Dragoş Bucur vrea să fie

... şi-n facultate aveam pauză de-o oră şi jumătate la prânz. Şi veneam din oraş, ajungeam acasă, şi stăteam 10 minute. După ceas. Băteam tot Bucureştiul, 40 de minute, ca să stau 10 minute şi să plec înapoi.”

Înainte de clasa a XII-a n-a avut tangenţe cu scena. Asta până l-a dus o colegă la Teatrul Podul unde, în câteva zile, Cătălin Naum, coordonatorul teatrului, l-a distribuit într-un spectacol. Naum, spune Bucur, e unul din momentele importante din viaţa lui. Podul a fost pentru el „genul ăla de cantonament în care intră sportivii şi în care nu faci decât chestia asta. Te rupi de restul vieţii sociale. Şi toată energia mea, înainte să intru la facultate, dar şi după, a fost canalizată pe meserie.”

Nu insistă pe acest traseu. Ce s-a întâmplat s-a întâmplat, iar el a avut norocul să fie acolo. „Am fost un norocos. Un răsfăţat de soartă. Mie mi s-au dat lucruri. E adevărat că am muncit dup-aia pentru ce mi s-a oferit. N-am tratat superficial ce mi s-a dat, dar mi s-a dat. Nu m-am dus niciodată să spun: uite, aş vrea să fac chestia asta. Uite, am o propunere. Uite, îmi doresc... La mine a venit soarta şi mi-a pus în buzunar. Uite Dragoş, ia asta. Uite, ia asta.”

A plecat de acasă la 20 de ani. Vreun an jumate a stat într‑o garsonieră închiriată de la regizorul Cristi Puiu, după care în garsoniera bunicii. Mai târziu, după ce a deschis agenţia de casting, s-a mutat acolo. Unul dintre parteneri locuia în studio, Bucur în sala de aşteptare, în hol era bucătăria. „Veneau oamenii la casting iar noi fierbeam fasole. Asta a rămas în istorie pentru noi.”

Nu s-a mutat cu totul până nu şi-a luat apartamentul în care locuieşte astăzi. „Până acum doi ani aveam trei tricouri într-o garsonieră, patru la firmă şi restul la ai mei”, spune el. „Când căutam ceva luam aşa, toate dulapurile la rând.”

Pe la 25 de ani, viaţa lui Bucur s-a schimbat. Făcuse teatru, jucase în Marfa şi banii şi Furia, avusese emisiuni la televiziune (cum ar fi Câştigi fără să ştii la ProTV) şi-şi conducea propriile afaceri. La un moment dat, lucrurile au luat o turnură proastă. A fost diagnosticat cu diabet, ceea ce l-a forţat să-şi reconsidere stilul de muncă.

„Credeam că pot să muncesc aşa la infinit”, spune el. „Ştii cum munceam? Mă trezeam la opt dimineaţa şi aveam aşa: eram profesor la două facultăţi; jucam în Bucureşti în două teatre şi jucam în ţară la încă trei; între timp îmi deschisesem agenţia de casting, făceam televiziune şi mai făceam şi film din când încând. Toate în paralel. Deci începeam la 8 dimineaţa şi terminam undeva la 11 noaptea, mâncam în maşină sau în repetiţii şi, bineînţeles, la 11 mă duceam şi beam. Până la 3-4. Şi apoi o luam de la capăt. Asta a durat ceva ani. Şi la un moment dat s-au terminat bateriile. S-au terminat devreme, la 25 de ani, dar atunci s-au terminat. Şi am devenit mult mai selectiv.”

La puţin timp după, şi-a rupt piciorul stâng într-un accident la schi şi asta l-a ţinut pe-acasă mai mult de jumătate de an. Dar nu se poate spune că a lipsit. În 2004 a jucat în scurtmetrajul lui Corneliu Porumboiu, Visul lui Liviu, iar în 2005 în serialul de televiziune Băieţi buni, punctând încă două roluri la capitolul „băieţi de cartier”. În 2006 a jucat în Hârtia va fi albastră, a doua colaborare cu Radu Muntean după Furia, şi apoi a apărut la Realitatea TV în calitate de gazdă a unei emisiuni de cultură urbană numită Marfă. Tot în 2006, în timpul filmărilor la După ea, o cunoaşte pe Dana Nălbaru, care îşi încerca norocul în film după ani buni de muzică.

Stop cadru. De la adăpostul celor 30 de ani, Bucur identifică patru momente cruciale în viaţa lui. Naum şi Podul. Cristi Puiu care l-a distribuit în Marfa şi banii. Căderea de la 25 de ani. Întâlnirea cu Dana.

„Eu cred în întâlnirile din viaţă,” spune el. „Poţi să nu te întâlneşti cu omul ăla – fie că e vorba de un partener de afaceri sau de unul de viaţă. E foarte posibil ca, dacă (eu şi cu Dana) ne-am fi cunoscut cu un an înainte, ori să ne fi ignorat, ori să ne fi despărţit după două luni. Poate a fost momentul ăla propice în care amândoi eram suficient de copţi, suficient de experimentaţi, nu suficient de blazaţi sau de răniţi. După cinci zile, am hotărât să ne căsătorim.”

Soarta îi pusese, din nou, ceva în buzunar. Şi Bucur, norocosul, a fost pe fază. „Contează să vezi ce trece pe lângă tine. Poate să-ţi apară carul cu aur în faţă. Dacă tu ai senzaţia că-i bălegar, o să treci mai departe.”

Pentru că şi-a asumat deciziile luate în carieră şi-n viaţă, Bucur n-are multe regrete. Şi-a manageriat deştept rolurile şi apariţiile şi e mulţumit de unde a ajuns. Iar în legătură cu cei care-l privesc din afară, vede treaba cam aşa:

„La un moment dat îmi ziceau ăştia...”

Face o pauză să-şi adune gândurile. Sunt puţine momente în care face asta, în care se blochează în timpul unei conversaţii, dar când se-ntâmplă, ai senzaţia că priveşti un mecanism de ceasornic încercând să-şi găsească ritmul.

„Eu cred că-i aşa.” Tic. „Eu am o parte...” Tic. „La mine...” Tic. „Sunt două păreri total diferite faţă de mine.” Tic-tac.

Îşi ridică încet capul, uşurat parcă după acest efort.

„Şi ale criticilor, şi ale spectatorilor. Una este părerea că sunt un actor foarte bun şi una este că sunt un actor mediocru, care ştie să facă numai anumite chestii. Astea-s două păreri diferite şi cred că egale ca preponderenţă. La un moment dat mi se reproşa, indirect, că joc numai băieţi de cartier: Visul, Marfa şi banii, Furia, chiar şi Băieţi buni.”

Tic-tac. Tic-tac.

„De ce să nu joc ce mi se potriveşte în momentul ăla? Mi se pare în primul rând o greşeală de tactică, de manageriere a mijloacelor mele actoriceşti. Aia mi se potrivea. Era evident că, dacă la 22 de ani tu mă puneai să joc un intelectual, o dădeam în bară. Nu arătam a intelectual orice aş fi făcut. De ce să-ncerc să dovedesc o chestie când puteam să fac ceva mult mai bine? A venit un moment în viaţa mea când lumea şi-a dat seama că ar putea să-mi ofere sau să mă folosească pe o altă paletă. Respectiv După ea, atât cât este de reuşit filmul, sau Boogie, unde ...

... sunt în altă situaţie. În Apă, în care sunt un soldat destul de bulangiu. Ăsta-i momentul în care, probabil, după încă două filme de taţi, o să zică lumea: numai asta poate Dragoş. OK, o să vină vremea când o să joc un bunic. Până atunci o să joc ce cred că mă pune în cea mai bună lumină. Acum pe bune. De ce să cânt tenor când e clar că eu sunt bas?!”

Bucur nu e genul care să se fâstâcească şi să explice de ce a jucat un personaj sau altul, încercând astfel să-şi minimizeze rolul într-un anumit proiect. Dorinţa lui de a juca ce i se potriveşte vine dintr-un sentiment mai primar, frica de penibil. Penibil? Nu scoate actoria din om frica asta?

„N-are nici o legătură”, spune Bucur, cu o grimasă. „(Actoria) pentru mine e o profesie. Şi de ce să fiu penibil? Uite, îţi dau un exemplu. Am încercat să fac un anume soi de televiziune, televiziune de platou. Bă, sunt foarte prost. Pe cuvântul meu de onoare, sunt foarte prost. Am făcut o emisiune şi, când am văzut primul episod, n-am mai vrut să le văd pe celelalte. Mi-e ruşine de ruşinea penibilului.”

Spune că i s-au propus destule emisiuni de acest gen, pe bani mulţi chiar. Dar a spus nu. „Nu vreau. Nu mă simt bine. Sunt penibil. Să fac o emisiune d-asta, să iau cincizeci de mii şi apoi să nu joc 10 ani, să nu mai fac televiziune că mă vede lumea prost? O iau şi eu logic, nu? Mai bine fac mai puţin, fac ce ştiu, fac ce ştiu bine şi asta basta.”

Pentru transparenţă, trebuie spus că interviul a decurs într‑un mod care l-a împins pe Bucur către introspecţie. N-a fost o chichiţă voită, ci pur şi simplu firul discuţiei – puţină povestire, puţină reflexie. A povestit despre trafic, motivele pentru care nu se accesorizează, dezinteresul faţă de ştiri, pasiunea pentru seria Dune şi a râs. Are un ceva care dezamorsează tensiunea mediului. E pe veselie – chiar pe glume proaste după câteva pahare. În rest, a reflectat la schimbările din viaţa lui, la condiţia de tată, la cea de actor. De câteva ori, analizându-şi discursul, s-a considerat plicticos ori penibil. Dar n-a fost. Nu e nimic penibil în cineva care a avut răbdarea să se cunoască pe sine şi curajul să se accepte şi să prezinte cum s-a descoperit.

„Există actori mai buni şi actori mai proşti”, spune el. „Şi aici nu mă refer la talent – vorbesc strict de meserie. Eu cred că sunt un foarte bun actor profesionist. Nu vorbesc de talent. Talent am cât am. Şi ştiu actori de vârsta mea care sunt mai talentaţi ca mine. Dar, din păcate pentru ei şi din fericire pentru mine, sunt mai puţin profesionişti. Mie nu mi se-ntâmplă să nu ştiu textul, nu mi se-ntâmplă să ratez duble pentru că am ieşit din sharf, pentru că n-am stat în semn, pentru că n-am făcut pauza necesară pentru ca operatorul să se mute cu camera din stânga în dreapta. Eu din punctul ăsta de vedere sunt foarte bun.”

Tipic Bucur. Se defineşte foarte clar – un foarte bun actor profesionist – uzând de acea aură copleşitoare de siguranţă; dar până la sfârşitul frazei construieşte şi contextul explicaţiei: e un foarte bun actor profesionist pentru că munceşte, pentru că educaţia şi experienţa de viaţă l-au învăţat că soarta unui actor- muncitor poate fi mai sigură decât cea a unui actor-artist, chiar dacă mai puţin spectaculoasă.

Ce înseamnă asta când filmează? Înseamnă că actorul Bucur improvizează la repetiţii, nu când merge camera. „Tot aud acum de regizori care nu repetă înainte de filmare. Ajung la filmare şi acolo zic: «Hai, motor». Eu, cu toţi ăştia cu care am lucrat, am repetat ca la teatru. Tot ce vezi în Marfa şi banii, Furia sau Visul lui Liviu, toate sunt stabilite: de la unde te uiţi în momentul ăla, la ce nuanţă ai în ton, la unde faci pauza.”

Îţi dai seama că nu glumeşte când auzi ce cadre nu-i plac în Furia (unul în care personajul său, Luca, se încheie la hanorac) ...

... sau în Marfa şi banii (un prim plan în care scrâşneşte din dinţi şi se uită urât la mafiotul jucat de Răzvan Vasilescu care-l apucă pe Alexandru Papadopol de coaie).

„Ştii care-i chestia?”, spune Bucur, deodată extrem de animat. „Lumea nu înţelege că actoria asta nu e doar o distracţie. De exemplu la Radu (Muntean), în Boogie, avem cadre de zece minute. Gândeşte-te că dacă în zece minute nu ştii perfect ce faci în fiecare secundă, e suficientă o greşeală de două secunde să ţi se fută zece minute. Înţelegi? Şi e camera. E sunetul. E un actor. Sunt doi actori, sunt trei actori, sunt patru actori. Deci, dintr-odată, sunt şase coordonate care trebuie respectate. Pe lângă astea intervine textul, intervine recuzita şi, peste toate, inspiraţia. Hai, îţi iese o dată ca lumea că eşti tu talentat. Da’ cum îţi iese de 30 de ori? La a 30-a dublă să fie totul la fel pentru că a picat sunetul sau nu ştiu ce bec s-a ars sau pentru că ai ieşit din sharf. Nu e chiar aşa – hai să ne distrăm.”

Bucur ştie disciplină actoricească de la oameni ca Naum şi Mircea Albulescu, pe care îi pomeneşte des.

„(Albulescu) ne zicea: «Învăţaţi textul în aşa hal încât să-l uitaţi. Şi pe urmă, puteţi juca ce vreţi voi.» Naum ne punea de exemplu să zicem acelaşi text în cele mai tâmpite situaţii. Ziceam la un moment dat un text mergând printre nişte scaune. Făcea un culoar din scaune şi trebuia să mă strecor prin culoarul ăla. O tâmpenie! Dar după ce zici textul ăla mergând printre scaune, dup-aia mergând pe sârmă şi dup-aia sărind într‑un picior, nu mai ai nici o problemă să faci ce vrei cu el. Să-l zici plângând, să-l zici râzând... Ar trebui să vezi cum se comportă un actor care nu ştie textul. E trist. Îţi vine să te dai cu capul de pereţi.”

În tot acest timp, ţine în mână un pachet de zahăr, lung cât un deget, cu care se joacă şi-l loveşte când de palmă, când de masă. Tic-tac. „Eu nu neg că n-are şi talentul ceva de spus. Dar e peste. E cireaşa de pe tort. Fă-ţi meseria, învaţă-i regulile, respectă-le, şi dup-aia, dacă ai talent, ajungi genial. Dacă nu, rămâi un mediocru şi asta basta. Dar un mediocru foarte profesionist.”

După vreo oră, se scuză şi se ridică să caute un loc în bar unde are semnal. Vorbeşte la telefon cu cei de la firmă şi cu Dana (căreia îi răspunde cu „Da, dragoste”). Când se întoarce, pune telefonul pe masă. Pe ecran e o poză cu un bebeluş.

„Sofia?”

„Da”, răspunde şi începe să râdă. „Nu înţelegeam de ce să-ţi ţii copilul pe telefon...”

Sofia este negreşit – aşa cum spune şi clişeul – cel mai important rol din cariera lui. Maturitatea şi echilibrul de care dă dovadă i se datorează în mare parte ei.

„Am conştientizat un lucru foarte important. Sofia va fi rezultatul educaţiei pe care i-o dăm noi. Este primul om din lumea asta care va fi format de mine. De mine şi de Dana. Va fi rezultatul a ceea ce o învăţ eu. Dacă reuşeşti să conştientizezi, chestia asta te sperie un pic. Este o povară. Pentru că dacă într-o bună zi ea va ieşi pe stradă şi se va culca cu 20 de bărbaţi, asta se va întâmpla în mare măsură datorită mie şi a ce-i zic eu timp de 15-16-18-25 de ani. Sau dacă ea într-o bună zi va opri maşina şi va salva pe unul de la moarte, tot rezultatul a ceea ce o învăţ eu este.”

Sofia şi Dana sunt motivele pentru care Bucur spune că încearcă să-şi conserve energia şi să renunţe la lucruri care-l obosesc excesiv, cum ar fi administrarea clubului. Dar, pentru că nu vrea să fie perceput ca altcineva decât simte că e, adaugă:

„Spus aşa, pare totul foarte artificial şi aseptic. Nu ştiu. Cred că aşa sună felul în care vorbesc. Nu-mi dau seama. Dar nu la asta mă refer. Nu la modul ăla aseptic de-a te izola de restul lumii. Ştii? Dar ştii cum e. Dacă de la firmă până acasă eu mă enervez de cinci ori şi mă claxonez şi mă-njur – lucru care încă mi se mai întâmplă – lucrul ăsta se va repercuta acasă. Vrând-nevrând, înţelegi? Şi atunci încerc să nu se mai întâmple deoarece
copiii sunt foarte empatici.”

Nu-i iese întotdeauna.

„Nu te lua după felul ăsta molcom şi relaxat pe care îl adopt cu tine”, spune cu un zâmbet viclean. „Se-ntâmplă foarte des să mă iau cu motocicleta după oameni prin trafic şi să mă-njur cu ei. M-am bătut cu unul acum trei luni pe şosea în timp ce veneam de la un prieten din Brăneşti. Adică se-ntâmplă încă tot felul de tâmpenii. Da’ mult mai puţine.”

Faţă de cum se agita în trecut, programul unei zile pare acum simplu. Când nu filmează, îşi începe ziua cu Sofia, la 10 e la firmă şi la 6 acasă – „joacă, familie, băiţă”. Viaţa lui Dragoş Bucur – bărbat de 30 ani, actor, mic antreprenor, om aşezat, dar cu izbucniri ocazionale de temperament (mai ales în trafic) – se învârte în jurul familiei. După terminarea filmărilor la Boogie, în octombrie, următoarea mişcare a fost să scoată pe piaţă un DVD produs de el şi găzduit de Dana: Cum să am grijă de copilul meu. E un DVD pentru proaspeţii părinţi, în care medici şi psihologi răspund prin demonstraţii la o serie de dileme, pe care el le poate enumera pe nerăsuflate.

„Ce faci în prima lună. Cum alăptezi. Cât ţii copilul prima oară la sân. Cum îi schimbi scutecul. Cu ce creme îl dai. Cum îl ţii după ce mănâncă. Cât doarme. La câte ore trebuie să mănânce. Ce fel de scutece să foloseşti. Ce fel de hăinuţe. Cât de cald să fie în cameră, cât de caldă să fie apa. Cum îl ştergi în urechi. Cum îi cureţi nasul. Cum îi cureţi buricul. Cum se îngrijesc organele genitale la băieţi. Cum se îngrijesc la fete. Sunt foarte mult chestii pe care trebuie să le ştii.”

Bucur le ştie şi le trăieşte intens. Viaţa lui s-a schimbat şi îi plac aceste preocupări noi. Spune că avea nevoie de o familie ca să se simtă împlinit ca om şi ca bărbat.

„E mult mai frumos ce am acum. Bucuriile astea. Nu casnice, da’ normale. Am mai zis chestia asta, dar nu se compară nici un ropot de aplauze sau nici o premieră cu momentul în care afli că i-a mai ieşit un dinte copilului tău. Pe bune. Adică m-a sunat Dana când eram la mare şi mi-a zis că i-a ieşit dintele de sus. I-am înnebunit pe ăia din echipă că i-au dat dinţii din faţă. Acum aş fi ipocrit să spun: Bă, nu-i mişto meseria mea, sau dacă n-aş recunoaşte că ce am acum e datorită faptului că am muncit atâta 12 ani. Ştii? Dar... Dacă acuma ar trebui să renunţ la ce am ca să ajung un mare actor la Hollywood...” Scutură din cap. „Naaaahhh. N-aş sta să mă gândesc: «Bă, dacă... ». E clar că n‑aş renunţa la ce am.”

Din această cauză a devenit mai strict cu proiectele în care se implică. Trebuie să fie atrăgătoare, să fie făcute de oameni cu care-i place să lucreze şi trebuie să fie bine plătite. Boogie, care va apărea pe ecrane în primăvară, e unul din aceste proiecte, şi Bucur are aşteptări mari de la el.

„În ce sens?”

„Ăăăăă. Deşi nu pot să zic că simt nevoia să demonstrez anumite lucruri, cred că e un film prin care aş putea să demonstrez anumite lucruri.”

„Adică ce? Că Dragoş Bucur nu e un actor mediocru?”

„Probabil. E un film în care regizorul a avut grijă ca actorii să iasă foarte bine. Şi mă refer la toţi, nu numai la mine.”

La anul va începe filmările la lungmetrajul de debut al lui Constantin „Ticuţă” Popescu, în care va juca alături de Andi Vasluianu, şi la un film de Napoleon Helmis. În astea nu va juca nici băiat de cartier, nici tată – ştie când vine vremea să treacă la altceva.

„Să ştii că eu sunt în mare parte rezultatul creşterii şi educaţiei date de părinţii mei. Taică-meu mi-a zis pe la vreo 14 ani: echilibru în toate. N-am înţeles. Mi-a zis: «Dragoşe, fă din toate câte puţin. Da’ tre’ să ştii când să te opreşti. Bea, da’ vezi când te opreşti. Fumează, da’ vezi când te opreşti. Mergi cu femei în stânga şi-n dreapta, da’ vezi când te opreşti.» Aia a fost o vorbă, dar dincolo de vorba aia, educaţia pe care am primit-o a fost în
spiritul ăsta. Poate sună plictisitor şi lumea va spune că ăsta e un om fără o viaţă prea incitantă. OK, nu mă deranjează să se creadă lucrul ăsta despre mine pentru că ăsta e adevărul.”

E timpul să plece. Coboară treptele de la Frame şi se opreşte lângă Honda. E motocicleta Danei şi o foloseşte pentru că se strecoară mai uşor prin trafic cu ea. Îşi încheie geaca de piele maronie până la gât. Reia ideea că, dacă se poate, n-ar poza în costum. Nici la nuntă n-a fost în costum. Nu e el. Introspectiv fără a fi consumat de sine şi modest fără a irita – aşa e până în ultima clipă. Îşi pune casca neagră, puţin militărească, pe cap. A mai trecut un interviu. El a fost Dragoş Bucur şi speră că articolul rezultat va reflecta asta. E cinstită obsesia lui – deloc clinică ori plictisitoare. E ca o regulă care îl ţine aproape de sine, echilibrat, indiferent că e vorba de familie, afaceri, actorie sau articole de revistă: învaţă cine eşti ca să găseşti drumul înapoi în caz că te pierzi.

Părerea lui Vasluianu* ...

Dragoş Bucur… Hmmm, niciodată nu m-am gândit la el altfel decât ca la un prieten. Ba nu, mint. Când eram în facultate nu eram prieteni. Eram colegi de an şi atât. Pe-atunci era concurenţă.

Am început să ne cunoaştem în timpul filmărilor la Furia. Atunci am prins să-l observ cu adevărat. Eu eram debutant, el deja la al doilea lungmetraj şi avea o siguranţă pe care şi actorii experimentaţi o caută. Când se dădea „motor” aveam impresia că era povestea lui, că tocmai i se întâmplase acea poveste şi că reacţiona ca omul normal aflat în acea situaţie. Mă fascinau relaxarea şi gesturile perfect organizate – nimic nu era la voia întâmplării. Dar, în acelaşi timp, am văzut că are şi el căutările febrile şi oneste ale oricărui actor la început de drum.

Bucur pare un om căruia nu i se poate întâmpla nimic. La prima vedere, ai impresia că nu se va dezvălui, că se va păstra numai pentru el. Nu e deloc aşa. Când se apropie de tine, porneşte să vorbească precum un copil entuziasmat de o întâmplare abia trăită. Îşi dezvăluie  antipatiile cu un fel de răutate plăcută, copilărească. Are puterea să spună lucrurilor pe nume. Şi asta nu de când are un nume şi este luat în seamă, ci de când îl ştiu. Personalitatea nu-i dă voie să fie mic în atitudine. E blestemat să fie mare. Am observat în timp că oamenii ca el, care au ceva de spus, au o anumită atitudine în faţa vieţii, sunt mai clari în ceea ce fac şi nu acceptă vreodată compromisuri majore.

Bucur rămâne una dintre acele întâlniri pe care nu le uiţi niciodată. Nici nu prea mă lasă. Dau tot timpul de el pe platou, de parcă filmările la Furia nu s-au terminat.

* Vasluianu este un actor cu multe păreri.