Etiopia - sălbăticie premeditată

... propune să mergem la un hostel bun, pe care îl ştie el. Preferăm să mergem pe mâna ghidului de la Lonely Planet, Biblia noastră în luna petrecută în Etiopia, care recomandă Baro Hotel pentru turiştii cu buget mic, care caută o zonă plăcută şi o atmosferă la fel. Însă, odată ajunşi, ne convingem rapid că 10 dolari, preţul unei nopţi de cazare, e invers proporţional cu mirosul de igrasie din cameră. În plus, n-am scăpat nici de jecmăneala şoferului, care ne-a cerut 15 dolari pentru un drum de 10 minute.

Zona Piazza, unde se află hotelul, e destul de aproape de centru, dar e plină de cerşetori. Toţi cer câte ceva, unii sunt agresivi, alţii, dimpotrivă, se arată binevoitori. Puştii ne acostează pe stradă cu câte un „You! You! You!”, strigat tare şi apăsat. Vor bani (doar pentru caiete şi creioane, spun ei), vor să ne lustruiască pantofii, sau pur şi simplu să facă pe ghidul.

Lustruitul pantofilor e o glumă proastă, la fel ca majoritatea trotuarelor din Addis. La prima ploaie – şi sunt destule pentru că suntem la sfârşitul sezonului ploios – patinezi într-un fel de maioneză moale şi te trezeşti cu noroi până pe ceafă.

Ne convingem repede că să faci poze pe stradă nu e deloc uşor. Orăşenii nu sunt foarte prietenoşi când vine vorba de fotografiat: întorc capul, strigă şi gesticulează sau ne aruncă priviri nervoase din care înţelegem că nu vor să apară în nici un album de fotografii.

Plimbarea prin aerul rece trezeşte foamea aşa că, în cele trei zile pe care le petrecem în Addis, ne dăm seama că mai toţi localnicii cred că străinii vor să mănânce ca acasă sau cât mai apropiat. Pentru asta etiopienii au învăţat să facă paste, pizza, burgeri cu carne de capră, au baghete şi croissante franţuzeşti şi se pierd în americănisme. Am găsit însă şi un loc unde se poate mânca tradiţional – Addis Abeba Restaurant. Aici fetele care servesc poartă costume tradiţionale din bumbac cu aspect de tifon, pereţii gem de covoraşe în culori ţipătoare, se mănâncă pe coşuri de paie, deloc confortabile şi nu lipsesc pernele. Porţiile de mâncare sunt mari, ca pentru o familie hămesită de americani. Injera (o lipie umedă, foarte moale şi care miroase a acru) are diametrul de jumătate de metru şi e plină cu tot felul de tipuri de carne de capră: crudă, semi-preparată, iute şi foarte iute, trasă la tigaie şi prăjită. Nu se folosesc cuţite sau furculiţe. Mănânci doar cu mâna dreaptă – stânga e pentru altceva şi etiopienii nu mănâncă niciodată cu ea. De băut au tej – un vin de casă, foarte tare, pe bază de miere.

În a patra zi, ne trezim dis-de-dimineaţă şi plecăm spre abtobstara (autogară). Ne grăbim să prindem autobuzul care pleacă spre Dire Dawa, un oraş din estul Etiopiei, aflat într-o regiune musulmană, aproape de graniţa cu Somalia. Lonely Planet zice că Dire Dawa e al doilea oraş ca popularitate din
Etiopia, are clădiri coloniale şi, odată ajuns aici, te apropii de o zonă străină turiştilor.

E aproape 5 dimineaţa, e frig şi încă întuneric. Autogara, mai mare decât un stadion de fotbal, e plină de zeci de autobuze care îşi aşteaptă călătorii cu motoarele pornite şi toată lumea pare să ştie încotro se îndreaptă fiecare maşină. A plouat toată noaptea, aşa că autogara e o mare de noroi. Începem să întrebăm timid, în stânga şi-n dreapta „Excuse me, Dire Dawa?”, dar realizăm repede că aici destinaţiile se ţipă în gura mare, aşa că prindem curaj şi ne punem pe zbierat. „Dire Dawa! Dire Dawa!” Mergem încotro ne îndreaptă nişte binevoitori, călcând prin noroiul moale şi rece în care bocancii ne intră până la şireturi, şi găsim două autobuze. E abia 5 şi un sfert dimineaţa şi amândouă sunt pline.

Imediat lângă noi, oamenii încep să se aşeze la o coadă ad-hoc, toţi cu bani în mână. Se agită şi încep să ţipe: „Dire Dawa!”. Mai vine o maşină. În toată nebunia ajungem să fim printre primii şi parcă abia atunci începe cu adevărat iureşul: coada vibrează, lumea se agită, întârziaţii încearcă să se bage în faţă, bagajele se ţin între picioare, se ţipă mult şi lumea se împinge. Tudor se împiedică şi doboară două femei, apoi cade peste ele, dar nu
se supără nimeni. După jumătate de oră de îmbrânceală avem picioarele îngheţate şi amorţite. La un moment dat apare un ins mic de statură, cu o căciulă mare pe cap şi un toiag în mână. Îl agită agresiv în aer şi se face auzit cu vocea-i subţire. Coada se dezintegrează haotic şi mulţimea tăbară pe pitic, care deja vinde bilete într-o veselie. Agit banii în aer şi‑l strig. „Mister! Mister!” Degeaba. Mulţimea împinge şi mai cu spor. După câteva minute,...

... Tudor mă trage afară. Mai bine mergem la aeroport să luăm o cursă internă. Sărim într-un taxi şi în 10 minute ajungem la destinaţie. Când intrăm, Tudor începe să-şi înghesuie în rucsac, chiar lângă paznici, briceagul şi cele câteva pocnitori pe care vrea să le folosească atunci când vom ajunge în sud, la triburi, împotriva hienelor care, am citit, se adună pe lângă corturi. Nu apucă să termine, pentru că lângă noi răsar cei de la securitate şi începe spectacolul: ne descălţăm, îi lămurim ce facem acolo şi răspundem cuminţi la toate întrebările. Mă şi văd într-o cameră îngustă, cu lumină puternică în ochi. Scăpăm doar cu pocnitorile confiscate şi începem să alergăm de la un ghişeu la altul. Treizeci de minute mai târziu, aflăm că în ziua respectivă nu mai sunt locuri la zborurile interne. Afară e deja lumină. Ne întoarcem dezamăgiţi la hotel.

Aici, însă, găsim soluţia. Se numeşte Bisrat – un etiopian cazat şi el la Baro Hotel. Intră în vorbă cu noi într-o engleză perfectă, cu puternic accent britanic. Îi povestim păţaniile şi aflăm că, pentru nişte începători, ne-am descurcat chiar bine la autogară. Ne spune despre el că are afaceri în Addis, dar că locuieşte în Dire Dawa şi poate pleca şi azi într-acolo. Dacă îl plătim.

Cântărim bine: 500 de kilometri pe drumurile proaste din Etiopia se fac mai repede cu maşina, de autobuze ne-am săturat, şi cu toate astea nu ştim prea multe despre Bisrat. La prima vedere impresionează: e înalt, zâmbeşte mult, vorbeşte frumos şi e convingător, dar îndoielile rămân. Până la urmă îi dăm echivalentul a 60 de dolari şi pornim la drum.

E trecut de 10 dimineaţa şi ne aflăm deja la ieşirea din Addis. Bistrat e însoţit de un prieten, un elveţian, iar cei doi vorbesc între ei doar în engleză. Ne relaxăm.

Peisajul e fabulos, de o parte şi de alta a drumului sunt cactuşi imenşi, înalţi cât casa, şi copaci ciupercă (thorn tree), cei care apar în mai toate imaginile cu apusuri africane. Tudor are noroc – a reuşit să pozeze o antilopă cu puiul ei tocmai când traversau drumul ce trece prin deşertul Awash. Ne trezim din reverie loviţi de un miros greu. În faţă, Bisrat şi elveţianul au moşmondit o ţigară de marijuana din care pufăie relaxaţi. Ne panicăm. Nu-i cunoaştem, mergem pe nişte serpentine abrupte, avem la noi toţi...

... banii şi, mai ales, actele. Încet, încet ne liniştim. Sunt inofensivi, iar Bisrat, influenţat de fumuri, e mai atent la drum şi chiar pare să conducă mai bine.

Douăsprezece ore şi cinci jointuri mai târziu sosim în Dire Dawa. Ne cazăm la hotel unde profităm din plin de apa caldă şi de CNN. A doua zi, pentru alţi 40 de dolari, Bisrat ne duce în Harar, la 60 de km depărtare de Dire Dawa, de unde urmează să luăm un microbuz spre Jijiga – un sătuc deloc turistic, căruia îi lipsesc restaurantele, trotuarele şi, în general, orice urmă de confort vestic. Fix ce căutăm.

Bisrat ne lasă la o autogară şi ne asigură că nu se compară cu îmbulzeala din Addis. Într-adevăr, după o scurtă discuţie cu şoferul, care insistă să ne urce bagajele pe acoperişul burduşit cu saci, pungi şi cutii de tot felul, ne urcăm (cu tot cu bagaje) în microbuzul arhiplin. Ni se face repede loc şi abia ce plătim biletele că autobuzul şi porneşte la drum. Şi ce drum! Dacă pe cei 560 de kilometri de până acum am avut parte de asfalt, de acum încolo, preţ de 5 ore, mergem aproape numai pe pietriş şi pământ bătătorit. Măcar nu plouă.

În microbuz stăm înghesuiţi (câte trei pe două scaune), sunt 40 de grade, iar geamurile stau mai mult închise, ca să nu intre praf. În spatele nostru stă un student care se întoarce acasă. Ţine morţiş să-şi exerseze engleza cu noi şi bine face: avem nevoie de multe explicaţii. De pildă, de ce în autobuz miroase aşa de puternic a brânză. Explicaţia – etiopienii îşi ung pielea cu lapte, ca să o protejeze de soare. La fiecare intrare în localitate microbuzul e tras pe dreapta, lumea coboară şi, odată cu ea, saci şi pungi pline cu un fel de iarbă. „E khat”, ne spune studentul – o plantă pe care o consumă mai ales bărbaţii şi care, spun ei, are un efect care ar putea fi plasat undeva între o cafea tare şi o priză de coca. Poliţiştii urcă să verifice dacă n‑a mai rămas ceva ascuns, apoi începe numărătoarea. După numărătoare începe nebunia. Femeile fac cea mai mare zarvă: ţipă, îşi aruncă mâinile în aer şi trântesc pungile cu khat pe jos. Din exterior, par să joace teatru. După 10 minute, ca la un semn, toată lumea urcă în maşină, cu tot cu calabalâc. Pornim la drum şi lumea se pune pe chicotit. Ne lămureşte iar studentul: khat-ul se vinde bine (o legătură la fel de mare cât cele de spanac de prin pieţele noastre face cam 3 dolari), dar planta îşi pierde proprietăţile în 24 de ore, aşa că etiopienii aleargă de nebuni să ajungă să o vândă înainte de a se ofili. În plus, fiecare om are voie să transporte o cantitate fixă, iar ce depăşeşte e taxat. Ăsta e motivul pentru care şi noi ne‑am trezit cu doi saci plini cu khat sub scaune. Pentru că nu comentăm, primim câteva crenguţe. Trebui să rupi mugurii, îi faci ghem, îi pui la măsele şi mesteci. E foarte amar şi, deşi ar fi trebuit să ne facă mai vioi, pe Tudor îl apucă somnul. Suntem de râsul microbuzului: toţi îşi întorc capetele spre noi şi râd. Mestec de câteva ori, până mi se face gura pungă şi înghit repede pasta verde – moment în care izbucnesc din nou hohotele. Nu faci aşa: mesteci, mai ţii la măsea, mesteci iar, şi la final scuipi.

În Jijiga ajungem la ora prânzului. E o căldură sufocantă (faţă de cele 16 grade din Addis, aici sunt peste 30), am praf şi în gură, iar rucsacurile atârnă parcă şi mai greu. E linişte şi pare că nu se întâmplă nimic deosebit. Gălăgie fac numai copiii care zburdă desculţi şi vânzătorii de la tarabele improvizate, care vând banane şi portocale verzi şi pipernicite, dar mai dulci decât orice am mâncat până acum.

Ne descurcăm mai greu cu engleza, dar dăm mult din mâini – ei la fel – şi reuşim să ne înţelegem cumva. Contează mult dacă zici „Bună ziua” („salaam”) şi „Mulţumesc”(„amaseghenalo”). Sunt oameni simpli şi ne apreciază efortul.

Cât timp stăm în est, apucăm să vedem şi piaţa de animale din Kebribeyah, un sat cât o palmă, aproape de Jijiga. Caprele obraznice sunt legate de picioarele din faţă şi de coarne şi stau înţepenite bine lângă zidul care înconjoară piaţa. Altele sunt libere şi zburdă în voie. Mai sunt şi vaci, găini, dar lipsesc cămilele. Însă noi, se pare, suntem mai interesanţi decât animalele – atragem cele mai multe priviri, zâmbete şi chicoteli.

Ziua străzile sunt destul de pustii: zona e aproape sută la sută musulmană, iar în Ramadan bărbaţii, mai ales, preferă să doarmă până după prânz, ca să amâne pe cât posibil ora de masă. Femeile trebăluiesc, în schimb, toată ziua. Le văd prin pieţe cărându‑şi copiii în fâşii de bumbac legate de şolduri. Sunt îmbrăcate în rochii lungi până-n pământ, cu guler strâns în jurul gâtului şi cu braţele lăsate la vedere. Pe cap au şaluri generoase care cad până în dreptul braţelor.

În piaţa din Jijiga încerc să-mi cumpăr o rochie ca a lor. Nu există. Există, în schimb, baloţi întregi de materiale de toate felurile şi un ins înghesuit printre ele, cu o maşină veche de cusut în faţă. Rochiile se fac la comandă. Aleg un bumbac răcoros, iar pentru cap o eşarfă colorată. Rochia e gata în cinci minute, pe ceas. Ca să le fac pe plac curioşilor probez rochia peste haine, pun şi eşarfa pe cap şi, până să mă dumiresc, pac, o poză! Nu e aparatul lui Tudor, ci telefonul mobil al unui localnic.

A doua zi trebuie să ajungem în Addis, pentru ca de acolo să ne pregătim pentru plecarea spre triburile din sud. Îl sunăm pe Bisrat şi, pentru că plătim din nou, afaceristul îşi aranjează treburile astfel încât să plecăm în aceeaşi formulă din Dire Dawa.

În Addis ne vedem cu Samuel, ghidul, pe care‑l supunem unei...

... avalanşe de întrebări: e pericol de malarie, că noi nu avem pastile, luăm mâncare cu noi sau găsim acolo, unde dormim, că noi avem şi corturi, drumurile sunt bune, oamenii din triburi primitori… şi tot aşa vreo oră.

A doua zi, maşina cu care apare Zericho, şoferul, ne dă aripi: o Toyota Land Cruiser 4X4, albă, de 14 ani, dar zdravănă. Deasupra ei tronează câteva canistre pline ochi cu benzină, iar în portbagaj – apă pentru 10 zile. Zericho e un tip plăcut, simpatic, vorbitor de engleză (nu excelent) şi are un zâmbet care te cucereşte. „Everything OK, good car, you safe.”

Drumul până în sud durează cam 10 ore, iar când ajungem în Arba Minch nu facem decât să dormim. A doua zi urmează prima întâlnire cu oamenii din triburi. Primul pe listă – tribul Arbore. „Nice men” îi caracterizează Zericho, după care ne face instructajul. Triburile nu au alte surse de venit, aşa că poze fără bani nu există. Zericho ne sfătuieşte să stabilim preţul înainte (doi birr pentru adulţi, un birr pentru copii), să alegem oamenii pe care vrem să-i pozăm, să îi tragem deoparte (dacă mai apar alţii în poză, eşti taxat suplimentar), să facem fotografiile fără să luăm aparatul de la ochi (altfel eşti iar bun de plată), să plătim la finalul photo-sessionului şi gata. Pare simplu şi, cu toate astea, odată ajunşi în Arbore, ne blocăm.

Tribul nu numără mai mult de 50 de suflete, dar când tăbară toţi pe maşină par o armată. Zericho plăteşte şefului intrarea în trib – 50 birr (5 dolari) şi, ca la comandă, se face linişte şi toţi se adună într-un semicerc în jurul nostru. Sunt frumoşi: plini de mărgele colorate, împodobiţi cu pene, cu piei de animale care nu reuşesc să le ascundă mare lucru, iar copiii sunt pictaţi pe faţă. Nu ştiu dacă s-au aranjat special pentru noi sau aşa arată ei de obicei. Toţi tac şi ne privesc, aşa, aproape goi cum sunt. Mă simt prost. Zericho ne zice să alegem. Ei asta aşteaptă! Acum mă simt şi mai prost. Parcă suntem la târgul de vite. Trebuie să te duci lângă ei şi să-i iei de mână. Nu le poţi face semn cu degetul pentru că imediat ar apărea neînţelegeri. Când, în sfârşit, Tudor se hotărăşte şi alege trei fete cu buze cărnoase şi ochi mari, acoperite de la brâu în jos, se porneşte iureşul. Toată lumea vrea să apară în poze, mai ales femeile. Trag de haine şi încearcă să mă convingă să le aleg pe ele. Eu ţin banii şi tot eu plătesc „fotomodelele”, aşa că probabil îşi imaginează că eu sunt şeful. La fiecare nou subiect ales, gălăgia se porneşte şi mai tare. „Two birr photo!”, „You photo!” e tot ce înţeleg. Cei mai bătrâni din trib nu au atâta energie, dar se ţin după noi, ne fac semne şi ne zâmbesc. Voiam să ne plimbăm pe lângă casele lor, să vedem cum trăiesc, ce mănâncă, ce fac într-o zi obişnuită, dar e imposibil. Vor doar să fie fotografiaţi, aşa că după zece minute ne urcăm în maşină şi plecăm. Noi – dezumflaţi şi încă năuci, Zericho – foarte amuzat. Prima experienţă ne-a dezarmat. După liniştea din est, aici am dat de o vânătoare de turişti.

Următorul pe listă – tribul Dassanech. E în regiunea Omorate, foarte aproape de graniţa cu Kenya şi ca să ajungem trebuie să traversăm râul Omo într-o coajă de copac. O călătorie riscantă care, din fericire, nu durează mai mult de zece minute. Tribul are câteva colibe acoperite cu paie, e înconjurat de verdeaţă multă şi e la doi paşi de apă. Pe jos nu creşte nimic. E doar praf galben. Şi cei de aici ştiu procedura. Copiii sar pe mine (am câte 3-4 pitici agăţaţi de fiecare mână), iar restul se aşază ca la o mare poză de grup şi aşteaptă să fie aleşi. Ca să ne împrietenim le arăt pagini din ghidul Lonely Planet, unde sunt poze cu triburi ca al lor. Femeile şi copiii sunt cei mai încântaţi: râd şi-mi iau ghidul din mână să-l frunzărească. În rest, scenariul e acelaşi: alegi, fotografiezi, plăteşti.

La întoarcere, Zericho îi dă bătaie. Se grăbeşte să prindă piaţa din satul Turmi. E ora 12 şi pe la 4 după-amiaza lumea se răreşte. Târguri nu sunt în fiecare zi, şi când are loc unul mare, aşa cum este cel din Turmi, oamenii pleacă de acasă şi cu două zile mai devreme ca să ajungă la timp. Târgul se ţine undeva în centrul satului, unde pe pământul bătătorit sunt întinse piei de animale şi folii de plastic, pe care găseşti înşirate produsele: tutun de mestecat, de prizat, cereale, portocale, banane verzi. Unii vând capre, alţii obiecte tradiţionale: brăţări, coliere de seminţe, vase de pământ sau os şi piei de capră împodobite cu mărgele şi cuie îndoite. Am găsit în târg şi celebrele sandale făcute din anvelope vechi. Câteva fetiţe nu se dezlipesc de lângă mine, se uită la părul meu, pun mâna, îl pipăie şi‑l miros. Una se apucă să-mi împletească o şuviţă. Cere câte doi birr ca să-mi împletească tot capul. Sunt de acord şi mi se urcă în cap, la propriu.

În ziua următoare ajungem în tribul Karo, care se află la 3 ore de mers cu maşina de Turmi. Karo e cel mai primitor dintre triburi. Şi aici pozele se plătesc, dar fără hărţuială. Undeva departe se vede râul Omo, soarele arată aproape prânzul, iar lumea are treabă. Ne conduc numai copiii printre casele de-o şchioapă construite din vreascuri şi acoperite generos cu paie. E linişte: bărbaţii sunt duşi cu vitele, femeile au rămas pe lângă case şi fac mâncare, macină seminţe. Ne plimbăm în voie printre case, dacă facem poze plătim, dar femeile nu se uită fix în cameră, îşi văd de ale lor. După ce Tudor face câteva poze unei femei cu copil în braţe, îi dau, pe lângă bani, şi săpunul pe care‑l aveam la mine. E atât de bucuroasă încât ne invită în coliba ei. E întuneric, răcoare şi miroase a capră. De stâlpii de susţinere ai casei atârnă tot felul de vase, iar pe jos sunt câteva piei şi două scaune improvizate. Ieşim, dar nu înainte ca gazda să ne ofere din spuma maronie pe care tocmai o gătea.

Din Karo plecăm încântaţi. Părăsim Turmi şi o luăm spre Jinka, un orăşel aproape de Parcul Naţional Mago, acolo unde trăiesc cei din tribul Mursi – popor războinic, renumiţi pentru...

... violenţă. Zericho spune că ne trebuie musai un ghid care să vorbească limba lor. În plus, nu avem voie în Parcul Naţional Mago fără să fim însoţiţi de un ghid înarmat. Cu tot cu taxe ajungem la 280 de birr de căciulă – de departe cea mai scumpă experienţă de pe Valea Râului Omo.

Drumul începe a doua zi cu peripeţii – Toyota care nu ne-a dezamăgit până acum pierde lupta cu pietrele mari din Mago. Un zgomot şi Zericho opreşte maşina. „S-a rupt ştiftu care ţine amortizorul”, îmi spune Tudor. În traducere, n-ar fi de bine. Zericho însă e calm, scoate o sfoară din maşină, meştereşte jumătate de oră şi gata. Zice că sigur mai ţine 100 de kilometri. Chiar la intrarea în parc îl luăm şi pe paznicul înarmat cu un Kalashnikov care va fi alături de noi printre Mursi.

Mursi sunt deosebiţi de restul triburilor. Sunt mai înalţi, iar femeile ies în evidenţă datorită discurilor mari de lut pe care le poartă în buza inferioară şi în urechi. E şi motivul pentru care Mursi e cel mai fotografiat trib de pe Valea Râului Omo. Asta se vede din tarifele pe care le cer, dar şi din regulile care aici se schimbă un pic. „Two birr photo” înseamnă o singură fotografie. Zericho spune că Tudor trebuie să fie atent să declanşeze o singură dată aparatul, nu să mitralieze 5 cadre pe secundă. Mursi numără fiecare click, apoi cer bani în plus. Nu vrem să ne certăm cu nişte oameni care au arme.

La intrare nu avem parte de primirea cu care ne‑au obişnuit restul triburilor. Mursi au o atitudine superioară. Ştiu că ai venit să le faci poze, prin urmare nu se înghesuie să se ceară fotografiaţi. Ghidul tratează cu ei şi se dă „start”. Tudor alege doi inşi înarmaţi. Pentru că e amiază, lumina e extrem de proastă pentru poze, aşa că trebuie să folosească bliţul. Se iscă scandal! Mursi cred că bliţul e alt aparat foto. Ghidul le explică. Tudor le spune şi el „light” şi arată spre soare. Pot să jur că n‑au înţeles, numai că, la următoarea poză, bliţul nu declanşează şi bărbaţii ne atrag atenţia. Sunt cinstiţi. Alegem apoi o femeie însărcinată. Stabilim doi birr, iar la final ea încearcă o glumă şi cere trei, arătând spre burtă. Râdem şi-i dăm tot doi birr. Se mai destinde atmosfera, iar fotografiile curg. Vin doi şi se cer fotografiaţi. Ghidul ne spune că nu vor să ne ceară bani. Asta da surpriză! Numai că la final ne taxează din nou şi zic că-i glumă. N-o gustăm, dar plătim. Nu toate femeile Mursi au discuri de lut. Sunt incomode, spune Zericho, dar şi le pun tot timpul când apar turişti.

Timp de 10 zile pendulăm între triburi, pieţe în aer liber, Land Cruiser şi camping. Respectăm întocmai itinerariul lui Zericho, dar nu ne deranjează. Am şi uitat că am plecat de capul nostru, hotărâţi să nu respectăm nici un program.

Despărţirea de Etiopia e bruscă. Din sud maşina ne poartă înapoi în Addis. Abia avem timp să ne facem bagajele. A doua zi luăm avionul înapoi spre casă. Pe aeroport facem, culmea, un itinerariu care, poate, va fi bifat într-o zi. Mai avem de văzut aşa: regiunile din nord, Lalibela – faimoasă pentru bisericile în stâncă din secolul al XII-lea, Axum – capitala antică a primului regat etiopian, cascadele Nilului Albastru… Până să mă adun, Tudor îmi face semn să ne grăbim pentru îmbarcare. O voce distorsionată anunţă în difuzoare: „Passengers for flight number 1147 to Istanbul are invited for check in at gate number 7”.