Jurnalul unui vegetarian de probă

Ziua a 3‑a

Eram la birou când, pe la prânz, m-a cuprins o foame puternică. În mod normal, mi-aş fi cumpărat un sandviş. Cu ceafă. Sau cu pui. Sau cu ton.

Gândul că, timp de o lună, mă voi îndopa la prânz numai cu produse de patiserie mă face să mă văd mai gras cu vreo cinci kilograme. Noroc cu Andreea care mi-a spus despre un magazin de lângă birou unde s-ar vinde şi mâncăruri gătite de post. Bun şi postul ăsta la ceva.

Din vitrina lungă puteai să-ţi alegi orice. De la spanac şi pilaf sârbesc, până la copănele de pui bine rumenite şi sărmăluţe în foi de varză. Am înghiţit în sec şi mi-am luat o porţie de spanac şi una de dovlecel pane. Mai vegetarian de atât nu se poate. Dar firicelele de scorţişoară presărate ici-colo peste orezul cu lapte care aştepta într‑un vas de inox m-au făcut să ezit în faţa vitrinei. Aproape că simţeam mirosul de scorţişoară. Ar fi fost desertul perfect.

Aş fi oare un eretic dacă aş lua şi o porţie de orez cu lapte? În definitiv, ingredientul-cheie este orezul, nu laptele. Dacă aş fi fost ortodox practicant, probabil aş fi avut rezerve din cauza prezenţei laptelui. Fie el şi într-o proporţie infimă. Dar nu ţineam nici post, iar laptele aproape că nu exista. Am luat şi orezul.

Nu a fost nici compromis, nici eşec. A fost un mic impuls pentru a nu renunţa la restricţia de proteine animale şi un mic premiu de consolare pentru că am ajuns până aici cu experimentul.

Îmi place laptele la nebunie. OK, pot să înţeleg motivele pentru care cineva n‑ar vrea să consume carne. Nişte animale sunt ucise pentru ca noi să ne îmbuibăm. Dar laptele şi ouăle nu implică sacrificarea animalelor. Natura a ales ca aceste animale să producă lapte şi ouă. Nu văd nici un conflict aici. Am nevoie de lapte.

Zilele 5 şi 6

În weekend am plecat să‑mi vizitez părinţii care locuiesc într‑un orăşel la 400 de kilometri de Bucureşti. Nu reuşesc să‑i văd foarte des şi, când o fac, nu stau mai mult de trei zile. Ăsta e tipicul ultimilor şapte ani din viaţa mea şi a lor.

Preventiv, am sunat-o pe mama să o anunţ că am devenit vegetarian. De-a lungul timpului i-am făcut tot felul de farse. Ba că m-am însurat, ba că a devenit bunică sau că mă duc în armată. Totuşi, acum speram să mă ia în serios. „Nu eşti normal”, mi-a spus într-o doară şi m‑a anunţat că, dacă aşa stau lucrurile, mă aşteaptă cu nişte spanac.

Într‑adevăr, când am ajuns, la miezul nopţii, după un drum de şapte ore, mama mă aştepta cu spanacul promis. Eram rupt de foame. Genul ăla de foame pe care o alini cel mai bine cu o friptură de cotlet de porc presărat cu puţin piper, tras prin unt şi stropit cu bere. Am mâncat agale spanacul ăla, cu mişcări mecanice, schimbând replici scurte cu mama.

 „Ai uitat să pui usturoi?”, am întrebat-o uşor dojenitor.

„N-am uitat. E usturoi turcesc. N-are gust, oricât ai pune”, mi-a răspuns încercând să-şi controleze căscatul.

Îmi permit să o critic când vine vorba de mâncare pentru că de mic am tot stat pe lângă ea în bucătărie. Pe la 14 ani mi-am depăşit condiţia de ajutor de bucătar şi am început să gătesc din proprie inţiativă. O făceam cu plăcere pentru că ştiam că se va bucura odată întoarsă de la serviciu. Exerciţiul ăsta mi‑a fost de mare ajutor după ce am plecat de acasă. N‑am fost niciodată unul dintre studenţii ăia cu ochii împăienjeniţi de foame care aşteptau să le vină de acasă pachetele cu şniţele şi ciorbă la borcan, iar colegii de apartament mi‑au privit întotdeauna cu respect pasiunea pe care o am pentru gătit. Evident, tot ei mă mai lăsau uneori şi fără mâncare. 

Când m‑am trezit a doua zi am găsit în bucătărie o oală cu lapte ce fierbea pe aragaz. Un miros de lapte de ţară inundase încăperea. Era muls de nici măcar două ore şi adus direct de ţăran. Crusta uşor galbenă care se închegase la suprafaţă mă invita să o pescuiesc cu degetul, pe furiş, aşa cum făceam în copilărie ascuns de privirile mamei. Câteva minute mai târziu, muşcam cu poftă dintr-o felie de pâine unsă cu dulceaţă de prune şi sorbeam cu nesaţ din laptele cald. Uşor aplecat deasupra farfuriei, îmi mişcam piciorul drept într-un tremur inconştient. Preţ de două căni de lapte nu am mestecat. Am plescăit.

Spre seară, eu şi mama ne-am întâlnit din nou în bucătărie, dar cu reţete diferite. Mama prepara doi pui – unul, ciorbă, celălalt, friptură – în timp ce eu ocupasem ochiul cel mare al aragazului cu o cratiţă în care fierbea la foc mic un ghiveci de legume.

„Mori dacă mănânci nişte carne?”, m‑a întrebat în timp ce dădea la o parte spuma adunată în oala în care fierbea puiul pentru ciorbă. „O să te îmbolnăveşti naibii numai cu chestii din astea.” I-am răspuns de sus (ne despart 25 de centimetri) că până acum n‑a murit nimeni din cauza vitaminelor. „Sunt mai îngrijorat pentru voi. Carnivorilor!”

Ghiveciul meu a fost gata înaintea mâncărurilor pline de carne ale maică‑mii. Aşa că tot ea a decis că vom mânca ghiveci. Cu toţii. „Nu de alta, dar să vedem dacă mai eşti bun de ceva, acum că eşti vegetarian.” Mama, tata şi soră‑mea au fost primii oameni care au gustat din meniul meu vegetarian. Şi nu s-au limitat la o singură porţie. Nu‑mi dau seama dacă pentru că ce gătisem era atât de bun sau pentru că, în lipsa cărnii, s‑au săturat
mai greu.

La sfârşitul primei săptămâni de vegetarianism bilanţul e destul de confuz. Am rezistat cu succes impulsului de a consuma carne, dar tentaţia laptelui a fost mai puternică. Pe de altă parte, cred că laptele mă va ajuta să-mi întăresc sistemul imunitar care îşi face de cap. După nici şase zile de vegetarianism, m-am pricopsit cu al doilea coş de detoxifiere. Tot pe nas, dar pe partea stângă, înspre ochi. În loc de piele, parcă am hârtie cerată pe faţă. Mi se văd nişte vinişoare roşiatice în zona pomeţilor, iar deasupra lor s-au aciuat nişte cearcăne gri de toată frumuseţea. Iar crema hidratantă nu ajută, ci îmi scoate şi mai tare în evidenţă defectele.

Bine măcar că de‑acum pot bea lapte.

A doua săptămână

Ziua a 9-a

De dimineaţă, la metrou, am nimerit lângă o frumoasă domnişoară care citea absorbită dintr-o carte. O şuviţă castanie îi acoperea o porţiune din obrazul drept. Jeanşii negri i se mulau pe picioarele incredibil de graţioase care se opreau în nişte balerini negri, delicaţi. În timp ce o priveam pe furiş în reflecţia geamului de vizavi, mi-am simţit intestinele pulsând nefiresc. Nu ştiu dacă a fost un zgomot puternic pentru că mă ascundeam în căştile  mp3-player‑ului. Peace Orchestra – Who Am I. Mă rugam să nu... Prea târziu. A urmat un al doilea chiorăit. Speram să nu-i întrerup fetei lectura cu recitalul meu neconvenţional. Mai mult, speram să nu confunde zgomotele. Nu era flatulenţa despre care mă avertizase Andreea, ci doar obiceiul păcătos de a nu mânca dimineaţa. Pentru mine, micul dejun înseamnă două căni de cafea şi patru ţigări.

De mâine, micul dejun devine obligatoriu. Ceva lejer. Lapte cu cereale. Am zis. M-am săturat să fiu confuz, flămând şi jenat de organismul meu. Trebuie să fiu mai responsabil pentru că se îngroaşă gluma.

Ziua a 10-a

M-am ţinut de cuvânt. Am mâncat un bol plin cu cereale şi lapte, îndulcit cu puţină miere. Apoi mi-am luat şi vitaminele. Am găsit aseară la supermarket un complex de calciu, magneziu şi zinc. Bine ar fi să şi funcţioneze. Tot azi am reînceput să fac exerciţii fizice.

Am pornit în vervă: bicepşi, tricepşi, antebraţ şi deltoid. Jumătate de oră am tot ridicat şi coborât gantera grea de 10 kg fără să obosesc, semn că mai era loc şi de câteva flotări. De obicei, nu fac mai mult de 15, dar acum, deşi mă bătea gândul să mă opresc înainte să pic umilit de propria ambiţie, am continuat până aproape de 30. OK, 23, dar tot simt că sunt pe drumul cel bun. 

Nu merg la sală şi nu alerg nici măcar după autobuz. Acum vreo trei ani am dat o căruţă de bani pe două gantere profesionale ca să le pun apoi la loc ferit. Le mai scoteam din când în când, dar nu le foloseam mai mult de trei zile. Acum, dacă tot mi‑a crescut rezistenţa la efort vreau să le folosesc cât mai mult şi, sper, cu regularitate.

Vegetarianismul ăsta începe să aibă şi părţi bune.

Zilele 11 şi 12

Aproape că s‑au încheiat primele două săptămâni de embargou asupra cărnii şi, în afara ghiveciului pe care l‑am gătit acasă la ai mei, nu mi‑am făcut curaj să intru singur în bucătărie. Astăzi m‑am hotărât să încep cu o supă de roşii. Adică cinci cartofi micuţi, vreo opt roşii mijlocii, o ceapă tocată mărunt, un morcov răzuit, sare după gust şi tăiţei. Nimic complicat.

După vreo trei sferturi de oră, m-am ales cu o zeamă chioară, cu un gust aproape metalic. Pusesem prea puţină sare, iar sub pelicula de grăsime vegetală (şi aia întreruptă) nu părea să mai fie nimic. Roşiile nu le dibuiam deloc, iar tăiţeii erau destul de rari. N‑am simţit nici un gust, am înghiţit mecanic şi m‑am consolat cu efectele benefice, dar ascunse bine de tot, ale legumelor din supă.

Abia a doua seară m-am reîntors la supa-mea-de-roşii-fără-gust. Am îngro-
şat-o cu 145 de grame de orez – exact conţinutul unui plic. Am adăugat mai multă sare şi nişte pastă de tomate. E clar că roşiile de cu o seară înainte nu aveau nici un Dumnezeu. Douăzeci de minute mai târziu mă holbam la un pilaf cu pojghiţe de roşii. Măcar era mai consistent şi cu ceva mai mult gust.

Din marea aprovizionare vegetariană n‑am mai rămas cu mare lucru. Am terminat laptele şi budinca de soia din prima săptămână. Şi asta pentru că erau dulci, nu neapărat bune. Aroma de cappuccino sau ciocolată dispare destul de repede şi până la urmă ai senzaţia că înghiţi apă amestecată cu făină de grâu. De pateul vegetal nu m-am apropiat, iar cele patru pungi cu soia despre care Andreea mă asigurase că‑mi vor scoate carnea din cap nu m‑au atras de nici o culoare. În plus, constat că bucătarul din mine e complet pe lângă în ceea ce priveşte  bucătăria vegetariană.

Ziua a 14‑a

În weekend m-am reîntors totuşi la cratiţă. Obiectivul: un sote de legume garnisit cu orez.

Am aşezat ingredientele de‑a lungul blatului din bucătărie, într‑o ordine perfectă şi curată: ardei gras, morcov, ceapă roşie, dovlecel şi şase ciuperci Champignon, mari şi cărnoase. Am pus pe foc tigaia cu ulei de măsline şi m‑am apucat să tai legumele. Dacă aş fi tăiat carne, cuţitul s‑ar fi umplut de grăsime, iar pe tocător ar fi început să se scurgă o zeamă sângerie. Însă de data asta n‑a fost nevoie nici măcar să schimb cuţitul. Când am pus ardeiul gras la călit, mirosul floral al uleiului de măsline mi‑a gâdilat nările. Dacă în locul ardeiului ar fi fost o bucată de carne, mirosul prăjelii ar fi înecat orice altceva.

După trei sferturi de oră, m‑am aşezat în faţa farfuriei pe care aşteptau ordonat sote-ul de legume şi garnitura de orez aburind. Delicios.

Principalul câştig al zilei e că am realizat cât de curat şi ordonat poate fi gătitul vegetarian. Chiar mai liniştit. Nu trebuie să te fereşti de uleiul încins ce îţi sare în ochi când ridici capacul de pe tigaie. Realizezi brusc cât zgomot poate face o halcă de carne aruncată în ulei. Legumele sunt foarte silenţioase. Vasele se curăţă incredibil de uşor. Nu rămân grăsimi pe burete sau pe pereţii chiuvetei. Dar, mai presus de orice, gătite cum trebuie, legumele îşi păstrează intacte gustul şi mirosul, indiferent de câte sortimente alegi să pui la bătaie. Trebuie să recunosc că în privinţa cărnii lucrurile nu stau la fel.

A treia săptămână

Ziua a 18‑a

Sunt la mijlocul celei de‑a treia săptămâni de vegetarianism. Am scăpat de coşurile de pe faţă şi de cercăne. La nevoie aş putea trece drept un vegetarian drăguţ spre simpatic. Continui să fac exerciţii fizice din două în două zile, dar fără să-mi mai testez limitele de rezistenţă. Jumătate de oră e suficientă pentru tonus. Micul dejun şi vitaminele au rămas şi ele mai departe în program.

Acum câteva zile, când încercam să găsesc pe net ceva informaţii despre cum supravieţuiesc vegetarienii din România, am descoperit că pe 20 martie este Ziua Mondială fără Carne sau Meat Out Day, aşa cum sună numele de botez dat de părinţii americani în urmă cu aproape un sfert de secol. Vegetarienii din Bucureşti au ales să marcheze evenimentul în Control Club. N‑am ştiut de ziua asta înainte să mă apuc de experiment, dar acum că am aflat nu se poate să o ratez.

Citisem că Meat Out Day se sărbătoreşte deja în România de cinci ani, aşa că mă aşteptam ca locul să fie plin de adepţi. Totuşi, abia când am trecut la a doua bere am reuşit să dau de primul vegetarian declarat de acolo. Un băiat slăbuţ, de până în 24 de ani, cu o frizură indie şi nişte incisivi proeminenţi printre care se strecura un ton uşor peltic. Mi-a zis că e vegetarian de doi ani şi voluntar la Societatea Vegetarienilor din România de două luni. Părea destul de optimist, chiar dacă nu erau mai mult de 30 de vegetarieni în club.

„Sunt sigur că or să vină mai mulţi după documentar, când începe concertul. Vă interesează documentarul? În cinci minute îi dăm drumul.”

Am intrat în sala unde se proiecta filmul şi am dat de Paul McCartney (despre care nu ştiam că e vegetarian) care vorbea pe un ton grav despre efectele negative ale consumului industrializat de carne. Ferme industriale, pescuit industrial, dete-
riorarea solului şi a aerului, rele tratamente aplicate animalelor şi lipsa de discernământ a omului care consumă mai mult decât are nevoie. Tabloul sumbru era ilustrat de extrase din studii de specialitate. O vită produce 21 tone de excremente într-un an, 30% dintre bolile de inimă sunt provocate de consumul iresponsabil de carne, peste 80% din producţia mondială agricolă este dirijată către cele aproape 18 miliarde de animale de fermă şi aşa mai departe. Apocalipsa prezentată în realităţi şi fapte traduse de oameni de ştiinţă. Totul în doar 20 de minute. Iar la final, primim soluţia salvării noastre şi a planetei: renunţarea la carne. 

Sunt total de acord că industrializarea a deschis porţile iadului pentru umanitate. Poate că sunt prea carnivor, însă cred că mesajele de acest gen nu urmează o logică a importanţei pentru viaţa planetei. Animalul care poluează cel mai mult este omul. Cel mai distructiv animal este tot omul. Prin maşini, industrii grele, obsesia delirantă pentru confort, războaie şi politică. Dacă tot învinovăţim vacile că sunt responsabile în proporţie de 18% de formarea ploii acide, de ce nu vorbim şi despre celelalte 82 de procente? Am tot respectul pentru McCartney şi geniul lui din Lucy in the Sky with Diamonds, dar nu cred că renunţarea la carne ne va rezolva toate problemele.

Înainte să pornesc spre evenimentul din Control, un coleg m‑a avertizat cinic: „Vegetarienii ăştia fac şi ei politică. E cu marketing, nu cu haleală”. Nu ştiu ce să zic, era destul de complicat şi când era vorba doar de haleală.

Săptămâna a patra

Ultima zi

Abia în ultima zi a perioadei de auto-interdicţie carnivoră mi-am luat inima în dinţi să prepar o mâncare de soia. Nu aveam în minte o reţetă clară şi speram să mă decid pe parcurs.

Am luat una din cele patru pungi cu soia pe care Andreea mi le cumpărase cu bune intenţii şi am pus‑o la fiert. Până să fiarbă, m‑am hotărât că fac o tocăniţă de legume, în ton cu sezonul. Am perpelit nişte cubuleţe de soia într-o tigaie separată. Aproape că semănau cu nişte bucăţi de carne de vită. Dar fără pic de sânge. Şi fără pic de miros. După jumătate de oră, tocana era gata. Nici de data asta nu pusesem suficientă sare. Aşa că ultimul meu prânz vegetarian a fost unul fără culoare, fără consistenţă şi complet fără gust.

Nu m‑a afectat foarte tare eşecul din bucătărie pentru că rezervasem deja o masă la un restaurant vegetarian. Invitată specială: Andreea, călăuza mea răbdătoare prin jungla de soia şi alte verdeţuri prin care am trecut în ultima lună.

Mandala este unul dintre puţinele restaurante vegetariene din Bucureşti şi e destul de greu de găsit dacă nu cunoşti străduţele interbelice ale oraşului. În interior, mesele din lemn masiv acoperite cu ştergare roşii dreptunghiulare te duc mai degrabă în atmosfera unui conac boieresc. Puţinii oameni de la mese discutau şi mâncau cu o discreţie aristocrată. Am fost conduşi la masă de un tinerel blond şi cârlionţat care vorbea încet şi avea gesturi uşor ecumenice. După ce am studiat meniul mai bine de zece minute, m‑am decis. O porţie de quesadilla.

Blatul, presărat pe margini cu firicele de curry, era împărţit în patru felii acoperite cu roşii, porumb şi măsline. Fiecare felie era asortată cu un minaret de smântână, iar interiorul era umplut cu caşcaval. Încă de la prima muşcătură mi-am simţit colţurile gurii pişcate de iuţimea curry-ului. Dar apoi, celelalte ingredinte, unite de smântâna densă, m-au făcut să uit de mica diversiune picantă. Am mâncat trei din cele patru felii de quesadilla cu înghiţituri mici şi lente. Din când în când, mă opream să mă rezem de spătarul scaunului pentru un oftat de bine. M‑aş putea obişnui cu asta.

După experiment

Prima zi

Sunt iar în bucătărie. Torn cu atenţie untul încălzit peste cartofii nature, încă aburinzi, şi peste cele două bucăţi din piept de pui făcute pe grătar. Înainte de asta, am marinat două ore bucăţile de carne într-un sos de usturoi condimentat cu piper şi dafin.

Dacă aş spune că timp de o lună n‑am visat la acest moment, aş minţi. Sunt un carnivor. Iartă‑mă, Paul!