Vreme de 55 de ani, a fost domiciliul forţat al bolnavilor de lepră din România. Azi, deşi vindecaţi, au rămas să trăiască la Tichileşti doar cei care nu au cunoscut altă viaţă.
Cum vii dinspre Brăila către Isaccea, pe serpentinele aparent inofensive din Podişul Dobrogei, drumul face la un moment dat o curbă largă spre stânga. Deal într-o parte, câmpie în cealaltă. Acolo, chiar în punctul cel mai adânc al curbei, iese în dreapta, din pădure, o alee. E marcată de o cruce de fier cu trei cruci mici în vârfurile ruginite, fără alt indicator. Nu are loc decât o maşină. Vara, boscheţii şi crengile se freacă de caroserie. Iarna pare să facă mai mult loc vizitatorilor, dar natura tot te înghesuie.
Drumul e prost şi pare nesfârşit. Mergi prin pădure fără să întâlneşti ţipenie de om, fie zi, fie noapte. Se aude doar scârţâitul pietricelelor azvârlite de roţi. Ai senzaţia că mergi în jos. Şi apoi, fără să îţi dai seama cum, pădurea se dă la o parte şi eşti sus. Eşti deasupra unei văi cu decor de poveste: o biserică albă, căsuţe aliniate de-a stânga şi de-a dreapta unei piaţete, nişte straturi cu varză, pomi, toate înconjurate de dealuri abrupte acoperite de pădure. De aici, drumul luminos te duce la o poartă albastră pe roţi, care stă deschisă toată ziua şi în faţa căreia paşte mereu un cal alb. Pe zidul de împrejmuire, chiar în dreptul cabinei portarului, scrie cu litere albastre pe fond alb: Leprozeria Tichileşti, judeţul Tulcea.
Abia dacă s-a luminat când Domnica Mişcov iese din casa mamei ei. Merge la capela baptistă ca să aprindă focul; e sâmbătă şi la ora trei vine pastorul cu invitaţi ca să ţină slujba. Trebuie încălzită puţin, vin oameni în vârstă şi nu pot sta în frig. Capela e o clădire maronie împrejmuită de un gard albastru. Înăuntru sunt banchete lungi din lemn închis la culoare, despărţite pe mijloc de un culoar, o masă pentru pastor şi o sobă argintie, chiar lângă uşa de la intrare. Domnica, o femeie vioaie, se plânge de soba care arată ca un cazan uriaş cu burlan. S-a deplasat capacul de sus şi intră aer, nu mai trage, aşa că se încălzeşte foarte greu. O să vorbească cu pastorul, Romică, să repare. Ea se întoarce la Tulcea peste două zile şi nu ştie dacă cineva se va trezi atât de devreme săptămâna următoare să facă focul. Nu vrea ca fraţii să stea în frig.
Domnica locuieşte la Tulcea, dar de fapt stă acolo doar o săptămână pe lună, când ia pensia, îşi plăteşte facturile şi mai merge la corul bisericii baptiste de care aparţine. Restul timpului îl petrece la Tichileşti, unde s-a născut acum 63 de ani, fiica sănătoasă a unor bolnavi de lepră. A făcut şcoala aici până la 13 ani, iar profesor le-a fost, ei şi celorlalţi 14 copii născuţi în leprozerie odată cu ea, unul dintre bolnavi. Apoi a mers la liceu la Tulcea. În timpul anului şcolar stătea la internat, în vacanţe se întorcea la părinţi. Azi, continuă să vină aici pentru că are grijă de mama ei.
Ioana Mişcov, tanti Ioana, cum o ştie lumea aici, stă într-o căsuţă ruptă parcă dintr-un desen ce a ieşit din mâna unui copil. Un acoperiş gri de eternit stă pe un dreptunghi alb cu o uşă şi două ferestre colorate în albastru deschis. Curtea este plină de legume, viţă de vie şi pomi, iar o alee bine întreţinută leagă casa de gardul din plasă şi lemn. În spate se vede o pajişte cu o căpiţă, apoi începe dealul. E ultima casă din aşezare. Înăuntru sunt două camere: una mică de tot, ca un fel de bucătărie, cu sobă, plită, frigider, un pătuţ ca de copil în care doarme tanti Ioana şi o pânză mare roşie pe perete, care dă o culoare ireală luminii din încăpere; şi o altă cameră, mai mare, în care doarme...
... Domnica. Atât. Ioana Mişcov stă în casa aceasta de când s-a căsătorit. Din 1945. Avea 16 ani şi era la Tichileşti de patru. A fost adusă împreună cu mama într-un vagon de tren în care se transportau vite, de undeva de lângă Piteşti. Stătuseră mai întâi în carantină câteva luni, mâncând numai ce se îndurau oamenii să le aducă, apoi fuseseră trimise la Tichileşti, unde era deja o soră mai mare. Erau în jur de două sute de bolnavi aici, „mult tineret”, copii, familii întregi.
Tanti Ioana iese în curte, ţinându-se de perete, de stâlpii gardului, de bârnele care susţin magazia, iar când ajunge în ţarcul găinilor le cheamă pe nume: Baca, Cioara, Măgădana, Gură-mare, Coţoroaca... Apoi se aşază pe o buturugă şi le dă să mănânce grăunţe. Găinile năvălesc fără să dea prea multă atenţie vorbelor de alint ale bătrânei.
Tanti Ioana îşi petrece timpul între casă şi biserică. Citeşte cărţi cu pilde, are grijă de cele treisprezece găini şi ascultă radioul cu motanul Coţo în braţe. Îi place în special emisiunea Micul samaritean a unui post baptist din Chişinău. Când o vezi, mititică şi cu voce subţire pe care abia o auzi, e greu să ţi-o imaginezi ţinând curtea şi făcând atâta treabă. Dar face, neobosită, la fel de plină de energie ca râsul ei cald. La 80 de ani, văduvă de 10, cu degetele de la mâini şi cu tălpile topite de lepră, spune mereu că este recunoscătoare că nu o doare nimic şi are o sănătate de fier.
Lepra, boala Hansen, este o boală cronică şi contagioasă. Presupune şi o predispoziţie genetică – o slăbiciune imunitară – dar şi contact prelungit cu alţi bolnavi. Formele de manifestare, în funcţie de cât de afectat este organismul şi de starea generală de sănătate: de la pierderea sensibilităţii termice şi tactile a membrelor, la distrugerea tegumentelor, pierderea văzului sau afectarea vocii. Se tratează cu o combinaţie de antibiotice, care opreşte evoluţia bolii, dar nu poate repara ce s-a pierdut. Tratamentul medicamentos durează până la doi ani şi un bolnav nu se poate considera niciodată vindecat. Trebuie să ducă o viaţă echilibrată, să îşi întreţină imunitatea şi să vină la control regulat. Ioana Mişcov şi aproape toţi cei care mai sunt azi la Tichileşti au leziuni şi sechele provocate de lepră înainte să aibă acces la tratament.
Au mai rămas doar douăzeci şi unu de bolnavi. Până în 1993 le era interzis să plece din leprozerie. Acum, deşi vindecaţi de zeci de ani de forma activă a bolii, viaţa lor a rămas în reperele acestei văi friguroase şi nu s-a mai putut reconstrui în altă parte odată ce poarta pe roţi a fost deschisă. Cei mai mulţi dintre ei sunt foarte vârstnici, au peste 70 de ani şi au fost aduşi în anii ’40. Şi-au întemeiat familia aici, şi-au găsit credinţa aici, şi-au îngropat părinţii, soţii şi soţiile aici. Şi-au dus întreaga viaţă de adult într-o comunitate impusă, un micro-univers în care alegerile ce le‑au schimbat destinul au fost făcute de alţii.
Şi Eufimia Dumitru, tanti Hima, are tot 80 de ani, dar este mult mai în putere decât Ioana Mişcov. Stă în vârful dealului şi numai asta spune multe despre energia pe care o are să urce şi să coboare treptele de lemn care pornesc din faţa casei ei şi dau chiar în spatele clădirii vechi, gălbui, în care e biroul directorului spitalului, dr. Răzvan Vasiliu. Le înfruntă de câteva ori pe săptămână când trebuie să meargă la slujba de la capelă. Nu e botezată, dar are multe rude baptiste şi acolo se simte cel mai bine.
Azi aşteaptă musafiri. A făcut curat în casa cu pereţi albi, dichisită cu multe mileuri de aţă pe care le face chiar ea; a cumpărat miere, a făcut plăcinte cu mere, pere şi nuci. Un nepot din Luncaviţa, una dintre comunele apropiate, vine împreună cu toţi copiii şi cu ginerele lui, care este pastor. Ginerele va ţine slujba împreună cu pastorul Romică şi capela va fi plină de oameni, ceea ce este un eveniment pentru cei cinci baptişti din Tichileşti.
Ucraineancă din Chilia Veche, „mijlocia din nouă fraţi”, tanti Hima este aici din 1946. Avea 18 ani când i-au căzut sprâncenele şi s-a învineţit la faţă. Nu mai semăna deloc cu fotografia de la 15 ani, când îşi făcuse buletinul. Le-a spus părinţilor să o ducă la spital, iar medicii au trimis-o imediat la Tichileşti. Tratamentul disponibil atunci avea un gust îngrozitor, de îţi făcea rău, „dar aveam 18 ani, voiam să mă vindec”, spune tanti Hima. După ce a început tratamentul, boala s-a declanşat violent. „Mi-au apărut leproame pe mâini, mă durea de nu puteam să tai pâinea, să deschid uşa... Ţipam toată ziua de foame, că nu trecea nimeni pe la mine, eram în ultima cameră din sanatoriu. Am zăcut trei ani. Mă vedeau oamenii şi ziceau că o să mor.” Nu a murit. A durat şase ani până şi-a revenit şi a luat toate pastilele, numai să poată pleca. Dar la evaluarea medicală la care aştepta să i se dea drumul acasă i s-a spus că riscul de recidivă e prea mare şi că nu va pleca niciodată de la Tichileşti. Când s-a obişnuit cu gândul ăsta, a decis să ducă o viaţă normală. S-a căsătorit cu un văduv. Şi a avut grijă de ea: nu a ieşit din casă pe frig, ca să nu facă degerături; nu a făcut munci grele, ca să nu se taie fără să-şi dea seama; nu a băut şi nu a fumat, ca să aibă o sănătate bună. Şi acum nu are nici o urmă vizibilă a leprei.
Şi s-a mai îngrijit de ceva. De sufletul şi mintea ei. „Dacă nu-l...
... primeam pe Domnul, nu ştiam nici o buche. Învăţasem patru clase, dar uitasem să scriu şi să citesc.” Când a început să meargă la biserică, a reînvăţat să citească.
Când erau 200 de oameni în leprozerie, stăteau în sanatoriul mare, lângă biserica ortodoxă – cea care se vede de pe drumul de la intrare – şi în casele construite în jurul pieţei mari. Acum, cei 21 de oameni stau doar în case. Multe dintre cele construite de bolnavi s-au şi dărâmat când n-a mai avut cine să le locuiască – în jurul curţii Ioanei Mişcov erau cinci case, acum nu mai e decât un zid stingher în mijlocul unei pajişti. În vechiul sanatoriu este un azil pentru vârstnici, însă bolnavii nu interacţionează cu ei. Personalul medical este diferit, bătrânii nu prea ies, iar vechii locuitori nu sunt învăţaţi să aibă activităţi sociale. Singura lor formă de socializare e slujba religioasă.
„Haide, frate, să facem o cântare pe care o ştim toţi”, spune Domnica din ultima bancă a capelei încălzite, unde stă alături de mama sa.
„O zi în casa ta”, propune tânărul pastor invitat să ţină slujba.
„Da”, aprobă adunarea, vreo douăzeci de oameni.
Tânărul dă tonul şi acompaniază la pian. „O zi în casa ta, părinte minunat...” se aude pe diferite voci, care mai groase, care mai piţigăiate. Vocea Domnicăi, antrenată după atâţia ani de cor, se distinge între celelalte. Câteva minute bune, adunarea – bărbaţi şi femei de diferite vârste – cântă. Apoi pastorul ţine o predică despre iertare. E un bărbat blond, de douăzeci şi ceva de ani, îmbrăcat cu un sacou maro. Sfiala şi lipsa de experienţă se văd în felul în care vorbeşte, ca şi cum nu ar vrea să supere pe nimeni. „A ierta pe cineva înseamnă să-l accepţi înapoi în viaţa ta. Din moment ce l-ai iertat, trebuie să-l accepţi din nou în viaţa ta”, spune mai înflăcărat, văzând că are atenţia întregii săli. Tanti Hima îl priveşte cu mândrie.
Spre finalul predicii, Romică, pastorul obişnuit, intervine şi rezumă pe înţelesul tuturor spusele de manual ale tânărului: „A ierta înseamnă şi a uita. Numai aceea este iertare din tot sufletul, pe placul lui Dumnezeu”. Localnicii se luminează la faţă. Romică ştie să explice.
Roman Nedelcu ştie pentru că îi cunoaşte pe oamenii de aici nu ca misionar baptist, ci ca fost pacient al spitalului de la Tichileşti. Acum e un bărbat masiv de 65 de ani, care are familie, o situaţie materială bună şi o vocaţie care i-a permis să se descurce în lumea de afară. Când a venit aici de la Techirghiol, „dintr-un mediu destrăbălat”, avea 12 ani şi ambii părinţi bolnavi de lepră. A stat în leprozerie 25 de ani. Aici l-a găsit pe Dumnezeul baptist şi s-a botezat. A plecat la Tulcea când i-au dat voie, dar s-a întors curând ca să ţină slujbe de două ori pe săptămână şi să se îngrijească de înmormântări şi de vizitele celor care vin din toate colţurile lumii cu ajutoare.
În nordul Dobrogei trăiesc câteva mii de baptişti, iar biserica baptistă din Tulcea este a doua întemeiată din ţară, în 1870, după cea de la Bucureşti. De aceea, încă de la înfiinţarea leprozeriei, în 1928, a existat o comunitate semnificativă de baptişti, cam 30 la sută din totalul internaţilor. La început nu era biserică ortodoxă – cea care există a fost construită abia în anii ’60 – şi preotul de la Revărsarea venea numai la înmormântări. Baptiştii, însă, aveau printre ei misionari, credincioşi care se ofereau să ţină slujbe, să predice din Biblie şi să îi asculte pe oameni. Întrunirile se făceau oriunde în casele oamenilor. Unii dintre ortodocşii veniţi în leprozerie s-au convertit la religia care le oferea singura legătură constantă cu Dumnezeu. Alţii nu au făcut-o, fie că veneau, fie că nu, la slujbele baptiştilor. Chiar şi azi, deşi sunt numai 5 baptişti în Tichileşti, la slujbe vin şi câţiva dintre cei care nu sunt botezaţi.
Pentru Nedelcu, biserica este în primul rând un catalizator social. „Oamenii de aici nu comunică între ei”, povesteşte el despre ce încearcă să schimbe prin slujbe. Vorbeşte rar, exersat, ca un om obişnuit să se adreseze unui public care trebuie convins. „Pe de o parte, e rezultatul obişnuinţei. Unii dintre ei se ştiu de 60 de ani. Pe de altă parte, oamenilor le lipseşte experienţa socială. Dar la biserică oamenii îşi ştiu necazurile unii altora, comunică între ei.”
Că oamenii nu interacţionează este evident şi la Club – o cameră mare, încălzită, mobilată cu canapele şi mese de diferite dimensiuni, o bibliotecă şi un televizor enorm – aflată într-una dintre dependinţele spitalului, chiar în centrul aşezării. Aici au văzut, pe un televizor alb-negru, Revoluţia din 1989. Atunci au sărbătorit cu toţii, deşi nu ştiau ce va însemna pentru ei. Televizorul era singura lor legătură cu lumea de afară, iar în acele zile lumea părea să se schimbe radical. Acum, cei care vin la Club zac în tăcere pe canapele şi se uită la ştirile de la ora 5. Grigore Grigorov, Grişa, este unul dintre cei mai tineri locuitori ai leprozeriei la cei 45 de ani ai săi şi se plânge de apatia din comunitate. „Iarna e zăpadă până la brâu. E o linişte totală, profundă, dar nu e bună pentru tineret”, spune serios. Nu îşi arată vârsta. Pe trăsăturile slave nu s-au scris multe riduri, iar aerul şugubăţ pe care îl arborează des îl întinereşte.
Grigorov a stat aici patru ani, în adolescenţă, apoi s-a vindecat şi a plecat să lucreze. A fost gaterist la Tulcea, apoi lucrător naval la Sulina. A muncit în condiţii grele, cu umezeală, cu ciment.
Organismul nu a rezistat. Un accident i-a mutilat mâna stângă. Nu o mai simţea de mult, nici n-a ştiut când s-a tăiat. Atunci l-au redescoperit cu lepră. Nu spusese la angajare, pentru că ştia că nu avea nici o şansă. „Bolnavul de lepră trebuie să mintă în aşa fel încât să creadă şi el”, spune zâmbind ironic. În 1991 s-a întors la Tichileşti. Acum mai lucrează zilier în Revărsarea, comuna vecină, şi face toată tâmplăria de care e nevoie în leprozerie. Pe unii i-a învăţat să facă şi sicrie. În rest, stă la Club cu Ion Piticaş, zis Coco, un bolnav imprevizibil, care are tulburări de comportament, şi cu Victoria Kisellef, o femeie în vârstă care uită foarte repede tot ce i se întâmplă. Stau în tăcere.
Peste drum de Club stă Costică Şerban. Are 79 de ani, o minte ageră şi un gust aparte pentru singurătate. Nu-i place să primească vizite. „Nu am încredere în ăştia care stau pe aici. Că fură”, spune înverşunat bărbatul pe care se văd cel mai mult efectele devastatoare ale leprei. Şi-a pierdut vederea în 1990, picioarele i-au fost amputate sub genunchi şi faţa îi este mutilată. Îşi petrece tot timpul în cameră – o încăpere mică şi spartană
cu două paturi, un şifonier şi o masă acoperită cu medicamente şi fotografii.
Şerban a venit aici când avea 19 ani, în 1948. A stat mai întâi 7 ani, apoi i-au dat voie să plece. S-a întors la Ţăndărei, oraşul natal, cu soţia pe care o cunoscuse la Tichileşti. Femeia l-a părăsit după 12 ani de căsătorie. Şerban venea destul de des în vizită la Tichileşti, la prietenii care rămăseseră în spital. Aşa a cunoscut-o pe cea de-a doua soţie, sora unui bolnav. Au fost împreună 20 de ani, până la moartea ei. Apoi a cunoscut-o pe cea de-a treia soţie, o femeie pe care o primise în gazdă în casa lui de la Ţăndărei. În anii pe care i‑a petrecut afară Şerban a muncit în construcţii, a mâncat prost şi, mai ales, a băut. „Nu puteam să mă las de rachiu, că-mi plăcea”, spune fără regret. (Alcoolul este o interdicţie majoră pentru bolnavii de lepră pentru că slăbeşte sistemul imunitar.) În 1983 s-a întors definitiv la Tichileşti. Soţia a venit cu el, dar a murit curând după aceea. De atunci e singur. Stă toată ziua în camera întunecoasă, ascultă radioul, nu vrea să meargă la nici una dintre bisericile din comunitate şi, în general, nu îi trebuie nimic decât să i se crească alocaţia zilnică pentru a avea şi el bani de „şireturi, nasturi, cremă de ghete”.
Bolnavii sunt îngrijiţi de 28 de cadre medicale şi auxiliare, care le supraveghează sănătatea, le schimbă pansamentele, le pregătesc mâncarea în fiecare zi, îi ajută în gospodărie, le spală hainele, păzesc poarta mare pe roţi, conduc ambulanţa. Se mişcă prin vale ca nişte umbre. Bolnavii sunt acolo de mult mai mult timp decât ei şi s-au învăţat să-i ignore. Tanti Hima abia spune un „mulţumesc” când i se aduce masa, tanti Ioana face o minimă conversaţie cu infirmiera care îi aduce lemne de foc, Şerban face o grimasă când asistenta îi deschide uşa să-l întrebe de sănătate. Dar ei sunt acolo şi se ocupă să meargă totul bine.
Bolnavii, pe lângă masă şi toate cheltuielile medicale şi de întreţinere asigurate, mai primesc o sumă modică pentru cheltuieli neprevăzute. Suma aceasta ar dori Şerban să fie mai mare, să îi asigure o formă de independenţă. Cei care sunt mai sănătoşi decât el sau au rude se descurcă mai bine.
Tanti Hima vinde mileurile de aţă pe care le croşetează cu migală. Vinde nuci şi fructe din pomii din curte. Nu se sfieşte să vândă nici din lucrurile primite drept ajutor de la fraţii baptişti din toată lumea care vin des în vizită. Dacă nu îi trebuie, le vinde celor care vin din satele apropiate şi ia în schimb miere, aţă pentru mileuri sau alte lucruri de care are nevoie.
Mai sus de casa în care locuieşte tanti Hima este cimitirul aşezării. O potecă abruptă, pe care bătrâna merge cu paşi siguri până ajunge la un platou îngrădit, plin de cruci. Unele sunt mai noi, altele mai vechi. După scrisul cu litere stângace, toate par făcute acolo, în Tichileşti. Cimitirul nu e îngrijit, abia dacă sunt două morminte cu iarba curăţată. Unul este al unei femei care a murit recent, la 92 de ani. „Oamenii sunt bătrâni, cine mai urcă aici să sape...” spune tanti Hima. Deşi pare să se întindă departe, multe dintre morminte nu sunt accesibile din cauza copacilor care şi-au întins crengile avide peste tot cimitirul. Doar în mijloc a mai rămas un loc gol, pentru cele care vin.
Numărul mare de morminte este singura urmă vizibilă a comunităţii pline de viaţă care a fost aici. În ciuda bolii şi a domiciliului forţat, oamenii şi-au trăit viaţa. Au făcut copii, au construit case, au ţinut animale, au îngrijit grădini. Meseriaşii şi-au deschis mici ateliere, de tâmplărie, de croitorie, măcelărie. Duminica se făcea târg. Veneau ţăranii din satele învecinate şi vindeau legume şi carne, lapte, ouă, brânză, se tăiau animale, se făcea horă. „Erau oameni tineri, le venea a zburda. Şi veneau şi de la sat la noi... domnişoare, flăcăi...”, îşi aminteşte Costică Şerban. Era gălăgie.
Jos în vale, Ioana Mişcov se pregăteşte de baie. E seară şi îşi spală picioarele şi le schimbă pansamentele. Rănile provocate de lepră nu se vindecă niciodată dacă zona nu este protejată. Iar tanti Ioana merge. Şi la fiecare pas îşi face rău. Chiar dacă nu simte durerea, vede seara răul făcut. Ceilalţi pacienţi se duc la cabinet unde îi ajută asistentele. Dar ea nu vrea. Ea ştie cel mai bine ce îi trebuie. Aşa că dă pe toată lumea afară cu zâmbetul ei bun şi îşi creează din faşe iluzia unor tălpi care mai pot călca.
Liniştea care acoperă aşezarea este înviorată peste zi de mulţimea de căţei şi pisici. Când se lasă întunericul, însă, nu se mai aude nimic. Luminile dispar pentru că nu există televizoare în afara celui de la Club. Uşile se închid, draperiile se trag şi fiecare se ascunde în oaza imperturbabilă a propriului cămin. Tanti Ioana ascultă Micul samaritean la radio, în camera sa mică şi caldă. O alină vocea care povesteşte pilde şi îi învaţă pe oameni să fie buni şi iertători. Domnica doarme, căci mâine se trezeşte şi mai devreme să facă focul în capelă – slujba începe la 9 dimineaţa duminica. Tanti Hima îşi face rugăciunea în căsuţa ei din vârful dealului şi speră într-un miracol care să îi ia durerea din încheietura mâinii aşa cum i-a luat-o pe cea de mijloc. Costică Şerban e întins în întunericul lui permanent, cu radioul cântând în surdină muzică populară de la Radio Constanţa, atât de încet încât nu îl auzi din partea cealaltă a încăperii. Plănuieşte în gând încă o scrisoare către ministrul Sănătăţii ca să îi mărească alocaţia.
Poarta pe roţi se închide, calul alb nu se mai vede în noapte şi drumul de plecare este parcă şi mai strâmt ca la venire. Tichileşti rămâne în urmă, o insulă de tăcere şi de întuneric.
