În 1949, NKVD-ul şi autorităţile comuniste au aplicat pe deţinuţii politici închişi la Piteşti un experiment de reeducare prin tortură,unic în lume prin principiul lui de transformare a victimelor în călăi.
Un coridor ca multe altele, într-un bloc de periferie din Bucureşti. Lumina neoanelor prăfuite cade albăstruie peste plăcuţa din faţa mea: Fam. Stănică. Uşa se deschide cu un scârţâit, lăsând la vedere o cameră mică şi slab luminată. Aşezat pe canapea, Gheorghe Stănică mă aşteaptă. „M-am gândit mult dacă să vă primesc sau nu. Piteştiul nu e ceva de care să-mi placă să-mi amintesc. M-am străduit din răsputeri să-l uit, ca să pot continua să trăiesc.
Povestea care m-a adus aici pe o ploaie torenţială începe acum 60 de ani, în Rusia, unde, în laboratoarele doctorului psihiatru Anton Makarenko, se născocea un experiment de spălare a creierelor. Bazată pe cele mai atroce torturi, „reeducarea” concepută de Makarenko viza opozanţii politici, „duşmanii de clasă”, categorii ce nu se puteau integra în „societatea comunistă sănătoasă”, dacă nu erau aduse pe calea cea bună de cei care îşi corectaseră deja gândirea. Căci misiunea celor deja reeducaţi era să-i tortureze pe ceilalţi, pentru a dobândi convingerile politice necesare.
Metoda fusese testată pe deţinuţii minori de drept comun ai unei închisori din Moscova. Mulţumit de rezultat, NKVD-ul, poliţia secretă stalinistă, a propus exportarea ei în spaţiul de influenţă nou câştigat după Al Doilea Război Mondial. De aplicat, s-a aplicat doar la Piteşti.
Gheorghe Stănică a fost unul dintre cei aproape 2.000 de cobai ai acestui experiment. Îmi arată o fotografie din tinereţe. Deşi îngălbenită de vreme, ea lasă să se ghicească tâmplele frumoase şi părul netezit cu briantină. E singura amintire care i-a mai rămas din vremea studenţiei când, ca şi colegii lui – ţărănişti, legionari, liberali – credea în înfrângerea comunismului.
A fost închis la Piteşti în mai 1949, alături de alţi studenţi, dintre care cei mai mulţi nu împliniseră încă 21 de ani. L-au ridicat de pe stradă, din Bucureşti. Oferise găzduire unor tineri legionari şi se întorcea să îi avertizeze, căci partidul declanşase un val masiv de arestări. N-a mai apucat. S-a trezit în celulă, clasat la „sprijin legionar”.
Proaspăt intrată în zona de influenţă a Rusiei, România era supusă unui proces concentrat de sovietizare; distrugerea oricărui „element reacţionar” era considerată necesară. La închisoarea din Piteşti au fost trimişi numai studenţi, fără proces, toţi acuzaţi de „uneltire împotriva ordinii sociale”. Conducerea comunistă a avut grijă de toate şi, cu o lună înaintea valurilor de arestări, a dat un decret (nr. 187) care permitea arestul fără justificare: „Faptele considerate ca periculoase pentru Stat pot fi pedepsite şi atunci când nu sunt anume prevăzute de lege ca infracţiuni”.
Pe 6 decembrie 1949, de Sfântul Nicolae, trimisul special NKVD Alexandru Nicolski a decis începerea experimentului în temniţa de la Piteşti. A sosit personal pentru a supraveghea, alături de comandantul închisorii, desfăşurarea evenimentelor. Îl însărcinase pe Eugen Ţurcanu, un torţionar feroce, să pună în practică metodele de reeducare. I-a promis la schimb accesul cu grade în cadrul Securităţii. El însuşi deţinut politic, închis pentru implicare legionară, Ţurcanu avea toate motivele să se asigure că experimentul nu va da greş, pentru a se elibera şi reabilita.
Iniţial, el primise sarcina de a ancheta subtil printre deţinuţi, pentru a afla fapte nedeclarate la anchetele oficiale – fapte ce puteau servi unui alt val de arestări. În aceste luni, Ţurcanu îşi formase, discret, o echipă de discipoli torţionari printre deţinuţi. Îi convinsese că trecerea de partea comuniştilor e singura scăpare. Cu ajutorul acestora, a identificat „reacţionarii” ce nu se lăsau reeducaţi prin vorbă bună.
Experimentul a început în camera patru, „Spital”. Semnalul a fost dat de Nicolski. A fost un răcnet ce s-a auzit în toate celulele şi care a rămas întipărit în memoria supravieţuitorilor. „Să le ajungă carnea pe pereţi acestor bandiţi ordinari!” Brusc, Ţurcanu s-a ridicat dintre deţinuţi şi a strigat „Pe ei, fraţilor!”. Oamenii lui au scos bâtele şi ciomegele ascunse special de gardieni în timpul ieşirii de dimineaţă la toaletă. Au început bătaia. Loveau la coaste, în fluierele picioarelor, în cap. Puşcăria se cutremura de urlete. Una câte una, victimele se prăbuşeau, iar bătaia continua cu lovituri sălbatice, în trupuri inerte.
Pe vizetă, Nicolski privea în detaliu desfăşurarea. Când primele victime şi-au pierdut cunoştinţa, a intervenit cu un semn şi runda întâi a luat sfârşit. A deschis uşa celulei, a privit rezultatul şi a plecat în grabă, alături de Ţurcanu, lăsând deţinuţii într-o baltă de sânge.
Bătăile au continuat, iar în lunile următoare tot mai mulţi deţinuţi au trecut de partea torţionarilor. Durerile îi aduceau în stadiul în care nu doar că îşi negau convingerile politice, dar îşi trădau prietenii, apropiaţii, părinţii. Deveneau „reeducaţi”. Între a fi torturaţi şi a tortura pe alţii, preferau a doua variantă.
Stănică a rezistat. „E greu să stăpâneşti durerea. Într-un final te supune. Eu am reuşit să rămân demn. N-am trădat pe nimeni, n-am tras pe nimeni după mine, în puşcărie. Dar numai credinţa în Dumnezeu m-a salvat”, îmi spune cu cotul sprijinit de masă şi ochii pe jumătate închişi. Oftează. „Trăiam într-o continuă stare de epuizare nervoasă şi fizică. V-aţi imaginat vreodată că staţi pe prici, lângă cel mai bun prieten şi, la un semn, sare să vă omoare, urlând că sunteţi duşman al poporului?
M‑am trezit dintr-o dată singur, suspectându-i pe toţi, ferindu-mă de toţi.” Torturile au ţinut timp de trei ani, zi şi noapte. Când bătăile riscau să ucidă victima, se trecea la torturi psihice. Stăteau într-un picior toată noaptea şi priveau la bec, urcau şi coborau scările timp de 24 de ore. Erau umiliţi. Mâncau fără lingură, în patru labe. Făceau pe ei, pentru că nu erau lăsaţi la toaletă. Lingeau WC-urile.
Când primul student a reuşit să se sinucidă, nemaisuportând torturile, conducerea închisorii a înăsprit tratamentul, luând măsuri ca toţi să rămână în viaţă. Au înlăturat sticla de la ferestre, ca deţinuţii să nu-şi taie gâtul sau venele cu cioburi. Trei ierni la rând, aceştia au supravieţuit răbdând frigul ce se strecura printre gratii. Casa scărilor a fost protejată cu sârmă ghimpată, ca nimeni să nu se arunce în gol. Mersul la toaletă, câte 300 laolaltă, timp de 20 de secunde, era supravegheat. Somnul era păzit – cu mâinile la vedere şi nemişcat, pentru a nu putea smulge, cu unghiile sau dinţii, venele
de la mâini.
În acel infern, moartea era o eliberare la care visau majoritatea. Disperat, unul a încercat să se înece, aruncându-se cu capul în hârdăul cu mâncare fierbinte. A eşuat însă, rămânând cu arsuri îngrozitoare. Aproape 50 de studenţi au murit în timpul bătăilor. Unul dintre ei, după ce i s-au smuls braţele din corp, cu tot cu umăr. Altul, fiindcă era extrem de recalcitrant, a fost obligat să bea soluţie suprasaturată de sare, care blochează rapid rinichii şi induce o stare de demenţă. A căzut mort în mijlocul celorlalţi, în mai puţin de o oră.
Ieşit din închisoare, Stănică a păstrat tăcerea despre ce a trăit între cei patru pereţi ai carcerei. Are azi 85 de ani, trupul încă în putere, dar sufletul îi e parcă umbrit de o ceaţă perfidă. „N-am putut spune nimănui ce am trăit cu adevărat la Piteşti”, zice el. „A fost o experienţă care s-a consumat în mine. Am rămas cu o frică permanentă, care nu mi-a ieşit niciodată din oase. Azi, mi-e foarte greu să mai am încredere în cineva.”
Din nou în libertate, a terminat Politehnica, din care fusese exmatriculat, şi, după multe eforturi, a obţinut un serviciu pe şantier, la Drăgăneştii de Olt. A fost mereu împiedicat să aibă posturi pe măsura pregătirii sale profesionale. Apoi s-a căsătorit. A făcut două fete, de la care are doi nepoţi. Unul de patru ani şi o fetiţă de 15, cărora nu le-a spus niciodată de infernul prin care a trecut. Uneori visează că e închis la Piteşti şi se trezeşte în toiul nopţii, ud de transpiraţie. Nici atunci nu zice prea multe, dar soţia lui înţelege totul, fără cuvinte. Cu foştii colegi de celulă evită să se întâlnească. De fapt, iese tot mai puţin din casă. „Afară” e un cuvânt care azi nu-i mai spune nimic.
În 1952, după ce împrumutase metoda şi altor închisori din România, experimentul a luat sfârşit. În ciuda măsurilor de izolare, Europa Liberă a aflat ce se petrecea la Piteşti şi, ca urmare a intervenţiilor diplomatice occidentale, reeducarea s-a încheiat definitiv. Autorităţile s-au spălat pe mâini cu un proces măsluit al torţionarilor. O parte dintre aceştia au fost găsiţi ţapi ispăşitori şi executaţi în 1957, pentru „crimă de acte de teroare în grup şi complot împotriva securităţii interne a Republicii Populare Române”. Declaraţiile s-au falsificat şi istoria a fost scrisă încă o dată aşa cum a vrut partidul.
Câţiva dintre „vinovaţi” au supravieţuit. Nicolski, pe numele său adevărat Boris Grünberg, a murit în 1992, exact a doua zi după ce primise o citaţie pentru audieri, în cadrul procesului ce i se intentase. Despre moartea lui subită s-a discutat mult că ar fi fost, în fapt, o „înscenare” făcută de ruşi. Titus Leonida, alt torţionar, trăieşte încă la Iaşi, într-un apartament de bloc. Are peste 90 de ani. Acum câteva luni, când jurnaliştii au încercat să-l contacteze, le-a replicat scurt: „Aşa erau vremurile. Dacă eram la Berlin, eram cu Hitler, dacă eram în Rusia, eram cu Stalin”. Apoi le-a închis uşa în nas. Ţurcanu a fost executat în lotul din 1957 şi îngropat la Jilava, într-o groapă comună. Astăzi, clădirea puşcăriei are faţada vopsită în alb, cu ferestre luminoase şi straturi de trandafiri. Nimic nu te lasă să ghiceşti ce ascunde. Oraşul s-a dezvoltat cu timpul în toate direcţiile şi fosta temniţă supravieţuieşte chircită între blocuri. Acum câteva luni, muncitorii ce săpau fundaţia unei noi construcţii pe terenul vechii puşcării au descoperit nişte oseminte. Foştii deţinuţi au aflat şi au cerut expertiză. Institutul de Medicină Legală a dat răspunsul cu întârziere. „Oseminte de cal”, îmi spune Aristide Ionescu, privindu-mă cu subînţeles. Aristide a văzut cu ochii lui osemintele. „Bucăţi din craniu. Un femur uman. Cine ar arunca ciment peste nişte oase de cal? Am făcut contestaţie. N-am primit răspuns.”
Îmbrăcat impecabil, la costum gri şi cravată, Aristide a venit să-mi deschidă puşcăria. Ţine pe degetul mare inelul de chei. După conturul mâinilor scâlciate, pot ghici suferinţele trăite. A trecut el însuşi prin mâinile lui Ţurcanu. Acum locuieşte la Piteşti. El este cel care, cu spirit justiţiar, luptă să arate lumii ce a însemnat „Fenomenul reeducării”. Scrie în presă, publică cărţi şi este sufletul simpozionului Experimentul Piteşti, care aduce anual laolaltă supravieţuitori, de peste tot din ţară şi străinătate. Ca să-l organizeze, a vândut un pogon de pământ.
Astăzi e prima oară când cheile lui Aristide nu se mai potrivesc în broască. Mă priveşte uluit. Ani întregi autorităţile au refuzat şi au „amânat” transformarea puşcăriei într-un muzeu. Au oferit-o spre închiriere unei firme de construcţii, care a renovat deja o parte din celule, ştergând istoria cu trafaletul. Firma a dărâmat vechile ziduri ale curţii interioare, iar în august 2007 a anunţat şi decizia de a dărâma complet clădirea pentru a ridica birouri moderne. Aristide a chemat presa, a scris apeluri, a conceput liste de semnături, pentru a împiedica catastrofa. Nici o rezolvare. Din persoană tolerată, a devenit persona non grata. Pentru a scăpa de ziariştii nedoriţi şi de prezenţa lui, patronul companiei de construcţii a schimbat yala, încălcând înţelegerea de a permite accesul la celulele din subsol.
În istorie, deseori urmele se şterg. În arhive, Experimentul Piteşti nu există. Procesul torţionarilor falsifică faptele, iar dosarul lui Nicolski este absent. Adevărul reeducării a rămas în spatele unor uşi închise. Azi, victime şi călăi trec pe stradă unul pe lângă celălalt fără să-şi spună nimic.
