Vrei să fii un Gheorghe original? Stai jos în bancă şi ia aminte la lucrurile care contează şi la felul în care trebuie gestionate.
> Radio
Mişto. Frumos. Îl respect cel mai mult, pentru că îi sunt dator. Sunt om de radio.
Când îţi spun la televizor: „cascadă”, trebuie să ţi-o arăt. S-o vezi. În ziar, trebuie să-i pun o poză. La radio, ţi-o povestesc. Şi mintea ta şi-o imaginează atât de interesant, încât va deveni, inevitabil, mai mişto decât cea de la televizor sau din ziar. E puterea minţii tale. Tu retransformi în cap, imediat, tot ce zice individul ăla şi creezi imaginile de care ai nevoie pentru a susţine acel discurs. Sunt imaginile tale. Ăsta e radioul. Tu-l faci, de fapt. În măsura propriei tale imbecilităţi sau străluciri, dar tu îl faci. Are capacitatea de a transmite mesaje într-un fel extrem de sofisticat. E mult mai rapid, e mai viu, e mai lipsit de băşini şi oamenii care lucrează în radio sunt cei mai mişto oameni de pe piaţă.
Toate party-urile la care te vei duce vreodată... Dacă sunt party-uri de presă scrisă, se vor lăsa cu beţii îngrozitoare şi vome. Dacă sunt party-uri de televiziune, se vor lăsa cu fiţe îngrozitoare şi vome. Dacă sunt party-uri de radio, va fi şi vomă, dar va fi şi distracţie. Sunt cei mai vii de pe toată piaţa. Cei mai vii, mai interesanţi, mai amuzanţi şi mai autosuficienţi. Autosuficienţi, dar nu în sensul negativ.
În radio se câştigă mai puţin. Îşi percep mai puţin puterea. Relaţia cu publicul e mai rapidă. Telefon: „Auzi băi, eşti mai deştept că pui muzica asta?”. Pam-pam. „Bă, mă-ta-i curvă.” „Ba a ta e.” Tam-tam. În timp ce la televiziune lumina se pune în jos. Uitaţi-vă la aceşti oameni mici de înălţime, filmaţi cu umbre mari. La radio nu merge. Dacă eşti fraier, te mănâncă. Nici un analist nu rezistă la radio într-un real show. With real people. Day by day.
Îmi plăcea la consolă. Asta e o chestie pe care aş fi vrut-o întotdeauna live în TV. Să-mi tai eu. Să dau eu drumul la sursă. Click-click. Microfon. Sunet. Mamă, da’ de câte ori le-aş fi tăiat microfonul! Ştii proştii ăştia care vorbesc fără să răspundă? Îi întrebi şi ei spun: „Este o întrebare foarte bună, dar trebuie să amintesc că...”. În radio, îl tai. E off! E în afara discuţiei. Nu e pe temă. Nu despre asta discutăm. După ce i-ai dat 1-2-3, l-ai tăiat. Tăiam şi-i tăiam microfonul. Îl tăiam. N-ai de gând să vorbeşti la subiect? Ai de gând să-ţi baţi joc de intelectul ascultătorilor mei? Ai de gând să-ţi târâi mai departe frustrările? Să-ţi faci războaiele? N-ai de gând să arăţi nici un fel de respect pentru oamenii mei? Te tai. Ieşi afară din studio! Ieşi afară din studio! Ieşi afară din studio acuma. Ieşi în clipa asta. Ieşi afară din studio.
> Inspiraţie
Am învăţat o grămadă de lecţii deştepte. Lucram la un moment dat pentru un ticălos şi mi se părea o mare prostie să-i dau din inventivitatea mea. Reflex, îţi vine în cap gândul: campania asta nu e bine aşa, ar fi bine aşa, aşa şi-aşa. Nu-i spun, nu-i spun, lasă să moară de foame. Să dea faliment căpcăunul. După care, ideea revine. Şi mi-am dat seama că e ca un cep. Mi-am dat seama că dacă nu dai drumul, te blochezi. Trebuie să deschizi damigeana. Dacă ăsta ţi-o fură, faci alta mai deşteaptă şi mâine, şi peste două zile, şi peste două săptămâni. Prin urmare, inspiraţia este tot timpul. Nu trebuie să te temi că se termină. În clipa în care te opreşti pe o idee şi nu vrei să-i dai drumul ca nu cumva să-ţi fie furată sau prost executată, altele nu mai vin. Aşa că dă-i drumul! O să apară altele. Sunt indivizi care vin la mine şi spun: am o idee, vreau părerea ta, da’ nu-ţi spun că mi-o furi. Ieşi afară!
De ce ţi-am zis de ideea mea cu postul TV unde n-au voie jucătorii politici? Doar e o idee strategică, pe care chiar pot s-o vând unui client. I don’t care. Fac alta. Plus că ideile tale aruncate pe piaţă nu se realizează tocmai pentru că ăia nu au viziunea necesară şi le fac strâmb. Şi asta îţi convine, pentru că se compară cu tine.
Altă lecţie. E bine să stai cu ochii pe inventivitate. E bine să fii atent la ea. E bine să-ţi auzi ideile. E bine să-i asculţi pe ceilalţi. E bine să notezi. Nu-i rău deloc să notezi. Ăsta e un lucru pe care l-am învăţat cu greu. Cum adică? Eu sunt Gheorghe geniul – mie nu-mi trebuie. Et voilà. (Ia un caiet Moleskine negru de pe masă şi-l răsfoieşte.) Vezi ce simplu este? „Dacă sunt bogat, sunt mârlan şi prost şi hoţ; dacă eşti sărac, eşti sincer, bun şi cumsecade.” Corect sau nu? Notează-le. Fişează-le. Ţine-le minte, băiete. Şi nu renunţa la ele. Dacă n-a mers aici, o să meargă altă dată. Sunt idei pe care le târâi după tine.
Eu târâi după mine, de exemplu, o imagine. Michael Flatley. Super produs comercial, care a rupt în două omenirea şi a făcut frumos la Irlanda. Eu târâi după mine Căluşarii, produs ca show-ul lui Michael Flatley, cu „Tinereţe fără bătrâneţe” în spate, ca story. Două elemente de unicitate românească perfect vandabile. Excepţional. Băieţii ăia cu iţarii strânşi pe fund. Îţi zic eu că e dezastru. Căluşul e foarte mişto. Asta e o idee pe care o tot târâi. Eu o văd. Ştiu cât de mişto e. Alţii n-o văd. La un moment dat, o s-o fac. Sau nu.
> Duşmani
Sunt buni, sunt buni. Îmi plac duşmanii. Mă motivează. Sunt competitiv şi agresiv. Dă-mi duşmănie. Dă-mi duşmănie, ca să am obiec- tul muncii. Să am focusul pe cineva şi să am un rost. Duşmănie. Răzbunare. Nu sunt bun creştin. Răzbunare, duşmănie.
Duşmani mari, nu duşmani mici. Nu te cerţi cu ăştia mici. Cu ăştia din staţiile de autobuz... Nah... Mari. La ăştia te duci. Ţinte grele.
Unii duşmani de-ai mei sunt în continuare pe piaţă. Unora nu le spui numele că e bine să creadă că ai uitat de ei. Ăstora cărora le spui numele nu-s aşa importanţi. Sunt has been. Sunt „am făcut-o, s-a terminat”. Năstase, de exemplu. Am terminat. E adevărat însă că, dacă îl văd întorcându-se într-o poziţie de putere undeva în ţara asta românească, mă sui în avion şi plec în Mongolia. În Ulan Bator.
> Libertarianism
Cred că sunt singurul libertarian şi singurul individ care pot să emit cuvântul ăsta şi singurul individ care găsesc că are un soi de sens cuvântul ăsta. Când vorbesc cu tipii de la PNL şi în esenţa lor apare cuvântul liberal... Şi ei îmi spun despre faptul că tipii care vin să manifesteze împotriva globalizării în România e bine să-şi ia o mamă de bătaie la televizor... Când văd că oamenii sar în braţele statului a priori şi-i dau lui dreptate împotriva individului... Cum adică, într-o bătaie între un poliţist şi un civil să aibă dreptate, ab initio, poliţistul? Nu. Civilul! Întotdeauna – dacă tot e vorba să aducem un argument dincolo de limitele bunului simţ. Iar cealaltă atitudine mă sperie. Mă îngrozeşte. Pentru că aia, aia este: „Vai ce dor ne e nouă de Ceauşescu”.
> Mizeriile cotidiene
Le eviţi. Îţi construieşti o existenţă paralelă, riguroasă, pe lângă ţară. Începe relativ simplu. Îţi dai copilul la o şcoală particulară. Întâi te gândeşti – s-o faci, să n-o faci. Băi, da’ dacă-l dau la o şcoală particulară, n-o să fie tâmpit? Faci o comparaţie cu sistemul de învăţământ românesc, te gândeşti, băi, al dracu’ ce mult costă, şi plăteşti. Pentru că vrei educaţie şi nu vrei să stea la ore şi să înveţe pe de rost că Eminescu e cel mai mare poet. Vrei să întrebe: „De ce e Eminescu cel mai mare poet? Eu cred că-i prost”.
Şi atunci da, îl scoţi dintr-un sistem şi-l duci în altul. Între timp, ai făcut o bubă şi nu stai la coadă la spital. Suni la particulari şi-ţi faci abonament la un spital privat. Şi, tot în paralel, nu-ţi laşi banii pe mâna lui statul român. Îi investeşti, îi pui repede într-un fond, apelezi la nişte particulari, îţi faci nişte pensii.
Iarăşi, treci pe lângă stat. Încontinuu încontinuu încontinuu.
Îţi cumperi o casă într-o zonă unde ai suficient de mult spaţiu ca să nu vină ăia. Îţi delimitezi zonele. Îţi pui bodyguard la poartă şi-ţi petreci toate concediile afară şi începi să ai o existenţă paralelă. Şi descoperi că n-ai nevoie de televizor, că nu dai doi bani pe vot şi pe tot procesul politico-publicistico-electoral românesc, că oamenii pe care îi respecţi, îi respecţi face to face. Vă întâlniţi, vă uitaţi la filme şi vorbiţi de lucruri mişto, de care aveţi chef să vorbiţi. De genul: ce părere ai despre doctrina lui Obama? Vorbiţi shit de care aveţi chef. Vorbiţi despre Myanmar, discutaţi despre implicaţiile faptului că în China vor apărea 400 de milioane de chinezi adolescenţi a căror masă critică va duce la un război. Că şi Pakistanul şi India se află în situaţia asta. Că viitorul nostru trebuie să răspundă la marea întrebare – continuăm să consumăm sau începem să evităm ciclul? Îţi pui întrebarea care e rostul tău ca fiinţă pe pământ şi de unde dracu’ vine toată fandoseala asta cu amprentele de carbon. Nu cumva e o prostie a unor occidentali de doi lei?! Ai ocupaţii. Ai ocupaţii! Faci lucruri interesante. Vorbeşti cu oameni care sunt pe măsura ta şi înţeleg lucrurile astea. Îţi faci un doctorat în antropologie culturală în Italia (eu voiam, la asta mă gândeam când era vrăjeala cu plecarea în Italia). Îţi faci un doctorat în psihanaliză la Londra.
> Curaj
Curajul nu costă nimic. Încearcă şi să vezi ce uşor îţi iese. Când te opreşte poliţistul şi vorbeşte urât cu tine, încearcă să te dai jos din maşină şi să spui: „Ia daţi-mi dumneavoastră numărul sau cum vă cheamă şi actele. Conform legii. Dă aici să văd eu”. Nu te costă nimic.
> Faimă
Îmi place. Îmi place foarte tare faima. E dulce. E îmbătătoare. E imbecilizatoare. Te tâmpeşte. Te face să crezi că eşti buricul pământului, că eşti etern. Am învăţat multe. Am învăţat umilinţa faimei. Eşti important atâta vreme cât eşti la TV. Punct. Nu eşti la TV, nu exişti. Gagicile te vor mai repede. Faima e bună. Faima este by product-ul succesului momentan. Gloria e by product-ul succesului nemuritor, eroismul.
Io-s la faimă. Gloria o să fie... Ahhh, ştiu! Când în sfârşit o să iau Nobelul pentru literatură şi o să-l refuz pentru că nu i l-aţi dat lui Nichita Stănescu. O să fug în Panama şi o să-mi petrec toată viaţa scriind o operă uriaşă, care în acea ţară mai micuţă va deveni mare pentru că voi deveni un scriitor mare de limbă spaniolă – un Nabokov importat –, care o să ia Nobelul cu o operă care nu va consta în nimic altceva decât în a înjura România. Un expat care fuge în altă ţară, un Eugen Ionesco, şi care-şi dedică restul existenţei să dea muie satului din care a plecat.
> Bani
Importanţi. Întotdeauna am lucrat pe bani. Întotdeauna am lucrat pe mulţi bani. Nu mă mişc altfel. Îmi fixez nişte preţuri... Sunt şi vestit pe piaţă pentru această neobrăzare. Eu cred că trebuie să fiu plătit bine pentru ce fac. Produsul meu e un produs extrem de sofisticat şi ştiu exact ce livrez. Recompensă clară şi recunoaştere a valorii tale. E măsura pieţei. E unde ne măsurăm. Rating, bani, contracte. Contractul meu e mai mare decât contractul tău. Contractul tău e mai mare decât contractul meu. E ca la echipele de fotbal şi între fotbalişti. Tot timpul vrei să fii cel mai bine plătit. Vrei să fii în Top 10. Always. Nu mi se pare nimic în neregulă.
Bani, în continuare. Dar nu atât de importanţi. Nu, nu ai bani să mă cumperi. Niciodată. Pe mine. Oricâţi bani mi-ai pune pe masă. Nu mă cumperi. Şi dacă mă enervezi, mă piş pe tine şi pe familia ta. Oricând, la orice oră, în orice zi.
Bani nu înseamnă că ai dreptul să faci orice cu mine. Bani nu înseamnă că eşti stăpânul sufletului meu. Bani înseamnă o relaţie în doi, în care eu îţi dau ceva şi tu-mi dai ceva. Niciunul nu-i şef. Niciunul nu-i cel mai şmecher. Suntem parteneri într-un proiect comun. Eu ştiu ce înseamnă 1.000 de euro. Eu ştiu ce înseamnă 1.000 de dolari. Eu ştiu ce în- seamnă 100 de dolari. Eram în faţa blocului. Îmi mutam maşina. Un domn cu un Cielo mai hărtănit o parcase în curul meu. I-am zis: „Bă, e cam razna. Mă grăbesc şi eu. Dacă eram un tâmpit şi-ţi îndoiam uşile cu picioarele că m-apucau dracii?! Te rog frumos... Lalalalala”. Se uită la mine relaxat: „Şi care-i problema? Coaja asta!? E un căcat. 2.000 de euro. Maxim”.
Dacă-mi dai 2.000 de euro, acum îţi fac 20 de flotări. Nu e nimic ruşinos în chestia asta. Mi se pare chiar foarte OK. Ce vrei să fac pentru 2.000 de euro – eu, ţie? Că tu văd că n-ai nici o problemă. Tu îi arunci. Vrei să-ţi spăl maşina? Eu ţi-o spăl. Ce mai vrei? Vrei să vin să-ţi bat covoarele? Pentru 2.000 de euro? Foarte bine.
Asta apropo de bani mulţi, apropo că sunt şmecher şi nu lucrez decât pentru mulţi bani. Dar 2.000 de euro sunt o grămadă de bani. Dacă voi sunteţi atât de şmecheri, eu nu.
> Adevăr
Există. Există, pe bune există. Şi nu ne luăm cu sofismele, cu fiecare are adevărul său, există oare Marele Adevăr, există Dumnezeu? Adevăr există. Şi e important.
Eu nu mint. Nu mint cu intenţie. Dacă îmi iei interviu şi mă întrebi ceva, îţi răspund. În show puneam numai întrebări la care eu aş fi răspuns. N-am pus niciodată o întrebare la care eu n-aş răspunde, pe care eu aş considera-o ofensatoare, jignitoare. Te întreb orice. „Zi, îţi place să te masturbezi?”. „Iiiiiiii, aaaaaaaa, cum îndrăzneşti să mă întrebi? Eu sunt un mare om politic.” Bine. Înţeleg răspunsul tău. Da’ eu aş răspunde la întrebarea asta.
Adevăr. Îţi dai seama exact care este măsura ta. Nici mai mult, nici mai puţin. Să n-o hipertrofiezi. Să nu stai să te uiţi şi să zici: atât de multă lume mă salută, prin urmare sunt atât de important, prin urmare sunt atât de deştept. Nu, astea sunt produse secundare. Oamenii te salută pentru că eşti haios. Ceea ce e OK. Alţii te salută pentru că te respectă. Iarăşi OK. Şi e bine să se întâmple asta. Dar nu înseamnă mai mult de ce ziceam. N-ai devenit poet. Nu eşti înalt. N-ai părul în valuri pe umeri. Eşti acelaşi individ. Slăbuţ, cu început de chelie, cu înălţime medie.
Să te uiţi în oglindă şi să te măsori în fiecare dimineaţă. Tu cu tine. Să încerci să nu fii rău, ticălos, meschin. Să nu minţi. Să nu înşeli oameni. Nu muţi oameni. Nu distrugi cariere datorită interesului tău. Nu distrugi indivizi pentru că tu calculezi greşit. Nu faci rău pentru că te-ai gândit tu că poate merge.
Adevăr? Adevărul este că nu suport oamenii care vorbesc urât cu femeile de serviciu. Îi urăsc. Iar board-urile de întreprinderi superşmechere în care directoraşii vorbesc de femei cu fut, curve, pizdă, gagici, muiste... Mi se par extrem de neinteresante aceste adunări. Frustraţi sexuali cu penisul mic în pantaloni cu scobitură. Găştile de băieţi în media, energie, transporturi. Nu sunt oamenii cu care aş vrea să-mi petrec weekendul. Eu nu vreau să am de-a face cu ticăloşi, cu mincinoşi, cu hoţi, cu oameni care vorbesc urât cu femeile de serviciu.
> Familie
Pa, nu discutăm. La revedere. Nu, pe bune nu discut astea. În afară de jenă, reţinere, ruşine... Pentru că ăsta nu-i subiect public. Mai sunt şi într-o situaţie cretină şi tâmpită ca să prevarichez despre familie. După 24 de ani am decis un alt drum, aşa că nu sunt cel care ar trebui acum să fie întrebat şi să dea sfaturi.
> Vârstă
Of, îmi aduc aminte... Domnu’ doctor, sunt mult mai puternic. Îmi fac penisul uite-aşa pe deş’te. Când eram mai mic, cu două mâini nu puteam să-l îndoi.
Pe bune, nu mai pot să fac ruperile alea. Să trag un concert de 72 de ore. Nu mai pot. Fizic. Mă îndoi, ştii cum. Da’ în rest, nu. La energie şi la minte, tot aia. Fizicul. Acolo simţi. Nu mai suport muzica tare. Dacă dai muzica tare e ca şi cum m-aş duce la muncă. Discoteci, concerte, toate astea – nu mai poţi. D-aia şi era genial. Te suiai într-o maşină şi ardeai frate repede 400 de kilometri, făceai un trip, un disco, te băteai cu ăia la cârciumă, mâncai, dormeai dracu’ ştie pe unde, săreai într-un tren, te aşteptau băieţii. Heee... Nu mai pot.
> Libertate
Cel mai frumos. Singurul lucru important. Singurul lucru care te interesează. Am făcut revoluţie de foame, frig şi sărăcie. Iar la sărăcie intră sărăcia de libertate. Noi am vrut să mâncăm, să ne fie cald şi să fim liberi. N-a fost alt enunţ în revoluţia română mai important. Toate celelalte au fost după. „Jos comunismul”, „Trăiască capitalismul”. Singurul lucru. Singurul lucru pentru care merită să trăieşti. Cu atât mai mult cu cât am trăit în nelibertate, atâta amar de vreme. Suntem obligaţi să avem grijă de ea. Mare grijă. Suntem obligaţi să reacţionăm. România, dacă n-o să fie atentă, o să devină un stat poliţienesc. Stupid şi lipsit de orice dimensiune. Un procuror astăzi poate să distrugă pe oricine. Pe noi doi, acuma. Poate să ne distrugă pe viaţă. Dacă el vrea. Şi ştii că mulţi vor?
Lecţia de libertate
La mijlocul lui mai, Andrei Gheorghe a mâncat la un restaurant italian, la câteva sute de metri de apartamentul în care locuiește în București. Niște shot‑uri de grappa i‑au ridicat nivelul de alcool din sânge peste limita legală. În drum spre casă a fost oprit de un echipaj de poliţie care l‑a ţinut la faţa locului în jur de 40 de minute, fără să‑i dea amendă. În tot acest timp, Gheorghe a fost filmat și fotografiat de paparazzi de la Cancan. A doua zi, Cancan a publicat un material care susţinea că Gheorghe a înjurat și a scuipat un poliţist. În acea seară, Gheorghe nu și‑a ocupat locul în platou la Realitatea, unde urma să apară în noua emisiune politică, Meciul serii.
La scurt timp după, Poliţia a declarat că agenţii n‑au fost înjuraţi și scuipaţi. Gheorghe a recunoscut că băuse. Realitatea TV, care cu doar o lună și ceva în urmă se lăudase că îl va trimite să‑i conducă noul post din Italia, l‑a pus pe liber. N‑a fost prima plecare a lui Gheorghe dintr‑un trust mare.
Mai plecase și din Pro și mai apoi din Antene și, ca o pisică, a căzut mereu în picioare. Dar această plecare părea diferită. Gheorghe avusese mereu alternative. Acum nu mai exista o alegere clară. Nici unul dintre celelalte trusturi nu beneficiază de acces la o „trompetă mare” în radio sau TV. Unde
să se ducă? E loc pe undeva de Gheorghe? Sau trebuie să refacă circuitul mogulilor? Sau trebuie să iasă de tot?
Nici Gheorghe nu știe. „Nu prea mai am chef să mai fac un show”, spune într‑o zi înăbușitoare de iulie. „E ca și cum ţi‑ar fi dispărut dorinţa de a mai performa. E posibil să mă fi enervat atât de tare întâmplarea asta încât să‑mi fi produs o reacţie de scârbă. E copilărească – hai să fim serioși. Copiii se supără și se enervează. Își pun palma în fund și își iau jucăriile și pleacă. Dar asta nu înseamnă că nu trecem și noi prin astfel de perioade.”
Suntem în apartamentul în care stă în chirie, la parterul unui bloc aproape de Arcul de Triumf, pe linia tramvaiului care taie Bucureștiul de la stadionul
Ghencea, prin Giulești, până la Piaţa Presei. E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într‑un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurţi. E slab, cu antebraţe și glezne subţiri, dar obrajii scobiţi îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de ţigări. Vocea care acum spune că n‑are planuri: „Ce să‑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna
ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care să‑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai
stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.
Pe parcursul a două ore se va aprinde și mai tare și, până ne vom spune la revedere, va deveni acel Gheorghe care taie microfoane și contrează invitaţi. Dar acum, în primele 20 de minute de discuţie, nu pare foarte hotărât. Spune că singurul plan concret pe care‑l are în acest moment este finalizarea unui canal de teleshopping, Diamond TV.
„Sunt puţin incoerent”, concluzionează el și se ridică de pe fotoliul‑pat să‑și caute bricheta. Se întoarce cu ea și o așază lângă pachetul de Rothmans original pe care‑l va înlocui cu altul la mijlocul discuţiei. „Am o stare în care nu‑mi place nimic. E ca și cum nu mi‑ar plăcea nimic în toată ţara și, peste toate, aș pune și experienţele mele personale relativ recente și nu mi‑ar plăcea de două ori pe atâta.”
Acolo, în camera puţin întunecată, realizez că îmi doresc să știu ce se va întâmpla cu Gheorghe. Și realizez că nu sunt singurul. Și voi vreţi să știţi. Toţi vrem. Asta întreabă lumea când aude că m‑am văzut cu Gheorghe. Ce va face? Ce vrea. Nu asta face un om liber?! În echilibrul fragil care există
între oamenii care cred și cei care trăiesc fără speranţă, Gheorghe a fost mereu o greutate importantă pe primul taler. Așa agresiv cum îl știm. Nesimţit. Dușmănos. Nervos. Dar era în tabăra celor care credeau, și noi credeam odată cu el. Deocamdată n‑are chef să ne împingă de la spate. E
ocupat cu sine, liber și fără angajamente, cum îi șade bine unui provocator.
„Îmi fac o casă”, spune trăgând aer în piept. „Și stau și mă gândesc – în afară de asta, ce mai trebuie să fac? Ce mai merită să fac? Poate ar trebui
să muncesc, nu?”
Dar, ca să muncească, Gheorghe trebuie să găsească un loc unde munca să fie distractivă. În momentul de faţă nu vede nimic distractiv pe o piaţă crispată, unde nimeni nu riscă și fiecare canal uzează și abuzează de aceleași formate, formule și nume. Când nu mai e libertate de a experimenta,
nu mai e nici distracţie.
„E ca și cum ar fi un viciu în materialul nostru genetic. E ca și cum n‑am fi în stare, frate. Acum 18 ani de zile eram cea mai aurită naţie de pe pământ. Eram poleiţi cu aur și absolut orice fel de proiect am fi dorit, am fi vrut, am fi îndrăznit, ar fi ieșit. Și chestia aia a durat o perioadă scurtă, după care ne‑am întors exact în istoria românească.”
Această întoarcere, adaugă Gheorghe, ne‑a adus unde suntem azi – în epoca lui Mircea Badea. Dar, îi spun, și Badea urmează modelul
omului supărat care taie în tot ce mișcă.
„Eu aș putea să spun că e modelul Gheorghe”, îmi răspunde el. „Că e 100 la sută modelul Gheorghe. Și, probabil, dacă mă uit pe piaţă consider că cea mai mare parte din ceea ce văd e modelul Gheorghe.”
Ce diferă?
„E 2008. E 2.0.”
Cum?
„Gheorghe vroia să schimbe România. Credea că poate să o schimbe. Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună ţara. La Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n‑am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la
Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor – se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum
erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba. Când credeau că sunt puternici, când credeau că au dreptate, când credeau că pot să îndoaie
prezentul. Și, astăzi, lor le e dor de ce‑au simţit atunci. Și atunci ei zic: Gheorghe nu mai e șmecher. Noi nu mai suntem șmecheri.”
Și mai e loc de un Gheorghe?
„Nu. Nu, pentru că suntem în ţara lui Badea. Nu mai e loc de Gheorghe.”
Un discurs de Gheorghe original. E modul lui de‑a continua. Nu e o declaraţie de înfrângere ci analiza la rece a unui om care a făcut carieră din a încerca să nu‑și repete emisiunile și ideile – oricât de bune ar fi fost. Că nu mai e loc de Gheorghe nu înseamnă că Gheorghe e terminat. Înseamnă că nu mai e loc de acel Gheorghe care încerca să care în spate o generaţie întreagă – întâi pe valul optimismului post‑electoral din 1996 și, apoi, împotriva unei victorii pesediste în 2004. În acele momente s‑au simţit oamenii lui Gheorghe – mulţi dintre noi –, mulţi care am uitat principiile programului lui de auto‑guvernare:
„Fii liber, spui ce vrei, nu te temi de nimeni, ești agresiv, puternic, îţi urmezi discursul, ești atent la ce zici că te caftești cu celălalt pentru putere. Tam‑tam‑tam. Ăsta era discursul. Atenţie la argument. Ascultă‑l pe celălalt. Și curaj în tine. Curaj în tine! Unii tocmai asta așteptau, să bea paharul ăsta. OK, s‑au răcorit niţel, și? Căldură mare în continuare. N‑au pus aer condiţionat. N‑au schimbat casa. Au băut sucul, s‑au răcorit și acum se văicăresc și zic iarăși că‑i prea cald.”
Nu e datoria unei personalităţi media, chiar una guralivă ca Gheorghe, să ne pună aer condiţionat. Dacă n‑are chef s‑o facă, bravo lui. Măcar aderă la program. Nu Gheorghe are nevoie de noi. În continuare, că ne place sau nu să recunoaștem, mulţi dintre noi avem nevoie de Gheorghe. Și ce? E treaba lui?! Pe el l‑a ajutat cineva? A venit din Constanţa cu un demo, a supărat pe toată lumea, a dat și a primit șuturi în fund și acum e liber și împăcat cu sine. De ce să ne‑ajute el? Libertate, frate! Dacă crezi în ea, folosește‑o. Gheorghe ăsta – indiferent că e pe sticlă, la consolă sau în casă, în pantaloni scurţi – o folosește. D‑asta n‑are nevoie de noi.
