Reportaje Inapoi

Îngerii lui Dinescu

Satul Cetate e aproape în pustiu, la marginea ţinutului în care oltenii îşi cresc prazul; mai uşor îi găseşti pe hartă pe bulgarii din Coşava, localitatea care a dat numele vântului care bate prin zonă. Dacă numele bulgăresc a fost împrumutat sau luat cu japca, numai Dumnezeu ştie. Că veni vorba de Dumnezeu: se zice că El Însuşi a apărut în inspecţie, acum vreo 60 de ani, prin locurile astea unde Dunărea ia o curbă bruscă în plină câmpie. A coborât dintrun nor, în faţa unui ciobănaş puţin bâlbâit, puţin mut, şi i-a spus la ureche niscaiva secrete. De fericire, ciobănaşul a început să vorbească şi mai apoi să vindece ologii, babele surde din naştere şi vacile cu lingoare.

Pe unde se bălegau pe vremuri vacile vindecate de Petrache Lupu, ciobanul sfânt de la Maglavit, trece astăzi şoseaua judeţeană 56A, care vine de la Craiova şi se întinde înspre Cetate. Trece la doar câteva sute de metri de locul unde s-a petrecut minunea, dar îl ignoră şi merge mai departe printre stâlpii de telegraf ornaţi cu steguleţe tricolore şi europene. Căci astăzi, în ţinutul Coşavei, s-a dus vestea unei noi minunăţii: îngerii lui Dinescu s-au coborât lângă Cetate.

Dacă ai ajuns la o troiţă galbenă, „la monument” – care în orice sat românesc comemorează trecerea războiului – atunci înseamnă că eşti în centru. Troiţa este străjuită de două tunuri negre. „Tunurile le-a pus acilea Dinescu, mamă”, vine explicaţia unei babe neîntrebate. Iau urma babei-tezaur de informaţii, care ţopăie încinsă la tălpile goale de asfaltul fierbinte. Mă opresc din drum cele şase sticle de bere Noroc aliniate sub privirile paterne ale lui nea Jean, nea Guiu şi nea Sile. Toţi trei au ochii albaştri şi bronzul de pe faţă muşcat de vreme. Nea Sile „s-a lăsat de barjă” şi are barbă albă marinărească şi tatuaj. Îmi desenează în praf un fel de hartă a satului, ca să-mi explice cum pot să ajung la „conacul lu’ Dinescu”. Îl ştie pe Mircea Dinescu, şi nu de la pântelevizor, ci de pe uliţă, că doar sunt consăteni. „Matale trebuie înainte de toate să înţelegi un lucru: cine linge bordurile din Cetate, cine înfige ţăruşul la Cetate şi cine bea apa din Cetate nu mai pleacă neam d-aci!” Se pare că Dinescu le-a făcut pe toate trei şi, deşi e un băiat de nota 10, e cam periculos. Ar lucra toţi trei bărbaţii la el pe moşie, dar se tem că dacă îl supără cine ştie ce le face: „Păi n-ai văzut matale cum îl bagă în pizda mă-sii până şi pe Iliescu la televizor? Da’ cu mine dacă nu-i convine ceva, cine ştie ce-o fi în stare să-mi facă”.

Nea Guiu, de sub basca lui cu un tăieţel comunist în vârf, mă compătimeşte că nu am fost ieri pe aici, când Dinescu a tăiat într-o singură seară o vacă, un bou şi un taur. Deşi rotisoarele uriaşe de la conacul din vale nu se văd din sat, fiecare om ştie exact cum arată. „Sunt uite aşa de mari, cam cât o combină nemţască, şi când se pun aşa pe învârtit şi uruit începe să se încreţească de poftă barba lu’ ăla mare şi gras de la televizor care vine tot timpul p-aci.” Satul Cetate e poate singurul din România în care fiecare ţăran ştie cum arată şi cu ce se ocupă Andrei Pleşu, un obişnuit musafir al locurilor. Iar oltenii de aici sunt mândri nevoie mare că la ei pe uliţă s-a deşertat tot televizorul.

Deşi e cald, nea Jean, cel mai bătrân şi totodată cel mai tăcut membru al adunării, ţine pe el o flanelă de culoarea şi asprimea pietrei din drum. Îşi scarpină meditativ ţepii din barbă şi, printre dinţii trataţi cu tutun, îmi şopteşte gâjâit: „Nu e bine că s-a dus vestea comunei. Nu e bine ce face Dinescu, că acuma au să vină toţi aci şi cu asta şi preţurile au să crească”. Cutia Pandorei se deschide odată cu şoapta ameninţătoare de gânsac bătrân, care te umple de teamă – deşi ştii că nu te poate răni. Până la urmă, cei trei sunt aici de la coacerea lumii şi lingeau bordurile din Cetate încă din vremurile în care Dinescu nu era decât un biet poet dizident cu domiciliu forţat şi interviuri în Libération.

În 1988, versurile lui Dinescu, născut în 1950, la Slobozia, într-o familie de muncitori, fuseseră interzise de comunişti, iar reacţia poetului a fost să dea un interviu în presa franceză din care Ceauşescu ieşea mai şifonat decât flanela lui nea Jean. Deşi Dinescu avea dosar curat şi studii de jurnalism, familia lui a fost pusă sub severă supraveghere, el însuşi fiind arestat la domiciliu. Peste doar un an, Dinescu avea să devină poetul revoluţiei, apoi preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (unde cu 20 de ani în urmă fusese portar), apoi pe rând directorul Academiei Caţavencu, om de afaceri, membru în Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fondator al cotidianului Gândul şi, în sfârşit, inventatorul conceptului de „port cultural”; cel de la Cetate este primul din Europa şi motivul sosirii mele pe malul Dunării.

Harta desenată de nea Sile în praful drumului mă poartă pe o uliţă neasfaltată. Indicatorul rutier pe care scrie cu vopsea veche „Portul Cetate” e greu de observat, fiind umbrit de o casă părăsită, cu lemnărie vişinie şi balcon cu grifon. Ceva mai la vale, după casa cu numărul 1768 de pe uliţa fără nume, satul Cetate se termină şi începe lunca Dunării. Un şir uriaş de salcâmi severi, sub care s-a aprins un mac stingher, mărgineşte drumul. Printre...

Pagina /5 Pagina urmatoare Pagina precedenta

Galerie foto

Right Left