Oare mă va recunoaște? Dintre toate întrebările care îmi vuiesc prin cap, aceasta este cea mai insistentă, cea mai sâcâitoare. Ar fi supraomenesc să-și aducă aminte de mine după 11 ani, dar dacă mă va recunoaște nu voi fi surprins. În mintea mea el este un personaj atât de imens încât mă pot aștepta la orice.
Singura speranţă liniştitoare este că atunci, demult, m-a avut în faţă doar pentru cinci minute. Însă în acele câteva minute am reuşit să-l enervez. Eu eram un puştan inconştient, colaborator nesemnificativ la Radio România, care avea o idee de material pentru Paşti: să convingă câţiva actori renumiţi să ureze ascultătorilor unei emisiuni de noapte ceva în spiritul Sărbătorilor. El era Marcel Iureş. Mi-a ascultat cererea calm, şi-a arcuit sprâncenele a mirare, apoi a spus încruntându-se: „E o prostie”.
Avea dreptate, dar mi-a luat mult timp să înţeleg şi să accept refuzul său. El, în schimb, a înţeles imediat, instinctiv, capcana pe care, fără să vreau, i-o întinsesem. A ştiut poate chiar fără să-şi dea seama că încercam să umplu cu valoarea lui goliciunea ideii mele. Pentru că important nu era mesajul, ci personalitatea care îl rostea. Putea spune orice platitudine, orice înşiruire de cuvinte poleite, important pentru mine era ca EL să le spună, iar eu să îl înregistrez. Atât.
Dar el m-a refuzat. A făcut-o la fel de ferm şi natural cum refuzase cu câţiva ani înainte oferta de a se muta în Statele Unite pentru a deveni un actor de trei-patru milioane de dolari pe an. A ştiut că cineva vrea să se hrănească din forţa şi valoarea sa, că era pe punctul de a fi furat pentru interesele altcuiva. Iar el nu poate permite acest lucru, pentru că el se lasă înghiţit doar de roluri şi se predă doar în faţa publicului. În rest, îşi aparţine.
Doar că acum a acceptat să vorbească, fără a pierde însă controlul asupra discuţiei: ne vom limita la maşini, acesta va fi subiectul cu care voi ajunge din nou în faţa lui Marcel Iureş. Este o convenţie pe care am acceptat-o amândoi fără să ne vedem faţă în faţă.
A mai rămas puţin timp până la întâlnire. Fierbinţeala soarelui moleşeşte pasul şi lipeşte roţile maşinilor de asfalt. Clădirile prăfuite de pe Calea Victoriei au un contur neclar, deformat de căldura înnebunitoare. Las în urmă zumzetul apatic al oraşului şi pătrund în gangul tăcut care duce spre Teatrul Act. Bâzâitul interfonului îmi deschide calea către o altă lume. În timp ce cobor treptele strâmte mă trece un fior. E răcoare, respir adânc, aerul nu îmi mai arde gâtul. Pot să-mi trag sufletul, am ajuns prea devreme, trebuie să aştept puţin.
Neliniştea aşteptării este întreruptă doar de vaietul măsurat al liftului îmbătrânit şi de ecoul adânc al vocii lui. E aproape, într-una dintre cabine, şi din când în când râde cu poftă. Îl privesc în afişele lipite pe pereţi şi încerc să îmi închipui cum arată când râde. Râde frumos. Apoi Alex, cel care ne-a mijlocit întrevederea, apare lângă mine şi îmi spune că este rândul meu. Înaintez pe culoarul îngust şi întunecat, cotesc la dreapta şi încetinesc pasul în dreptul unei uşi deschise prin care se revarsă un dreptunghi de lumină. Intru, Marcel Iureş se ridică de pe fotoliul cu perne din piele neagră, mă fixează cu privirea lui albastră, îmi întinde mâna şi spune zâmbind: „Bună ziua. Sunt Marcel Iureş”.
Nu m-a recunoscut.
De abia după ce ne aşezăm îmi dau seama că poartă ochelari cu rame metalice discrete şi lentile dreptunghiulare. Este unul dintre puţinele detalii pe care apuc să le observ înainte de a fi complet înghiţit de spectacolul Marcel Iureş. Mânecile suflecate ale cămăşii albe cu dunguliţe subţiri albastre îi descoperă braţele albe, atletice, care nu trădează deloc cei 58 de ani pe care actorul i-a împlinit de curând. Faţa care a purtat atâtea măşti şi a redat atâtea sentimente este marcată de liniile ferme care îi încadrează gura şi de cuta adâncă dintre sprâncene, care se termină brusc în ridurile orizontale ale frunţii. Barba aspră, scurtă, încărunţită îl face să pară mai bătrân, dar nu este nelalocul ei: a devenit în ultimii ani un element de expresie, semnul particular al unui om care nu respectă convenţiile formale, şi joacă acum rolul pletelor rebele din tinereţea lui Iureş, cele la care i s-a cerut să renunţe la admiterea în Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică.
Stă relaxat picior peste picior, cu pachetul de ţigări şi bricheta aurie alături, puse pe masa lungă şi albă a cabinei, lângă două ceşti de cafea goale şi telefonul mobil. Deasupra fotoliului său este agăţat în cuier un sacou verde care păstrează în buzunarul din dreapta câteva foi de hârtie aşezate într-un plic subţire de plastic.
Dintre întrebările scrise cu nervozitate în agendă de câteva zile încoace o aleg pe cea mai simplă – cum a fost la examenul pentru permis? – dar răspunsul mă duce mai departe în viaţa lui Marcel Iureş.
„Eu conduc de pe la nouă ani şi jumătate. Taică-meu m-a pus, îmi dădea maşina lui de serviciu, care era un GAZ, IMS-urile de atunci.” Priveşte în sus, derulând parcă în memorie imaginile acestei prime experienţe auto cu strămoşul modelelor Aro, apoi râde nostalgic. „Am luat din prima. Vă daţi seama că nici nu puteam să nu iau din prima. Am stat mult sub mâna tatălui. El m-a învăţat totul. Am luat din prima şi după aceea mi-am luat prima maşină înainte de a mă căsători. A fost o Dacie 1310, verde închis.” Accentuează cu mândrie „zece” şi îl înţeleg: pe vremea aceea, o Dacia „o mie trei sute ZECE” era un pas înainte, o evoluţie colosală, singura disponibilă, faţă de deja clasica Dacia 1300. Când s-a întâmplat? Ezită puţin, dar îşi aduce aminte: în ’82. Adică în perioada când juca la Teatrul Bulandra, la un an după premiera filmului Castelul din Carpaţi şi cu un an înainte de Să mori rănit din dragoste de viaţă, două dintre filmele de dinainte de momentul în care Marcel Iureş şi Hollywood au început să apară într-o singură frază.
Cum a fost la nouă ani la volan? „Uaaau!” Râde cu poftă, închizând uşor ochii pentru a retrăi acele clipe şi apoi transformă în cuvinte ceea ce a văzut cu ochii minţii: „M-am simţit zeu. Mi s-a uscat gura, m-am lipit efectiv de tatăl meu pentru tot restul vieţii, în zona asta. A fost dumnezeul care avea toate cheile, toate secretele”.
„Evident că aveam emoţii infernale.” Insistă, apăsat: „Infernale. Am mers vreo 10 km, 10-15, a fost un drum la dus, pe zi şi mi-a mai dat-o o dată noaptea, ceea ce a complicat enorm lucrurile pentru că trebuia să schimb fazele, să schimb şi vitezele, să fac şi depăşire. Bineînţeles, cu o mână a tatălui meu pe volan. M-a pus la foarte greu, la foarte greu. Asta te marchează pe viaţă. Păstrez amintirea, percepţia, cât de greu mergea, cum te sincronizai, spaţiile, cursele, cât de greu mergeau ele. Pe vremea aceea semnalizarea nu revenea singură.”
E cale lungă de atunci până astăzi, aproape 50 de ani în care implicarea şoferului a scăzut constant în favoarea confortului. Am plecat de la şofer, „chauffeur”, cel care încălzea bestia primitivă, trăgea de leviere şi manivele şi am ajuns conducătorul-pasager, care apasă un buton şi restul este făcut de maşină. Iar Marcel Iureş nu regretă evoluţia.
„Acum e fără îndoială bine. E un avantaj, chiar dacă eşti puţin exclus şi resimţi confortul ca pe o excludere. Pentru că tot ce e confortabil este misterios. E normal. Te evacuează din zona tehnică. Eu am învăţat motorul cu patru timpi, mi l-a explicat un mecanic, am fost la Casa Pionierilor, mi-a explicat tata încă o dată. Am văzut un motor desfăcut, dar la motoarele moderne nu mai am imaginea clară. Au apărut injectoare, nu mai există carburator, totul e controlat cu un soft. Dar nu cred că situaţia provoacă suferinţe majore.”
Dacă înţelegi maşinile aşa cum o face Marcel Iureş, atunci nu ai cum să fii nostalgic faţă de ritualurile pline de trudă din trecuturile maşinii. Mi-a explicat mai devreme: „A fi şofer nu este o meserie, dacă nu e o meserie. În cazul meu este la mijloc o mare plăcere, dincolo de utilitatea obiectului, dincolo de faptul că îţi faci treaba cu el. Ca obiect, el conţine o doză de cultură, de deşteptăciune, de inteligenţă. Dar la acestea se adaugă un tip de curiozitate. Culmea este că nu te saturezi. Te saturezi de ideea de obiect în sine, care a devenit comun: toată lumea «trebuie» să aibă maşină”. Face apel la lucrurile din apropiere: „E ca o brichetă. E ca un telefon mobil, acum. Dar în cazul meu nu este vorba despre o saturare a curiozităţii, de pildă. Cu toate că nu-mi mai place să conduc, mai ales prin oraş – de aceea nici nu mai locuiesc aici – o maşină deşteaptă şi bună”, accentuează grav ultimul cuvânt, „în sensul omenesc, în sensul coerent, îmi stârneşte curiozitatea şi îmi face plăcere”.
Încerc să reiau firul maşinilor din viaţa sa şi aflu că după berlina verde închis „o mie trei sute ZECE” a venit rândul break-urilor. „Îmi plăceau break-urile. Nu am avut doar unul. Am avut unul, două, cred că am avut vreo trei break-uri.”
„Prima maşină am ţinut-o trei ani.” I-a dat vreun nume? „Oh, da, asta se chema Gica. Prima maşină a fost Gica. Următoarea, break, a fost Albiniţa, că era albă.” Se simte legat afectiv de una dintre ele? „Numai când stăm şi ne aducem aminte ce am păţit cu ele, pe drumurile pe unde am circulat cu fiul meu şi cu soţia mea: «Ooh, unde am putut să ajungem cu Dacia aia, săraca, supraîncărcată, cum era! Gâfâia nenorocita şi acum nu ne mai ajung 180 de cai putere».”
Prima maşină „străină”? „Un Ford Escort roşu, luat în ’96, când m-am întors de la Londra.” Adică după rolurile încă mici din Interviu cu un vampir şi Mission Impossible, după înfiinţarea Fundaţiei Teatrul Act, strigătul de luptă al actorului care nu se lasă înfrânt. „Am câştigat nişte bani şi i-am băgat în Ford. Am luat un second-hand bun. L-am ţinut vreo trei ani.” A avut vreun nume? „Nu.” Apoi revine: „Ba parcă a avut un nume. Fiul meu şi soţia mea le dau nume. Fără să vrei personifici un obiect, intră într-o relaţie de prietenie, intră în familie. Mi se pare că era ceva conţinut în număr.”
„Eu am o Mazda B2500 şi numele său e Max. Îl cheamă Max pentru că am descoperit pe jante că sunt F-Max, nu ştiu cum. O vreme am rămas cu Ford, am avut un Mondeo. O maşină superbă la vremea ei. Prin ’98-’99. Şi după aceea a venit Mazda. Cred că este primul B cumpărat în România. Este o maşină indestructibilă, pur şi simplu. La 160 de mii de kilometri încă nu i-am schimbat frânele pe spate. Este o maşină care trece peste orice. Cu condiţia să ai anvelope ca lumea şi să nu vrei de la ea imposibilul. Dacă te porţi cum trebuie este o maşină cu o forţă de trecere extraordinară. Încărcată, descărcată, nu contează. Culmea este că mi-o preparaseră. A fost o maşină demo, am luat-o la vreo 2000 km la bord şi...”, râde cu satisfacţie, ilustrând larg cu mâinile procesul de împodobire a maşinii „avea faruri, avea bull-bar, chestii. Eu i-am pus un hardtop pentru că pe mine mă interesează să o folosesc. Urcam pe vremea aia pe un drum îngrozitor, cu gropi, grohotiş, cu piatră, pe ploaie, noroi, troiene de zăpadă şi răzbeam de fiecare dată, ba chiar erau abonaţi cam toţi cei care încercau să urce cu Dacii şi cu alte maşini pe acolo. Da, e o maşină superbă. Am făcut multe lucruri cu ea. O am din 2002. Este de departe cea mai longevivă din familie şi nici nu am de gând să o vând vreodată.” Are impresia că nu-l iau în serios şi întăreşte: „Serios. Este o maşină care se lasă moştenire. A stat şi patru luni de zile şi am venit, i-am dat cheie şi a pornit. Fără probleme”.
Drumul acela îngrozitor este la vreo 100 de kilometri de Bucureşti, acolo unde Marcel Iureş s-a refugiat, a fugit de oraş. Între timp, asfaltul a apărut în zonă şi situaţia s-a îmbunătăţit, dar nevoia de maşină a rămas aceeaşi. Şi nu doar pentru a face naveta până în Capitală, pentru că unul dintre motivele pe care le recunoaşte este „o lene îngrozitoare”.
„Da, e foarte uşor să apeşi pe o pedală şi maşina să te ducă cu aer condiţionat, cu muzică, cu telefon încorporat.” Îşi aprinde în sfârşit ţigara la care tânjeşte, după ce a îndreptat de mai multe ori mâna spre pachetul de pe masă. Închide cu un pocnet sec capacul brichetei aurii şi îşi reia ideea: „Îmi dau seama că un obiect din ăsta mirobolant şi deştept, cu toate că este o capcană pentru fizic, pentru om, îţi dă un fel de feerie şi ceva în plus. Îţi dă posibilitatea să nu inhalezi chiar tot: praf, mizerie, fum, canale desfundate, miros de hamburger rânced, de mititei. O maşină, totuşi, te ţine puţin departe de chestia asta. Cu capcanele de rigoare, că vrei numai în BMW.”
Profit că s-a apropiat de marca al cărei ambasador a devenit şi întreb dacă face parte dintre cei care îşi doresc, visează la un BMW, acum că are la dispoziţie un X5. „Hmmm, nu pot să zic asta. Nu pot să zic că visez la ea, dar e fascinantă maşina, adică îmi stârneşte curiozitatea, e o maşină extrem de bună. Nu pot să zic că îmi stârneşte o filozofie. Poţi să traversezi şi momente metafizice într-un X din ăsta, care e super-inteligent, e ca un armăsar, te simţi bine, dar eu sunt un om circumspect în general şi sunt capabil să-mi fac singur un mod de a colabora cu maşina şi o gust altfel. Nu înseamnă că dacă aş avea 80 de mii de euro sau 70 de mii de euro de prisos nu mi-aş cumpăra-o. Aş cumpăra-o.”
Cum vede maşina, cât de diferită este faţă de celelalte maşini conduse până acum?
„Aici se judecă în pachete mari. Pachete tehnologice, care au toate un termen de comparaţie în inexistenţa lor. În Dacie, dacă vreţi, trebuia să tragi de una şi de alta, trebuia să ai roţile în mişcare ca să poţi face ce faci acum cu servodirecţia. E o mare diferenţă de vârstă. Pe mine m-a lovit binefacerea asta”, râde satisfăcut de cuvântul găsit, „târziu, la bătrâneţe. La tinereţe nu era o problemă să fac ce vroiam eu cu o maşină, aveam putere. Dar servodirecţie, servofrână, climă, din astea am mai avut. Nu vorbim despre saltul ăsta. Vorbim în interiorul binelui de un alt nivel, în zona de sus, cum este cazul acestui X5.”
A condus şi un X6, dar s-a întors la X5. O alegere aparte când poţi opta pentru oricare dintre cele două modele, dar şi Iureş este un personaj aparte care testează şi simte maşinile într-un mod diferit. „Îmi place să stau în spate într-o maşină. De acolo se simte cu adevărat maşina pentru că depinde unde e tracţiunea, cum are evacuările, ce tip de caroserie are, distanţa până la bord. Este vorba despre o sumă de percepţii pe care, după mine, o atingi stând în spate. Nu în faţă. Eşti puţin excentric maşinii. Percepţia faţă de maşină se schimbă în funcţie de locul în care stai. Eu am stat în X5 şi în faţă, conducând, şi în spate.”
Şi cum este? „E ca şi cum ai avea un cal de mare tracţiune care se comportă ca un fluture. Ca o rândunică, ceva de genul ăsta. Iar dacă nu ai experienţă, cred că asta este baza de la care pornim când vorbim despre multe, enorm de multele accidente având la volan puştani care nu au percepţia reală a acestui obiect nărăvaş care este capabil să te omoare”, insistă, „inclusiv să te omoare, deşi el nu are nici o vină, el este programat să meargă foarte repede, foarte sigur, dar dacă îi depăşeşti limitele s-a terminat. Calul ăsta ultra-puternic e înzestrat cu sprinteneala asta, cu o agilitate pe care nu o bănuieşti când te urci în el. Maşina porneşte când apeşi un buton, bprrrr, volanul vine spre tine, scaunele se aşază după cum le-ai programat, porneşte clima sau nu, cum ai programat-o şi tot aşa. Eu am un X5 diesel, turbo. Când ai apăsat pe pedală, brusc a mâncat jăratec. În primii doi milimetri. Asta nu e o glumă. Asta NU e o glumă. Tu trebuie să vii la întâlnire cu forţa asta. Aşa cred eu.”
Care este rezultatul întâlnirii dintre Marcel Iureş şi forţa lui X5? „Îmi dă o putere, îmi dă o stabilitate şi îi recunosc calităţile, fără să abuzez de ele. Despre asta este vorba. Nu ai de ce să abuzezi de o maşină extrem de puternică, extrem de fiabilă, agilă în ciuda masei de două tone şi a celor aproape 300 de cai putere. Dimpotrivă. Asta îţi dă o rezervă de putere şi o atitudine extrem de generoasă, de calmă, de îngăduitoare. Asta e, maşinile mari trebuie conduse cu parcimonie, cu eleganţă. Altfel, dacă te porţi ca un jocheu care dă cu cravaşa în ea, prima concluzie a oricărui om normal la cap ar fi: «Ce are, domnule? Omul e nebun, vrea să se răzbune pe ea, nu e a lui».”
A vorbit despre accidente. Trebuie să fi avut măcar unul în cei şase-şapte sute de mii de kilometri parcurşi. Sau o fi depăşit milionul? Nici Iureş nu e sigur. A avut accident?
„Traficul e conjugal. Şi de fiecare dată, pentru că suntem închişi într-o carcasă unde brusc începe altă realitate – muzică, aer, o conversaţie, altceva –, ceilalţi sunt o ficţiune sau au o continuă doză de improvizaţie, de aleator. Or, asta cred că este baza de la care pornesc majoritatea accidentelor. Plus inconştienţa, plus nepăsarea, plus mârlănia, plus... plus... toate se adaugă.”
Insist: accident? Ezită în spatele unui „ă” prelung: „Cu totul din întâmplare. Din întâmplări nefericite. În majoritatea cazurilor eu am fost victima. Nu au fost grave. Dar erau oameni pentru care nu existam. Existau numai ei în maşină, în maşina lor şi s-au oprit în mine. Pur şi simplu.”
Încerc să scot mai mult de la el. Îi povestesc că am avut nevoie să intru de trei-patru ori în spatele unor maşini ca să îmi dau seama că tindeam să le atribui tuturor acelaşi comportament, aceleaşi reflexe cu ale mele. Ceea ce este greşit. E învăţătura mea. Marcel Iureş a învăţat ceva din accidentele avute?
Nu cedează, spune că a avut de învăţat, dar nu intră în detalii. Îmi deschide, în schimb, altă uşă: „În general sunt un om ponderat. M-am schimbat profund din clipa în care s-a născut fiul meu. Eram destul de temerar înainte. M-am schimbat profund pentru că mi s-a modificat percepţia. A mea. Când ai un copil ai o altă responsabilitate, o altă percepţie a vieţii, a împrejurărilor. Pericolele se înmulţesc pentru că ţii la o altă persoană, la altcineva.”
Dar pană de maşină a avut? „Cu Dacia, am făcut-o eu. Era maşina noastră de familie şi m-a pus tata să fac totul. El doar îmi spunea dacă greşeam.” Când s-a întâmplat? „Ah, eram mărişor, venisem din armată. Mă făceam de râs dacă îndrăzneam să nu rezolv chestia asta în faţa familiei şi a tatei.” A fost încântat? „Ei, cum nu. Orice tată e mândru de fiul lui.”
A repetat exemplul tatălui său, şi-a învăţat fiul să conducă? „Bineînţeles.” O spune natural, aproape ca o datorie care trebuie respectată. „Eu l-am pus la cinci ani la volan. Bine, în poală.” Cum s-a simţit atunci? „Eh, cum să mă simt, bine”, spune scurt, apoi repetă ca pentru sine, pierdut parcă într-un gând: „Bine, bine”.
„Cu grijă, cu spaimă. Nu atât că putea să facă ceva cât timp ţineam şi eu de volan, ci după aceea. Ceea ce s-a şi întâmplat. S-a urcat în maşină, cu motorul în viteză. Nu ajungea la pedale să o scoată din viteză. A dat la automat şi era să intre într-un stâlp cu ea. Noroc că s-a speriat şi maşina s-a oprit după ce a făcut hâm, hâm, hâm de două-trei ori şi s-a oprit. Dar, da, este şi asta o formă de continuitate. Poţi să transmiţi în afară de cărţi, de gânduri şi pasiuni din acestea. Care sunt frumoase.”
Întâlnirea se apropie de sfârşit. Am impresia că de fapt nu am pus nici o întrebare, că tot ce trebuia spus este încă nespus şi îmi arunc disperat privirea pe foile agendei umplute cu mâzgălituri cu semnul întrebării la coadă. Muzică! Ascultă muzică în maşină, ce muzică ascultă?
„Eu am muzica de maşină. Fac CD-uri speciale. Îmi încarc magazia şi le dau cum vreau, în funcţie de stare. Ajută foarte tare la condus.” Care este criteriul după care îşi alege muzica? „Ambientul maşinii. În BMW pot să ascult Mozart.” Ce nu se potriveşte cu BMW? „Dodecafonică, tehno, house, nu rimează. Nici cu culorile dinăuntru, nici cu atmosfera. Dacă ai un dram de bun-simţ şi de coerenţă nu îţi vine să asculţi manele. Nu merge să asculţi manele în BMW. După gustul meu.”
Ies ameţit din cabină. Întunericul şi răcoarea mă trezesc parcă dintr-o stare de transă. Răsfoiesc disperat agenda. Sunt atâtea întrebări rămase fără răspuns: despre dublajul pentru filmul Maşini, despre maşinile cu care s-a întâlnit în filme, viteza cea mai mare atinsă, trasee favorite. Şi mai sunt. Îmi dau seama că în câteva minute voi ajunge din nou în căldarea de foc a oraşului, ameninţat cu codurile viu colorate ale caniculei, voi păşi prin dreptul vitrinelor deprimante acoperite cu cearceafuri de hârtie pe care scrie „De închiriat”, voi intra în sauna pe patru roţi ce îmi foloseşte pe post de maşină şi nu mă voi mai putea întoarce în timp în subsolul răcoros al Teatrului Act, cu privirea ţintuitoare a lui Marcel Iureş în faţă.
În timp ce păşesc cu atenţie pe treptele înguste, urcând lent pentru a mă bucura de încă o respiraţie adâncă, îmi aduc aminte de Ştef, un coleg fotograf cu care am făcut acum mai mulţi ani un drum până la Bârlad. „Poţi spune foarte multe despre un om din felul în care conduce” mi-a spus el, remarcând se pare o diferenţă între mine la volan şi mine la birou, în spatele unui monitor. Oare se pot spune la fel de multe despre un om din felul în care se raportează la condus, la maşini?
Ce mi-a spus de fapt Marcel Iureş? Că în afară de actorul imens pe care l-am văzut dintotdeauna este până la urmă om. Cu emoţii, cu nostalgii, cu oameni care i-au marcat parcursul vieţii. Mi-a spus fără cuvinte că punându-l pe fiul său în faţa volanului a înţeles ce a simţit tatăl său când i-a încredinţat maşina la nouă ani şi jumătate. Şi a ştiut că şi pentru fiul său el, Marcel Iureş, a devenit zeu. Mi-a mărturisit că este o natură curioasă şi responsabilă. Mi-a confirmat ceea ce am aflat de acum 11 ani, că este puternic şi conştient de valoarea sa. Suficient de puternic şi conştient cât să facă faţă pulsiunilor nărăvaşe ale unei maşini care altora le ia capul, cât să nu recunoască dacă a greşit vreodată la volan.
Spre finalul întâlnirii i-am spus despre prejudecata mea legată de BMW şi maşinile din această clasă: un BMW nu îl conduci pur şi simplu, trebuie să-l meriţi. Prin experienţă, tărie de caracter, eleganţă şi personalitate trebuie să meriţi o asemenea maşină. Nu te urci începător la volan să „te dai” cu BMW, poţi să îţi faci şcoala cu mii de alte maşinii, dar la un BMW trebuie să ajungi, să creşti pentru el. Aşa că l-am întrebat pe Marcel Iureş: el merită o maşină BMW? Mai întâi s-a asigurat circumspect dacă îi pun la îndoială statutul public. Nu, este vorba despre şoferul Marcel Iureş. Atunci a răspuns sigur, ferm, cu claritate: „Da, o merit”. Pentru că îşi ştie valoarea.
Dacă e să rămân cu un regret mare după întâlnirea cu Iureş, atunci este faptul că nu am apucat să fiu în maşină cu el, să pot spune mai multe despre om fiindu-i alături când conduce, pe locul din dreapta. De fapt, mai bine, pe locurile din spate.
