Mecanica fursecului

... fost atent la aspect, ambalaj și mod de vânzare.

În 2001 a deschis TC Broadcast, reprezentanţa unei firme din Germania care produce dulciuri personalizate. Clienţii aleg produsul și aromele, trimit schiţa ambalajului sau o siglă, iar dulciurile, făcute și împachetate în Germania, sunt apoi trimise în România. Este o afacere care merge de la sine și care îi oferă lui Tobescu libertatea de a se ocupa de ce-i place.

Anul trecut și-a investit toţi banii într-o cafenea, pe care a deschis-o în martie. COMOCO era un local luminos și minimalist din centrul Bucureștiului, decorat în nuanţe de lapte, unt și ciocolată, unde clienţii puteau găsi dulciuri americane proaspete. Riscantă și idealistă, cafeneaua era ultimul lucru pe care soţii Tobescu încercau să-l facă în România, de unde încă din 2000 se gândiseră să emigreze. „Cafeneaua asta a fost pentru mine ceea ce e pentru alţii cazinoul”, mi-a scris el într-un e-mail. „Îmi place atât de mult să gătesc, încât nu am mai fost manager, ci un simplu cofetar-patiser care dormea patru ore pe noapte și în rest gătea.” În ciuda entuziasmului, la trei luni de la deschidere, cei doi foloseau încasările de peste zi la cumpărăturile pentru ziua următoare. Deși în a patra lună numărul clienţilor cafenelei crescuse promiţător, nu mai puteau susţine cheltuielile curente, așa că au închis-o.

Ros de depresie, Tobescu n-a mai gătit. Nu simţea nici o vibraţie, intra în bucătărie numai rugat de alţii, dar și atunci fără chef. În februarie, a plecat cu Cristina prin Europa, ca să uite. La Paris, proprietarul apartamentului pe care îl închiriaseră în Marais le-a spus că mai are unul într-o casă de secol XVII, aflată chiar pe malul oceanului, în Normandia. Neștiind mare lucru despre zonă, au decis să stea și acolo vreo zece zile. Locul i-a subjugat.

Mergeau zilnic pe faleză până la cofetăria Charlotte Corday din Trouville, ca să cumpere cele mai bune prăjituri pe care le-au mâncat vreodată. Pentru că adeseori ploua torenţial, iar vântul făcea umbrela inutilă, Tobescu ascundea sub haină cutia din carton subţire ce ascundea cele șase prăjituri. Ajuns la vilă, se așeza la fereastră, într-un fotoliu alb, și mânca prăjitura favorită, privind oceanul. Le Masque et la Plume era fericirea fără fisură, cu bază de pandișpan, bezea caramelizată și mousse fin de prune. Stresul și dezamăgirea de după închiderea cafenelei s-au topit în perfecţiunea prăjiturilor. „Nu erau foarte pretenţioase ca execuţie, dar aveau niște combinaţii de gusturi și de ingrediente care erau ca un drog”, își amintește Tobescu. „Mă binedispuneau instantaneu. Puteam să mă mulţumesc cu o cocioabă acolo, la Trouville, dar să știu că pot să-mi cumpăr dulciurile alea până la sfârșitul vieţii.”

În aprilie, Tobescu s-a întors în ţară, entuziast și încrezător în sine. A gătit mai des decât de obicei, încercând să îmblânzească dorul de gusturile din Franţa. În mai i-a venit ideea să facă și să ofere dulciuri în București, fără obligaţia de a fi plătite. Într-o noapte i-a spus soţiei lui că blogul ar fi canalul ideal de comunicare pentru asta. Era ora 1 și tocmai veniseră de la o plimbare. Cristinei (care lucrează acum la un roman) i-a venit ideea să-i spună Fursecul Mecanic. Fursecul (cu majusculă) este entitatea care înglobează tot ce gătește Tobescu, fie că este vorba despre muffins sau bile de
marţipan. A doua jumătate e un tribut adus unuia dintre filmele lui preferate, A Clockwork Orange (Portocala Mecanică). Până dimineaţa Tobescu făcuse deja logo-ul (un pahar cu lapte de care se sprijină o coloană de fursecuri), iar următoarele trei zile și le-a petrecut gândindu-se dacă e bine să meargă până la capăt.

A lansat blogul pe 28 mai și a pornit în căutare de ingrediente. Singurul importator de ciocolată Callebaut din România i-a cerut să cumpere minimum 100 de kilograme, așa că și-a comandat-o de pe e-Bay. Tot de pe internet a luat marzipan și matcha (pastă de ceai verde). Pentru că n-a găsit ambalaje de fursecuri, a recurs la cutii de plastic, borcane și plicuri. Ore întregi a citit reţete, le-a compilat și le-a experimentat noaptea, s-a învăţat cu ciocolata Valrhona care trebuia topită cu multă atenţie, din cauza conţinutului foarte ridicat de cacao, și s-a oprit numai când a obţinut dulciuri pe placul lui. „Sunt de departe cele mai bune fursecuri nu numai de la noi, ci printre cele mai bune fursecuri pe care le poţi mânca în general”, spune el. Faţa i se luminează repede într-un zâmbet. „Iată și modestia.”

A evitat să facă specialităţi franţuzești, pentru că acelea i se par imposibil de gătit fără să fi urmat o școală de gastronomie. A ales în special reţete americane, pentru că sunt mai savuroase când vine vorba de fursecuri. „Tradiţia de cookies complecși, cu bucăţi de ciocolată, cu caramel, vine de la americani. Europenii preferă să facă fursecuri din aluat simplu și să le combine cu cremă sau să le înmoaie în ciocolată. Mi se par mai interesante cele americane.”

Pe 10 iunie a anunţat prima livrare – Chocolate Chip Cookie – și mail-urile cu motivaţii au început să vină. Nimeni nu părea să înţeleagă despre ce-i vorba, dar era gratis și arăta bine. I-au scris că blogul lui le amintește de copilărie și de dulciurile făcute de mama sau bunica, că visează fursecuri, că le plouă în gură. Tobescu a avut 25 de livrări la primul model de fursec și 36 la al doilea, Chunky Peanut Butter Cookie (biscuite cu unt de arahide).

Gătea și se străduia în același timp să fie cât mai mult alături de familie, pentru că mama lui era pe moarte. „Blogul merge în continuare, pentru că nu sunt precum gospodinele de la Acasă TV,...

... care încep să se vaite pe post de ce probleme de sănătate au ele sau rudele lor”, îmi scria pe 19 iunie. Promisese că va face un singur tip de fursec pe săptămână și se ţinea de plan. „Îl fac doar ca să nu dezamăgesc pe toată lumea care s-a bucurat de el.”

Oamenilor le-au plăcut atât de mult fursecurile încât au vrut să-i dea ceva în schimb: s-au oferit să-i gătească, i-au adus ingrediente din străinătate, i-au dăruit un tricou și un magnet personalizat. Le-a răspuns de fiecare dată pe blog, cu un mesaj de mulţumire și cu fotografi a cadoului primit. Spune că e tipul de reacţie umană și sinceră care îi place și îl bucură, așa cum îl încântă și gesturile mai mici: luminarea feţei, grimasa preschimbată în zâmbet a unei secretare căreia îi spune că el este Fursecul Mecanic.

În a doua vineri din iulie l-am însoţit la livrarea Fursecului 5: muffins de ciocolată, cu marzipan și cremă de alune de pădure. Când ne-am întâlnit, la 14:10, Tobescu abia se trezise. (E ritmul lui încă din 1995, când lucra la matinalul de la Pro TV: se culcă dimineaţa și se trezește după-amiaza.) Era vesel și relaxat, ca de obicei. Ajunsese să-și dedice întreaga săptămână proiectului: gătea lunea și marţea, iar de miercuri până sâmbătă distribuia fursecuri prin toate colţurile Bucureștiului. Mi-a arătat graficul livrărilor din ziua aceea – un fel de orar, cu adresele, numele oamenilor și cu sigla blogului printre ele. Avea în mașină și o hartă, pusă în apărătoarea de soare. „Sunt ca un taximetrist. Ar mai trebui să-mi pun o iconiţă în dreapta.”

A spus că încearcă să-și grupeze livrările pe zone, ca să-i fie mai ușor, că lasă jumătate sau un sfert de oră între ele și că bate cam 100 de kilometri pe zi, fiind mereu pe fugă. Merge pe linia tramvaiului, oprește pe trecerea de pietoni, orice e necesar ca să ducă fursecurile la timp. Cei care le primesc în borcan trebuie să-l înapoieze la următoarea livrare, pentru ca proiectul să fie cât mai ecologic. Până și tipul de ambalaj spune ceva despre impresia pe care și-a făcut-o despre cel care i-a scris, dar nu are parametri bătuţi în cuie. Când nu găsește pe nimeni acasă, reprogramează sau lasă pachetul în cutia poștală sau atârnat de clanţa ușii. Sigur, se mai întâmplă uneori ca vecinii să fure fursecurile.

Am vizitat nouă oameni în acea zi. Tobescu s-a întâlnit cu ei la serviciu, la o ieșire de metrou sau la un colţ de stradă. La început era momentul de recunoaștere, când el mergea spre ei zâmbind și ţinând cutia la vedere, iar ei îl întâmpinau, știind că nu le poate aduce decât ceva bun. Apoi dialogul lejer, dintre doi străini care au descoperit un limbaj comun: cum ai aflat de blog? Cum îţi plac fursecurile? Să-mi scrii cum ţi s-au părut astea. Și un „la revedere“ senin, deschis la reîntâlnire. Imaginea care rămâne după el e invariabilă: un om bine crescut și surâzător care aduce fursecuri, vrea să afle despre tine numai cât ești dispus să-i spui și pleacă, lăsându-te încântat. „Îmi place că nu face frumos în faţa nimănui, nu lingușește pe nimeni, are un fel detașat de a fi apropiat de toată lumea, cu toate că sună paradoxal”, spune Christine Norberg, una dintre susţinătoarele proiectului.

Ultimul transport din acea zi a fost în Pipera, la un cuplu de tineri care l-au invitat să mănânce caise din grădina lor. Le mai livrase fursecuri, dar nu îi întâlnise. S-au așezat la masa de pe terasă, în timp ce Fax, câinele lor de două luni, lătra și se gudura pe lângă fiecare. Tobescu părea să nu observe că erau un pic timizi și umplea orice pauză apăsătoare cu povești despre fursecuri, mail-uri și livrări. A spus-o, piţigăindu-și vocea și mustăcind, pe cea a unei femei care, după ce s-a plâns că nu a primit fursecurile în borcan, i-a zis: „Sper că nu sunt otrăvite” și mai târziu i-a scris că nu e încântată de ele și că va scoate trimiterea către Fursecul Mecanic de pe blogul ei. Gazdele au făcut ochii mari și au râs, el i-a dat înainte, ei s-au destins, stânjeneala a devenit confort, conversaţia s-a închegat și s-a mutat spre Germania, ţară dragă atât lor, cât și lui. Înainte ca soarele să dispară sub crengile caișilor din curte, Tobescu se împrietenise cu ei.

L-am întrebat, într-o zi, pe Tobescu: el ce prăjitură e? Mi-a spus că trebuie să-i ceară părerea Cristinei. „Tu ești un cupcake cu matcha”, i-a zis ea. „Toată lumea crede că știe ce ești, pentru că un cupcake arată ca un muffin. La gust seamănă pe undeva cu un muffin, așa că nimeni nu își pune problema că a greșit titulatura nici măcar după ce gustă. Topping-ul de matcha e exotic, foarte rar, seamănă cu fisticul, dar lumea nici măcar nu îndrăznește să spună ce e, nu știe dacă e bun sau rău, dacă le place sau nu le place, îl mănâncă pentru că nu au mai mâncat niciodată și pentru că este de bun simţ să te prefaci că ești deschis la experienţe noi. Gustul topping-ului este complet nou, revigorant, și contrazice dulceaţa cupcake-ului într-un fel care-ţi dă frisoane de plăcere. În timp, realizezi că este echilibrată inteligent.”

De când a demarat cu Fursecul Mecanic, Tobescu s-a distrat cunoscând oameni, dar nu și-a schimbat cu mult părerea proastă pe care o avea despre România. Unele dintre mesajele primite au trădat un scepticism exagerat al românilor, care, spune el, își imaginează că în spatele oricărei iniţiative bune se ascunde o mizerie sau un interes strict personal. I s-a reproșat că face un experiment sociopsihologic. Că „mecanic” vine de la „mecanizat”, deci dulciurile nu sunt făcute manual. Că totul este o inteligentă campanie de teasing ce pregătește lansarea unei afaceri. Alţii au crezut că totul este scorneala unui nebun. De ce ar face un om așa ceva?!

„Din același motiv pentru care mi-am dorit toată viaţa să am un grup de prieteni cu care să merg prin Europa cu o dubă închiriată și nu am reușit niciodată, pentru că toată lumea a renunţat în ultimul moment”, spune Tobescu. „Am spus: închiriez eu duba, pe banii mei, plătesc eu mâncarea, numai să mergem, să ne simţim bine și să facem un lucru relaxat, occidental. Asta am vrut să fac, un lucru relaxat, occidental. Fără a conta cât mă costă, fără a mă gândi ce implicaţii ar avea.”

Mesajele prin care bucureștenii trebuiau să-l convingă că merită fursecuri erau pentru el dovada minimă de strădanie și interes pe care o puteau arăta. Dacă multe erau deranjant de siropoase, dar tolerabile, unele îl plasau între amuzament și șoc. „Statistic vorbind, nu ai cum să eviţi să nu-ţi scrie și nebuni. Nebuni și nesimţiţi – sunt cele două extreme cărora nu le răspund. Nesimţiţii sunt cei care scriu: «Aș vrea și eu o porţie de muffins». Asta e motivaţia. Deci au pus foarte mult suflet și au investit foarte mult timp pentru a formula o propoziţie pe mail. După aceea sunt cei în ale căror probleme psihice nici nu vreau să intru, care-mi scriu lucruri de genul: «De ce ar trebui să primesc eu fursecuri de la tine? Pentru că am început...

... să pierd încrederea în oameni». Punct. «Și doare.»”

Pe măsură ce presa i-a pus Fursecului pampoane, numindu-l simpatic, minunat sau dulce, și l-a făcut pe Tobescu să pară un bonom hotărât să salveze ţara de dulciurile rele și să satisfacă poftele oricărui hipoglicemic, numărul vizitatorilor a crescut de la 6.218 în iunie, la 10.680 în august, iar pe blog s-au îndesit comentariile cu recomandări: să stabilească un preţ, să fie mai puţin arţăgos, să nu se mai laude atâta. Le-a răspuns ironic, mereu rece și direct. „Îmi plac lucrurile fără echivoc, n-am nevoie de mesaje overall pozitive. Atunci când comunic cu cineva prefer oricând un mesaj sută la sută negativ unuia aparent călduţ și drăguţ, presărat de fapt cu mici mizerii.”

Ecuaţia pare simplă: pentru el gătitul nu este nici mod de viaţă, nici pasiune orbitoare. E un hobby constructiv. Afacerea cu dulciuri personalizate îi e de ajuns ca să-i asigure o existenţă decentă și comodă. Își petrece în continuare timpul citind reţete, experimentând, făcând și distribuind fursecuri. Nu are spiriduși ajutători. Nu plănuiește să facă profit din proiect, așa că poate refuza liniștit pe oricine. Nu vrea nici sfaturi, nici ajutor. Are genul de atitudine „à bon entendeur, salut”, care intimidează, pentru că nu lasă loc de obiecţii și polemici. Amabilitatea lui se termină unde începe intruziunea. Cine intră în joc, fie respectă regulile, fie iese; și, nu în ultimul rând, acceptă că Tobescu urăște monotonia.

Prima reţetă din august a venit cu o schimbare de sistem: motivaţiile au picat, fiind înlocuite cu niște întrebări din cultură la care fie știai răspunsul fără să cauţi pe Google, fie recunoșteai că nu știi și nu primeai fursec. Caramel Apple Cookies pentru o trupă care a remixat melodii Nine Inch Nails. Fursecuri cu ciocolată albă, caise și migdale, dacă îl știi pe Daniel Craig din alt rol decât cel de Bond. Fursecul nemţesc Linzer pentru piesa lui Max Frisch care începe cu replica „Ar trebui să-i spânzure, n-am spus-o eu dintotdeauna?” și personajul care o spune.

Unul dintre motivele schimbării a fost că Tobescu vroia să măture puţin proiectul de abonaţii care se obișnuiseră să primească dulciuri numai pentru că, la un moment dat, scriseseră un mesaj frumos. „Consider că dinamica relaţiei dintre mine și fidelizaţi este exact aia din relaţiile și căsniciile românești”, spune Tobescu. „Așa cum doi parteneri fac eforturi până când se căsătoresc, și după aia se blazează și încep să considere de la sine înţeles ca celălalt să le rămână alături și să le ofere diferite lucruri, tot așa e și cu Fursecul. Românii au, din păcate, tendinţa de a deveni delăsători într-o relaţie. Introducerea întrebărilor i-a făcut pe majoritatea să se supere un pic, pentru că i-a trezit puţin din rutină.”

Totuși, a introdus testele mai ales ca să vadă cine sunt cititorii lui. „Eu nu mă plictisisem de motivaţii, dar 90 la sută îmi scriau despre bunica și cum gătea bunica”, zice Tobescu. „Sigur, nu puteam să-i acuz pentru asta, dar nici nu puteam să-mi dau seama din mail-uri cu cine am de-a face. (…) De-asta unele teme sunt foarte specifice, pentru că sunt formaţii sau filme care îmi plac foarte mult și despre care nu am cu cine să vorbesc în afară de Cristina. Și e foarte trist să nu știi dacă mai ai corespondenţi în orașul din care urmează să pleci.”

Testele de cultură au împrospătat proiectul cu noi cititori. La început de octombrie, Tobescu era la fel de entuziast ca atunci când a lansat blogul. După 15 reţete și undeva între 4.300 și 4.500 de fursecuri livrate, spunea, totuși, că Fursecul nu are nici o șansă de autosusţinere. Recuperase cam o șesime din banii cheltuiţi.

Oamenii spun că fursecurile sunt senzaţionale, demenţiale, geniale, că pe o scară de la 1 la 10, ar primi nota 11. Unul dintre consumatorii cu vechime, Ion Borșan, spune că îl frustra teribil că nu știa răspunsurile la întrebări și că l-ar bucura să poată cumpăra dulciurile făcute de Tobescu și să nu depindă de temă. Nu este singurul. Tobescu ar putea să deschidă o cofetărie cu certitudinea că ar avea zeci de clienţi fideli, dar n-o va face, pentru că nu crede că dulciurile lui își au locul aici. Va pune punct Fursecului, cum a promis: cu o plecare. În februarie se mută la Berlin și va decide acolo dacă locul cafenelei lui este în Germania sau în altă parte. Spune că marea lui satisfacţie este „de a fi găsit niște oameni extraordinari și
de a putea să nu plec chiar cu o greaţă supremă”.

Din iunie, de când am aflat de Fursecul Mecanic, s-au întâmplat multe: l-am văzut pe Tobescu la livrări, curios de reacţiile oamenilor când îi gustă bunătăţile, ca un profesor ce știe că a făcut o demonstraţie magistrală, dar vrea să și-o confirme privind uimirea elevilor. A gătit la munte și s-a întors de acolo cu gogoși bune și fursecuri ratate. A fost la un radio public, unde a pus piesa Elektro-Kardiogramm, a celor de la Kraftwerk, bucurându-se de asta ca de o mică victorie. A provocat cititorii blogului să dibuiască și să fotografieze o fabrică de geamuri părăsită. I-a scos din casă în noaptea de Halloween, ca să caute indicii prin preajma caselor vechi din București. A mixat gusturile, a sucit regulile, a flituit criticile, iar eu m-am întrebat până în ultima clipă din ce s-a născut Fursecul Mecanic.

Altruism? Sătul de încruntarea românilor, Tobescu a vrut să-i înveselească puţin. A oferit gratis dulciuri formidabile, fără să reproșeze nimănui că nu donează ceva în schimb. A încercat să demonstreze că majoritatea cofetăriilor de la noi sunt o batjocură și, criticându-le public, să forţeze o schimbare de atitudine. A vrut să spună un „la revedere” frumos unei Românii urâte, de care nu-l mai leagă nimic. „Cred că decizia de a pleca e una din cele mai dureroase din viaţa lui”, spune Irina Georgescu, o cititoare a blogului. „Și că Fursecul Mecanic e un fel de ultim gest de bunătate faţă de ţara asta ciuntită care nu știe decât să ciuntească la rândul ei. Cred că e și un fel de «îmi pare rău» mut și, poate conștient, poate nu, un mod de a arăta că se poate. Cred că Fursecul Mecanic a certificat niște idei pentru Dan și-l va lăsa să plece liber, fără ură, umplut de calm.”

Egoism? Tobescu a vrut să(-și) demonstreze că până și cele mai scumpe prăjituri pe care le mănâncă românii sunt doar niște surogate de dulce în comparaţie cu ce poate găti el. A așteptat și a primit pentru asta admiraţia de care nu se bucurase pe când exista COMOCO. A folosit blogul pentru a găsi „oameni de calitate” pe care altfel nu îi dibuise. „Am căpătat senzaţia că tipul are un perfecţionism interesant și că ăsta este motivul pentru care face tot ceea ce face”, spune Christine Norbert. „El și-a dorit cafenea, pentru că își admira propriile creaţii, și din admiraţia asta a ales să facă în așa fel încât să gătească în continuare. Iar eu am încredere în această motivaţie mai mult decât am în altruism pur. (...) Admir felul în care alege să se desprindă de ţară. E o treabă masculină. Vanitoasă, orgolioasă, dar mișto.”