zi după ce un avion a căzut în Apuseni, un băiețel de șapte ani, cu ochi senini, a vrut să-și sune tatăl. 

*Acest text a câștigat premiul I al secțiunii Portret la Superscrieri 2014.