În iunie anul trecut, militarul Marius Claudiu Covrig s-a întors din Afganistan după ce TAB-ul în care se afla a fost atacat de talibani. Plecase din ţară cu cinci luni mai devreme ca fruntaș. La întoarcere a fost avansat în grad de sublocotenent. Povestea avansării sale ascunde toate sacrificiile unui război din care înţelegem prea puţin.
Prima parte > Plecarea pe front
Era deja trecut de unu noaptea când Valentina şi Marius Claudiu Covrig s-au întors în apartamentul lor din cartierul gălăţean Micro 17. În zorii acelei zile de 17 ianuarie 2008, la ora 5, Marius – fruntaş în Batalionul 300 Infanterie Mecanizată „Sfântul Andrei” – trebuia să se prezinte la unitate. De acolo, 60 de militari ai batalionului aveau să plece spre Bucureşti de unde un avion Hercules C130 avea să‑i transporte către Afganistan. Bărbatul de 29 de ani, înalt şi lat în umeri, urma să se întoarcă acasă în iulie, după şase luni de misiune, cu peste 300 de milioane de lei în buzunar.
Dar, pentru început, trebuia să ajungă la timp la unitate.
Soţii Covrig se întorceau de la petrecerea unei prietene căreia îi promiseseră că, înainte ca Marius să plece din ţară, vor bea un pahar la ziua ei de naştere. Valentina, o femeie micuţă, cu trăsături adolescentine care-i ascund foarte bine cei 28 de ani, era îngrijorată. Zăboviseră cam mult la petrecere, iar bagajele nu erau încă făcute.
Marius şi Valentina s-au căsătorit în 2005, după aproape şapte ani de logodnă. Se cunoscuseră printr-o prietenă comună, iar Marius a trebuit să o curteze mult timp înainte ca ea să-l lase să o conducă acasă. O lună mai târziu, i-a cumpărat un căţeluş de pluş pe nume Bobiţă – îl are şi acum –, una dintre puţinele dovezi ale laturii lui romantice. În loc de un inel de logodnă subţire, cu piatră în mijloc, aşa cum îşi dorea Valentina, el îi cumpărase unul masiv din aur galben, prea mare pentru inelarul ei.
Cu o zi în urmă, pe 16 ianuarie, Marius îşi luase rămas bun de la familie. Mai întâi, trecuse pe la Cristi, fratele lui cu trei ani mai mare. Nu l-a găsit acasă, aşa că i-a lăsat soţiei acestuia sticla de whisky pe care i-o adusese cadou. Apoi a plecat să-şi vadă părinţii, la 40 de kilometri de Galaţi, în comuna Tudor Vladimirescu, locul unde ai lui se mutaseră cu un an înainte. A deschis poarta, a păşit de-a lungul prispei înguste şi a intrat pe uşa joasă a bucătăriei. L-a găsit acasă pe tatăl său, Nicolaie Covrig, un bărbat de 60 de ani, alb la tâmple. S-au aşezat la masă şi Nicolaie a turnat două pahare de bere. Avea să nu-l mai vadă şase luni şi era conştient de pericolele care-l aşteptau pe fiul său. I-a spus să fie atent acolo unde se duce pentru că nu e „lucru de joacă”. Marius l-a liniştit. „Să n-ai nici o grijă, tată!”, i‑a spus şi ochii îi sclipeau a nerăbdare. Se vedea că vrea să plece şi că nimeni nu-l putea face să se răzgândească. „Ai grijă să nu vii erou de acolo, băiete!”, i-a spus la plecare, iar Marius i-a răspuns ostentativ: „O să vin cu urechi de talibani la gât, ai să vezi!”. Apoi s‑au despărţit. Fără îmbrăţişări, fără lacrimi, pentru că Nicolaie, un bărbat care ieşise la pensie după mai bine de 30 de ani de muncă la Combinatul Siderurgic din Galaţi, nu-şi obişnuise băieţii cu „chestii lacrimogene”.
Nicolaie Covrig nu a fost mai niciodată de acord cu alegerile făcute de fiul său cel mic. A vrut să aibă doi băieţi „cu facultate”, însă doar Cristi, cel mare, i-a urmat sfaturile. Când Marius a intrat la şcoala profesională, Cristi era elev la cel mai bun liceu din Galaţi. Mai târziu, când Cristi a terminat Academia de Poliţie din Bucureşti şi s‑a angajat ofiţer la Investigaţii criminale, Marius nici nu-şi luase Bacalaureatul. „Dar ce, băi tată, toţi cei care au carte multă sunt şi oameni bogaţi?”, era răspunsul lui la fiecare dintre dojenile tatălui. În 2004, s-a înscris totuşi la un liceu particular, iar în 2007, când s-a văzut pe lista absolvenţilor de bacalaureat, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l anunţe pe Nicolaie.
Marius a împlinit 29 de ani pe 18 septembrie 2007, cu patru luni înainte de a pleca în Afganistan, aşa că a închiriat un bar şi a dat o petrecere la care a chemat o mulţime de oameni: prieteni din copilărie, amici din cartier, cunoscuţi, colegi de unitate. Voia să petreacă alături de ei şi să îşi ia la revedere. După petrecere a început să-şi viziteze toate rudele: mătuşi pe care nu le mai văzuse de mult, unchi, naşi şi verişori. Toţi trebuiau să afle că de data asta chiar pleacă.
Prima dată încercase în 2005. Era aproape de sfârşitul stagiului de pregătire, o perioadă de 5‑6 luni prin care trec militarii înainte de astfel de misiuni. Îşi dorea atât de mult să plece încât a ignorat durerile provocate de apendicita pe care o ascunsese în timpul antrenamentelor. Ultimul control medical l-a dat însă de gol şi, pentru că risca o peritonită, medicii unităţii l-au trimis direct pe masa de operaţii. În ianuarie, când camarazii săi au plecat în prima misiune în Afganistan, el a rămas acasă.
Marius a intrat în armată în 1999, când avea 20 de ani şi trebuia să facă stagiul militar obligatoriu. Un an mai târziu, după liberare, a hotărât că armata nu este pentru el şi, pentru a câştiga ceva mai mulţi bani, a plecat în Turcia. A lucrat la o vopsitorie până când s-a certat cu patronul, l-a bătut şi s-a întors acasă. „Când era mic nu stătea o clipă locului. Era pontos, poate cam tupeist şi nu îi plăcea să fie călcat în picioare. Se plictisea repede de lucruri şi nu îi era teamă de nimic”, îşi descrie Nicolaie Covrig fiul. Nu era mulţumit de nimic, voia mai mult, voia să vadă lumea şi să câştige bani. Refuza cu îndârjire hainele pe care i le cumpăra mama lui: erau ieftine, îi spunea de fiecare dată.
Prin 2002 şi-a anunţat familia că se înrolează în Legiunea Străină. Nu l-au crezut. Nicolaie Covrig i-a spus să nu se ducă pentru că o să pice la proba medicală. Nici atunci Marius nu a ascultat de nimeni, nici măcar de Valentina. Dacă era acceptat, avea să stea departe de casă cinci ani. Credea că o să fie aventura vieţii lui. S-a antrenat aproape zilnic la sala Voinţa din cartierul Ţiglina, a ţinut cure de slăbire, iar din când în când se „antrena” cu băieţii din cartier care îl călcau pe nervi. Odată, Marius i-a scos doi dinţi unui vecin, doar pentru că i-a vorbit urât. Apoi a trebuit să‑l convingă să nu-l reclame, dându-i zece milioane din banii pe care îi avea strânşi pentru Legiunea Străină. S-a simţit pregătit abia după un an: pusese muşchi pe el, îşi crescuse rezistenţa fizică şi reuşise să strângă suficienţi bani pentru plecarea în Franţa. „Mă întorc ...
... după zece ani”, i-a spus, plin de sine, tatălui. S-a întors după două săptămâni. Nicolaie Covrig a avut dreptate: la controlul medical i-au găsit mici probleme la inimă. I-au spus că poate încerca iar, dacă dovedeşte că e apt. Exact asta spera să arate într-o misiune reuşită în Afganistan.
Valentinei nu i-a luat mult să-i pregătească bagajele soţului ei. S-a repezit la dulap şi a început să scoată cămăşile de corp, şosetele şi uniforma de culoarea nisipului, pe care i le-a aşezat în geamantanul negru. A mai pus deodorantul şi aparatul de ras şi, după ce a terminat, s-a aşezat în pat lângă Marius care deja aţipise. A vrut să facă acelaşi lucru, dar a preferat să-l privească dormind. După jumătate de oră, Marius s-a îmbrăcat rapid, a chemat un taxi şi, la patru dimineaţa, au coborât în faţa blocului.
Valentina s-a ridicat pe vârfuri şi şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului lui. Marius a mângâiat-o pe părul blond şi moale, iar ea l-a rugat să-i promită că nu se va duce în misiuni în locul altora. I‑a spus să aibă grijă de ea, apoi s-a urcat în taxi şi a plecat.
Pe 17 ianuarie, la 11 dimineaţa, pe aeroportul Otopeni, 60 de militari, printre care şi Marius, aşteptau aeronava Hercules C130 care urma să îi ducă în Afganistan pentru a se alătura restului de 420 de soldaţi ai Batalionului 300 „Sfântul Andrei” care participau la Operaţiunea ISAF (International Security Assistance Force) coordonată de NATO. Daniel Drugan, sergent major în Batalionul 300, un bărbat solid şi înalt de 1,90, se plimba printre militarii săi. A schimbat câteva cuvinte cu fiecare, dar nu a zăbovit prea mult cu niciunul. Deşi era prieten cu mulţi dintre ei, acum, când nu erau decât la un avion distanţă de unul dintre cele mai complicate teatre de operaţiuni din lume, el era liderul acelui pluton. Cel care trebuia să‑i ducă până acolo şi să-i aducă teferi înapoi acasă. Militar de carieră, Drugan a intrat în armată odată cu stagiul obligatoriu. Apoi s-a îndrăgostit de haina militară, de oameni, de educaţia şi disciplina sistemului, iar la 26 de ani era deja răspunzător pentru plutonul în care era şi Marius.
După un zbor de aproape 12 ore, avionul Hercules C130 a aterizat în Kandahar. Militarii români au fost duşi în baza Varner – o bază filtru (FOB, Forward Operating Base) aflată la 70 de kilometri înaintea bazei Lagman de lângă Qalat, în sudul Afganistanului. În Varner militarii români urmau să-şi petreacă următoarele şase luni. În sarcina lor cădeau asigurarea securităţii în regiune (una dintre cele mai violente din Afganistan) şi patrularea autostrăzii A1, principalul drum care leagă oraşele Kandahar şi Kabul. Din 2003, anul în care România, ca membru NATO, a început să trimită trupe în această zonă şi până în acel moment, armata română pierduse trei soldaţi: sergentul Narcis Marius Şonei, caporalul Ionel Gheorghiţă Drăguşanu şi sergentul major Aurel Marcu. Toţi trei au murit din cauza IED-urilor (dispozitive explozive improvizate) îngropate în asfaltul autostrăzii de către luptătorii talibani.
Ultima parte > Întoarcerea acasă
La cinci dimineaţa, ora Afganistanului, soarele zilei de vineri, 13 iunie, încă nu-şi aruncase razele deasupra corturilor din baza Varner. Sergentul major Drugan s-a ridicat din pat, şi-a întins câteva minute muşchii înţepeniţi şi a pornit către baie cu mitraliera în mâna dreaptă. Erau de cinci luni acolo şi tot nu se împăcase cu ideea că, oriunde s‑ar fi dus, arma trebuia să îi fie mereu alături: se culca cu ea lângă pat, o ţinea la picior când mânca, îşi făcea nevoile cu ea alături.
În baie, Drugan l-a întâlnit pe Marius. Se spăla pe dinţi şi era vesel. Tocmai primise un SMS de la Valentina: îi spunea că-l iubeşte şi că de-abia aşteaptă să-l strângă în braţe. În august, urmau să fie naşii unuia dintre colegii care îl însoţise în Afganistan, Cătălin Potorac, şi el fruntaş în Batalionul 300. Înainte de a se despărţi de Potorac, plecat cu o săptămână în urmă cu un convoi de TAB-uri într-o misiune de patrulare şi supraveghere spre Kabul, cei doi le‑au sunat pe Valentina şi pe Silvia, viitoarea fină, şi le-au dat ultimele indicaţii pentru nuntă. Au făcut şi planuri pentru grătare la iarbă verde şi pentru Revelion. Mai aveau o lună până la întoarcerea acasă. Până atunci, chiar în acea dimineaţă, Marius trebuia să plece alături de Drugan şi alţi 27 de soldaţi într‑o misiune de rutină. Patru TAB-uri aveau sarcina de a însoţi un convoi de alimente pentru a aproviziona baza. Un tip de misiune la care amândoi participaseră de multe ori până atunci.
În primele două luni, ianuarie şi februarie, datorită frigului, activitatea talibanilor în zonă fusese destul de redusă, de aceea nici militarii români nu au avut prea multe misiuni de patrulare. Aşa că, de cele mai multe ori, între apelul de la 7 dimineaţa şi turele de pază, Marius mergea în sala de antrenamente. Alerga aproape o oră pe bandă, în timp ce asculta Celine Dion în căşti (muzica lui preferată pentru antrenament). Seara juca poker pe nasturi cu băieţii din unitate. Se adunau într-unul din corturile în care încăpeau maximum 10 paturi, în jurul mesei de culoarea cafelei şi dădeau drumul partidelor, una după alta, până când se lumina. Marius nu câştiga mereu, de fapt, avea foarte rar noroc, dar nu renunţa niciodată. Juca până la ultimul nasture.
Uneori, când se simţea copleşit de locul în care se afla, îi trimitea un SMS Valentinei, atât cât să o anunţe că îi este bine. Nu o suna, vocea ei de copil l-ar fi făcut să vrea să se întoarcă imediat acasă.
Pe 13 martie, Marius fusese implicat într-un accident. Era nouă dimineaţa; patru TAB-uri ieşiseră din bază pentru o misiune de patrulare. Drumul convoiului de militari coordonaţi de Drugan n-a durat mai mult de 30 de minute. Într-o curbă, o cisternă cu petrol a intrat în depăşire, iar TAB-ul în care era Marius n-a putut să o evite. A scăpat doar cu câteva vânătăi şi o lovitură zdravănă la cap. Primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns înapoi
în bază a fost să o anunţe pe Valentina, printr‑un SMS: „A fost un accident aici, dar stai liniştită, sunt bine. Probabil o să dea la ştiri, dar nu în ăla am fost eu”. Cu o zi în urmă, un alt TAB cu militari români trecuse peste un IED în timp ce mergea pe autostrada A1. Nimeni nu a murit, dar câţiva soldaţi au fost răniţi.
O săptămână mai târziu, Batalionul 300 Infanterie Mecanizată a pierdut primul soldat de la moartea sergentului Narcis Şonei, în 2005.
Pe 20 martie, la opt dimineaţa, TAB-ul în care se afla gălăţeanul Ionuţ Cosmin Sandu a călcat pe un dispozitiv explozibil. Sandu a fost sfâşiat, iar trei dintre colegii săi au fost răniţi. Când i-au adus trupul înapoi în bază, Marius a început să plângă: nu-i era prieten şi nu vorbiseră de prea multe ori în ultimele două luni, dar moartea lui Sandu l-a făcut să realizeze cât de mult depindeau de noroc şi cât de puţin de pregătire. N-a renunţatâ însă la glume, la antrenamente şi nici la Celine Dion. A continuat să-şi facă meseria. N-avea de gând să clacheze aici pentru că îl aştepta Legiunea Străină.
După ce s-a spălat pe mâini şi pe faţă, Marius şi-a aranjat părul care crescuse deja mai mult de doi centimetri (de obicei nu-l lăsa să crească mai mult de lăţimea unui deget) şi a dat să iasă. Se îndrepta spre bucătărie pentru micul dejun.
„Marius, să-mi păstrezi şi mie o cutie de cereale şi să nu uiţi să iei şi un bax de apă pentru drum”, l-a rugat Drugan.
Cerealele erau parte din micul dejun tipic american pe care soldaţii îl mâncau în fiecare dimineaţă. De data asta însă era bătaie pe ele, până când urmau să aducă noul convoi de alimente. Marius a dat scurt din cap şi a ieşit.
La 6 fără 25 de minute, Drugan îşi aştepta militarii, cu ochelarii de soare aşezaţi pe cap, în faţa celor patru TAB-uri cu care urmau să plece. TAB-urile fabricate în ’77 sunt nişte blindate lunguieţe, cu opt roţi, care „sunt neadaptate zonelor în care sunt dislocate batalioanele militare româneşti”, aşa cum a recunoscut anul trecut Teodor Meleşcanu, Ministrul Apărării de atunci.
Marius s-a oprit în faţa lui Drugan şi s-a apropiat uşor de el. Şi-a pus degetul arătător în dreptul buzelor şi l-a întrebat, glumeţ, în şoaptă: „Şefu’, să-ţi comand o porţie de soare?”. S-au urcat în TAB, Drugan la volan, Marius în partea stângă, alături de alţi cinci militari.
La şase, cele patru TAB-uri au ieşit pe poarta bazei. Trebuiau să se întoarcă în aceeaşi seară. Au pornit pe autostrada A1, într‑un decor în care, oriunde ai întoarce privirea, găseşti doar deşert şi dealuri stâncoase, fără urmă de verdeaţă sau de oameni. După jumătate de oră, la mai puţin de 50 de kilometri de Qalat, ultima maşină, cea condusă de Drugan, a fost atacată din partea dreaptă de grupuri de insurgenţi apărute parcă de nicăieri. Întâi s-a auzit un şuier nervos, apoi o grenadă a lovit în linia de plutire a amfibiei. Grenada a ricoşat din blindaj şi a explodat undeva aproape de TAB.
Era 7 fără 25, ora Afganistanului. Drugan a mers înainte. În astfel de cazuri, atât timp cât vehiculele din convoi se pot încă deplasa, nimeni nu opreşte. Singura oprire pe care sergentul major avea voie să o facă era într-o altă bază, iar cea mai apropiată era Lagman. A strâns şi mai tare volanul TAB-ului în mâini şi le-a spus militarilor să se ţină bine. Un al doilea şuier a rupt aerul fierbinte şi o altă grenadă a sfâşiat una din roţi. Drugan a strâns din dinţi şi a continuat. După câteva secunde, o a treia grenadă a intrat sub aripa roţii, exact în locul în care lovise prima. De data asta blindajul a cedat, iar în TAB a apărut o gaură de mărimea unui pumn. În câteva fracţiuni de secundă această ultimă grenadă a zdrobit aproape toată partea dreaptă a corpului lui Marius şi a aruncat un snop de schije în spatele lui Drugan şi în alţi doi soldaţi – sublocotenentul Marius Apostol, de 24 de ani, şi caporalul Marius Barbu, de 30 de ani. Drugan nu mai simţea nimic. A condus mai departe, ignorând strigătele celorlalţi militari care îi spuneau că Marius este mort.
Ştia deja, îi vedea rămăşiţele împrăştiate pe pereţii TAB-ului, le simţea pe spatele lui, pe braţe şi pe coapse. Când au ajuns la Lagman, l-au dat jos, l-au legat cu un garou, l-au înfăşurat într-o pânză, strâns ca într-un giulgiu şi, însoţiţi de întăriri, s-au întors cu el în baza Varner. Când au ajuns înapoi era aproape 9 dimineaţa. La nici trei ore de când plecaseră în misiune. De când Marius era încă viu.
La ora şapte, ora României, în dimineaţa zilei de 13 iunie, locotenentul Gabi Lupu, cel care preluase conducerea unităţii după ce Batalionul 300 plecase pe front, a parcat ARO-ul militar pe o străduţă din cartierul gălăţean Micro 17. Nu era nici ţipenie de om afară. Lupu, însoţit de Corneliu Pavel, purtătorul de cuvânt al unităţii şi de preotul Alexe, a urcat treptele până în faţa uşii familiei Covrig şi a sunat. Valentina a ieşit în prag, puţin agitată, şi a privit tăcută caschetele kaki, mototolite de mâinile celor trei bărbaţi aliniaţi în faţa intrării. Lupu a luat poziţie de drepţi şi a rostit simplu: „Doamnă Covrig, soţul dumneavoastră, fruntaşul Marius Claudiu Covrig a murit într-un atac, pe frontul din Afganistan”.
Nu era prima dată când Lupu trebuia să facă asta. Tot el a fost cel care a anunţat-o pe Ionelia Sandu de moartea fruntaşului Ionuţ Cosmin Sandu.
Fără să stea să se gândească, Valentina a apucat brusc marginea uşii din lemn şi le-a trântit-o în nas celor trei bărbaţi. A fugit în dormitor şi s-a trântit în pat. Cei trei au urmat-o îngrijoraţi.
Valentina se culcase târziu, pe la două noaptea şi se trezise pe la patru jumătate. Era neliniştită şi prea obosită ca să mai doarmă. Învăţase mult pentru examenul la Marketing pe care trebuia să-l dea în dimineaţa zilei de 13 iunie (era înscrisă la Universitatea Spiru Haret din Galaţi). Tot în ziua aia urma să vorbească cu Marius pe messenger. Îi trimisese un SMS înainte, ca să-i amintească. Aştepta ca peste o lună să-l strângă din nou în braţe. Însă, pe la 7 fără ceva, ora României, primise un telefon de la Silvia, viitoarea soţie a lui Cătălin Potorac. Cu o voce serioasă, dar uşor agitată, îi spusese că Marius a fost rănit, dar este bine. Speriată, Valentina a vrut să afle mai multe, aşa că a format în grabă numărul lui Potorac, care i-a repetat pe acelaşi ton că Marius este bine. Când i-a văzut pe cei trei în pragul uşii a ştiut înainte să audă cuvintele. Pur şi simplu a ştiut.
Pe 17 iunie, la unu după-amiaza, un camion militar îmbrăcat în coroane de flori de toate culorile înainta lent, aproape şerpuind, pe lunga Stradă a Brăilei, urmat de sute de gălăţeni. Câteva zeci de militari păşeau încet şi sacadat în urma maşinii pe care era aşezat sicriul din lemn maroniu-închis al lui Marius. Soarele începuse să încingă nemilos asfaltul, transformând aerul în ceva prăfos şi înecăcios. Cortegiul a străbătut Ţiglina, a făcut la stânga şi a coborât lent către Strada George Coşbuc. Urcată pe platforma camionului militar, Valentina a îmbrăţişat aproape violent sicriul atunci când cortegiul a intrat pe poarta rotundă şi albă a cimitirului Eternitatea. Sunetul prelung al trompetei gărzii de onoare a Brigăzii 282 Mecanizată Focşani trecea dincolo de zidurile albe.
În faţa cimitirului, câţiva soldaţi fumau nervoşi, cu feţele în pământ. Fiecare dintre ei avea prinsă de braţ câte o panglică neagră, subţire. Veniseră de dimineaţă cu autocarele de la Brăila, Focşani şi Buzău. Îl aşteptau pe Marius.
Camionul militar s-a oprit la intrarea pe Aleea Eroilor. Pe partea dreaptă a acesteia sunt mormintele gălăţenilor ce au murit în cel de-Al Doilea Război Mondial şi la Revoluţie. De cealaltă parte, în stânga, e un imens monument închinat eroilor neamului. Drept în faţă, o cruce maro-închis, crucea sublocotenentului post‑mortem Ionuţ Cosmin Sandu. Imediat lângă, o groapă de 2,5 metri adâncime, o gaură căscată ca o gură, în capătul căreia era sprijinită o cruce din lemn alb, încă neinscripţionată.
De-o parte şi de alta a Aleii Eroilor stăteau câte două rânduri de militari, cu uniforme bleumarin şi drepţi ca nişte stane de piatră. Lângă ei, la începutul aleii, un grup de şase soldaţi cu mănuşi albe îşi ţineau armele la piept.
Din mulţimea de uniforme s-au desprins opt militari în haine kaki – paraşutişti veniţi special de la o unitate militară din Bucureşti pentru a căra coşciugul – şi au urcat în camion. Au apucat sicriul lui Marius de mânerele aurii şi l-au coborât cu grijă. Tâmplele li s-au umplut de stropi de transpiraţie, iar când bocancii lor negri au început să păşească spre groapă, un ropot de aplauze a pornit din mulţimea în care erau mai mult de două sute de oameni.
În faţa celor opt paraşutişti ce purtau sicriul pe umeri păşeau alţi doi militari cu feţele brăzdate de soare. Primul ţinea în braţe fotografia lui Marius, iar cel de-al doilea, decoraţia post‑mortem prin care Ministerul Apărării îl înaintase la gradul de sublocotenent.
În spatele cortegiului, Valentina încerca să-şi facă loc prin mulţime. Voia să ajungă la groapă înaintea tuturor. Undeva mai în spate, în urma convoiului, Nicolaie Covrig păşea dârz, sprijinindu- şi soţia de braţ. De când aflase de moartea băiatului, Nicolaie rămăsese în curtea sa; a plivit grădina şi a plâns singur, pentru că aşa fac bărbaţii.
Cei opt paraşutişti au aşezat coşciugul pe trei scânduri albe, puse de-a latul mormântului. Pe fundul gropii erau fixate trei plăci late de beton. Paraşutiştii au făcut câţiva paşi înapoi, călcând iarba şi pământul răvăşit, dând parcă semnalul pentru ca cei patru preoţi să-şi înceapă lent litania: „Veşnica pomenire. Veşnica pomenire. Veşnica pomenire”.
Cu o zi înainte, la ora 18.45, ora României, avionul Hercules C130 aterizase pe pista de la baza Bobocu de lângă Galaţi, aşa cum plecase în ianuarie de pe Otopeni: lent, tăind aerul cu coada lui ascuţită şi asurzind totul în jur. Acum încărcătura era mai uşoară. Trupul lui Marius, înfăşurat în pânză, depus în sicriul de zinc umplut cu pungi de gheaţă (o regulă impusă de americani); Cătălin Potorac, care ceruse să vină mai devreme în ţară pentru a-şi însoţi prietenul; alţi doi militari ai Batalionului 300 care ajunseseră la capătul celor şase luni de Afganistan şi cei opt paraşutişti pe umerii cărora Marius avea să facă ultima parte a drumului spre casă.
Sicriul fusese primit cu onoruri militare, în acordurile variantei funebre a lui „Deşteaptă-te, române”, cântată de o fanfară militară formată din 20 de soldaţi. Pentru o oră, a fost depus în ...
... faţa rudelor, prietenilor, zecilor de militari şi a oficialităţilor. Ion Oprişor, general-locotenent în rezervă, trimisul Ministerului Apărării, a citit condoleanţele venite din partea Preşedinţiei, iar secretarul de stat Georgeta Elisabeta Ionescu, pe cele ale Ministerului Apărării. După condoleanţe şi strângeri de mână, cei opt paraşutişti au ridicat pe umeri sicriul care cântărea peste 150 de kilograme. Pe la 11 noaptea, trupul lui Marius a ajuns la Spitalul Militar din Galaţi. Aici, a fost spălat, îmbălsămat şi îmbrăcat. A fost aşezat apoi într-un sicriu din lemn masiv, de culoarea mahonului. Abia după aceea, tot la spital, şi‑a văzut Nicolaie Covrig băiatul cel mic. Trecuseră cinci luni de când plecase promiţându‑i că avea să se întoarcă cu urechi de taliban la gât. Marius era îmbrăcat în uniformă. Nicolaie şi-a plimbat mâna prin părul lui care deja depăşea doi centimetri. „Măi Marius, dacă te-ai fi văzut acum, în trei secunde te-ai fi dus să te tunzi”, au fost singurele cuvinte pe care tatăl le-a putut rosti.
La ora 12 noaptea, transportat cu un camion militar, sicriul lui Marius a ajuns la Biserica Sfântul Ilie din cartierul Micro 18, aproape de locul unde el şi Valentina au locuit timp de zece ani. În noaptea de priveghi, a fost vegheat de sute de oameni, care aflaseră că încă un gălăţean a murit în Afganistan. Unii au venit din curiozitate, şi mai mulţi pentru că îl ştiau din copilărie. Întreaga noapte, Valentina a stat să-l vegheze, aşa cum a făcut şi în noaptea de 17 ianuarie, înainte de plecare.
Femeia măruntă, cu părul blond încins de soarele ce mătura cimitirul Eternitatea, stătea cu ochii închişi şi steagul României la piept, lângă groapă. Peste steagul împăturit, strângea în pumni poza lui Marius.
Şase dintre cei opt paraşutişti au apucat trei fâşii de pânză albă, le-au băgat pe dedesubtul sicriului şi l‑au ridicat dintr-o smucitură. Ceilalţi doi au scos pe rând scândurile de sub el. Preoţii murmurau în continuare. Sicriul lui Marius a coborât lent în groapă, trăgând după el firişoare de pământ negru.
Când prima salvă trasă de militarii cu mănuşi albe a tăiat aerul prăfos, ochii Valentinei s-au deschis. Femeia şi-a acoperit gura şi a îngenunchiat, coborându‑şi privirea către groapă. A doua salvă, la fel de puternică şi seacă. Umerii i-au tresărit violent şi a izbucnit într-un plânset mut. La a treia salvă, ultima, sicriul lui Marius s-a oprit.
Marius Claudiu Covrig este cel de-al șaptelea soldat român mort în Afganistan și primul ucis într-un atac în timpul unei misiuni de patrulare. Din 2008 și până astăzi, alţi opt soldaţi au murit și 30 au fost răniţi. În prezent, România are pe frontul din Afganistan un număr de 906 militari în cadrul operaţiunilor ISAF și 58 în cadrul Enduring Freedom. Mare parte dintre ele au scopul de a menţine siguranţa în regiunea Zabul, la graniţa cu Pakistanul, de-a lungul autostrăzii A1. În aprilie anul acesta, în urma unei întâlniri cu Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, președintele Traian Băsescu a anunţat că armata română își va suplimenta efectivele cu încă 150 de soldaţi, ca urmare a intensificării activităţilor în zonă.
