De când mă știu rătăcind prin literatură mi-a plăcut să împart scriitorimea în funcţie de licorile preferate.
Cum să te ferești de ispitele comparatiste în aria geografiei gastro-alcoolice românești, de vreme ce până și Jacques Le Goff, scriind despre continentul nostru, o face văzând specificul „Jacques Le Goff vinului” faţă de „Europa berii”?
Cum să nu brodezi cu delicii pe marginea absintului sirotat de cinul lui Verlaine-Rimbaud-Baudelaire, urmărind influenţa oceanelor de halbe în spiritul german, spre exasperarea lui Nietzsche, ori a tsunamiurilor de vodcă în lumea friguroasă a lui Dostoievski, Andreev și Gogol, văzând lucrarea esenţială a whisky-ului la Beckett, Joyce sau Ionesco, a tequilei la Hemingway, a rachiurilor aromate în spaţiul nevrozelor și depresiilor scandinave, unde aluviunile de sumbru oniro-obsesional din textele lui Ibsen, Strindberg, Swedenborg rivalizează cu grogul lui Melville, calvadosul lui Maigret Simenon, butelcile rabelaisiene, butoaiele falstaffiene, cramele cervantine, băile de șampanie ale dandysmului din anii nebuni, ale coniacului ce înmuia până și rigorile ofiţerești ale Wermacht-ului care-l fascina pe Ernst Jünger ș.a.m.d.?
Cum să nu-ţi oferi, așadar, voluptatea de a trage linii imaginare pe harta literaturii moldo-valaho-transilvane potrivit tradiţiilor ţuico-viticole? Cu sau fără „spiritul critic” al lui Ibrăileanu, e imposibil să nu simţi în fabulosul moldav al lui Eminescu-Creangă-Sadoveanu ș.cl. suavităţile licoros-oenologice de la Bolta Rece, net deosebite de severitatea geometriilor ardelenești infiltrate de tăria palincilor, ca și de jovialitatea locvace histrionică a bericilor bucureștene.
Una este Pagina pe care paseismul eminescian, încălzit cu frâncușă de Cotnari sau negru de Purcari caligrafiază epoca marelui Ștefan și-a lui Alexandru cel Bun, și cu totul altceva vivacitatea frivolă a lui Minulescu în cuprinsul şpriţului dâmboviţean fără pretenţii, ori demonismul juneţii lui Cioran, cel care-i urmărea hipnotizat pe campionii sibieni ai rachiului de 70 de grade cum „levitau” noaptea pe uliţele Rășinarilor, uneori îngenunchind și strigând fioros către cer: „Doamne, iartă-mă că sunt român!...”.
Andrei Pleșu, Alexandru Călinescu, Mircea Zaciu, între alţii, au scris bine, cu farmec și convingător despre specificul culinar și cel viticol în lumea literelor noastre. E limpede că vinul vindecă, rumenește și îmbunează, dă culoare, generozitate, îngăduinţă, predispune la reverie, lentoare, resemnare melancolică, în vreme ce rachiul dă iuţeală, arde, tensionează, cauterizează, taie prolixitatea, cenzurează elanurile logoreice, dă percutanţă necruţătoare...
