Traian Corbescu pare un om plictisit. Dur și plictisit. Cel puţin acum, când stă cufundat într-un fotoliu din cabinetul unui psiholog specializat în terapie sexuală și privește cu indiferenţa unui călău, peste ochelarii săi rotunzi, spre Fane Popovici, ginerele și subalternul său. Cel care tocmai împărtășește unui grup de zece persoane problemele sexuale pe care i le provoacă stresul de la serviciu. Fane privește în pământ, parcă pentru a evita privirea socrului-șef, și își rostește replicile cu voce întreruptă. După câteva clipe își încheie destăinuirea și se lasă, ușurat, înapoi în spătarul canapelei. Membrii grupului de terapie îl aplaudă înţelegător. E momentul în care psihologul – o brunetă sexy cu o fustă scurtă și picioare lungi – îi face un semn lui Corbescu. E rândul său. Corbescu îi răspunde cu o privire mirată pe care lentilele cu multe dioptrii o scot și mai mult în evidenţă. Ezită, dar aplauzele cu care îl încurajează cei prezenţi îl obligă să intre în joc. Cu un zâmbet stânjenit își îndreaptă spatele și apoi se apleacă încet în faţă. Se mișcă lent, conștient că toate privirile sunt aţintite asupra sa. Își mută tălpile mai în faţă, își proptește coatele în genunchi și își împreunează mâinile.
„Mă numesc Traian Corbescu și sunt ofiţer...” Se oprește și, preţ de câteva clipe, privește feţele oamenilor dinaintea sa. Urme de panică se citesc pe chipul lui Fane. Cu un calm nezdruncinat, Corbescu reia: „...în rezervă”.
Confesiunea continuă, dar cu o voce din ce în ce mai discretă, până când nu mai reușește să treacă dincolo de pereţii platoului de filmare.
Privesc cele trei monitoare ale videoasist-ului și îl văd pe Horaţiu Mălăele mișcându-și buzele, semn că actorul își spune mai departe replicile, dar nu-l mai pot auzi. Singurii care pot sunt cei câţiva norocoși, cu căștile pe urechi, care stau înghesuiţi în faţa monitoarelor mici și urmăresc scena 11 din episodul 13 al serialului Vine Poliţia!. Un serial de comedie filmat în studiourile MediaPro din Buftea și difuzat de Pro TV; o producţie în care Horaţiu Mălăele joacă rolul comisarului-șef Traian Corbescu și a cărei acţiune a ajuns într-un punct în care echipa de poliţiști se infiltrează într-un grup de terapie sexuală pentru a prinde niște băieţi răi.
Faţa lui Mălăele umple unul dintre monitoare, pe un altul e un prim plan cu Gyuri Pascu, alias Fane Popovici, iar pe cel de-al treilea, un cadru de ansamblu cu toţi actorii prezenţi în scenă. Hala în care sunt montate decorurile, înaltă cât o clădire de două etaje, este îngropată într-o liniște aproape completă. Muţenia celor doisprezece oameni care urmăresc pe ecrane cum decurge scena ce se filmează la mai puţin de zece metri depărtare e spartă din când în când de scârţâitul tablelor de pe acoperiș. Deși înăuntru e întuneric și frig, afară, învelișul de metal al clădirii e încălzit de un soare neașteptat de puternic pentru o dimineaţă de octombrie.
În monitorul său, Mălăele vorbește privind când în jos, spre palmele împreunate, când în sus, spre ceilalţi actori. Nu i se aud cuvintele, dar, ca într-un film mut, expresia de pe chipul său anunţă ceva dramatic. Numai că, în timp ce Mălăele își ridică privirea serioasă și mărită și își rostește replica, cei cărora căștile le permit să-l audă izbucnesc în râs. Gyuri Pascu izbucnește și el într-un hohot pe care cu greu îl poate ascunde și nu durează mult până când îi trage după el pe toţi actorii de pe platou. Un „Stop!” strigat din toţi plămânii de către unul dintre regizorii serialului umple hala întunecată. „Să iasă Gyuri de pe platou, vă rog!”, cere regizorul. „Hai să continuăm pe același setup cu Corbescu!”
După câteva clipe Gyuri iese vesel prin ușa care separă decorul de restul platoului. E îmbrăcat în blugi și într-un sacou albastru închis ce pare cu cel puţin o măsură mai mare decât ar trebui. Râde în continuare și se apropie ușor de locul unde regizorul urmărește scena. „Scuze!”, îi spune Gyuri încercând să-și scuture râsul din glas. „Mii de scuze, dar eu îl văd faţă în faţă și nu pot să mă abţin.” Regizorul îi zâmbește înţelegător și strigă „Motor!”. Din nou, o liniște totală pune stăpânire pe platou.
Mălăele se freacă puţin în palmă, se așază mai bine în fotoliu și reia. „Sunt ofi ţer... în rezervă.” Vocea îi scade iar până când nu mai poate fi auzită decât în căștile celor ce stau în faţa monitoarelor. Un huruit puternic ce vine de undeva de afară rupe tăcerea și îl face pe regizor să strige „Stop! Avem avion”. Gyuri scapă printre dinţi un „’tu-ţi avionu’ mă-tii!”.
Un minut mai târziu scena se reia. Pentru a treia oară, Mălăele își reconstruiește personajul. Își împreunează mâinile, își plimbă privirea de jos în sus. E ofiţer. E în rezervă. În scurt timp, e din nou mut. Nu îi mai pot urmări replicile așa că privesc monitorul, încercând să-i citesc buzele, dar eșuez lamentabil. Mă străduiesc să anticipez momentul replicii amuzante, să înţeleg chimia care permite unui om pe al cărui chip se citește numai dramă să-i facă pe cei din jur să râdă. Ca la un semn, regizorul, script superviser-ul, directorul de imagine și cel de sunet, toţi cei ce îl pot auzi în căști, izbucnesc din nou în râs. Faţa lui Mălăele, neschimbată. Scena curge mai departe până când Mălăele se oprește, se lasă înapoi în spătarul fotoliului în aplauzele grupului, iar regizorul strigă cu putere „Stop!”. „Vezi?”, îi spune Gyuri, „și aici e greu să te abţii, d-apăi înăuntru. Să-l vezi în faţă!”. Regizorul, un bărbat de 30 de ani cu o faţă rotundă și veselă, râde cu poftă și îl bate pe Gyuri pe umăr: „Da, așa e”. Apoi, îndreptându-se spre ușa platoului de filmare, anunţă echipa: „Pauză 15 minute”.
„Era o replică improvizată”, îmi explică Mălăele câteva minute mai târziu, cu aceeași voce aproape șoptită. „Nu am avut un text clar, am avut numai o temă. Și eu și ceilalţi colegi am improvizat, așa că, nefiind pregătiţi la replică, probabil au fost luaţi prin surprindere și au râs.” Chipul său cu trăsături ascuţite e înviorat de apariţia unui zâmbet ștrengăresc în colţul gurii. Ca mai devreme, stă cu coatele pe genunchi și cu mâinile împreunate, așteptând parcă un semn pentru a-și aduce înapoi personajul.
E drept, dacă îl știi pe Mălăele din Măscăriciul sau din Unchiul Vanea sau din Cafeneaua, rolul unui comisar-șef de poliţie într-un serial de televiziune ar putea să-ţi pară neimportant. Numai că cei ce îl știu pe Mălăele prin piesele de teatru în care a jucat sau pe care le-a regizat fac parte din acea minoritate de sub 10 la sută dintre români care, măcar o dată pe an, calcă pragul unui teatru. Dacă le-ar fi rămas fidel doar lor, Mălăele ar fi fost și acum un actor genial și cvasi-necunoscut. Dar un om care vrea să urce pe o scenă, să fie histrion, să se expună în văzul lumii dând viaţă unor nebuni, filosofi, prim-miniștri sau poliţiști imaginari nu o face pentru anonimat. O face pentru că vrea să ajungă la cât mai mulţi oameni, pentru că
ceva din el e asamblat în așa fel încât simte o poftă nestăpânită de a comunica necontenit, cu un public cât mai numeros. Pe scena teatrului, pe ecranul cinematografului și pe sticla televizorului. Pentru că satisfacţia supremă a artistului, așa cum o înţelege și o caută Mălăele, este să placă tuturor categoriilor de public. Să placă și prostului, și înţeleptului, și bătrânului, și copilului. Să le transmită ceva care să-i facă să iasă mai câștigaţi din întâlnirea cu el.
Nu pentru a face pe plac, ci pentru a provoca. E un cameleon care poate să facă un one-man show plin de poante în faţa unor tineri adunaţi la o terasă doar pentru că asta îi dă posibilitatea să recite din Brumaru. Sau poate lua cuvântul în faţa unor intelectuali adunaţi la Festivalul Marin Sorescu pentru a le spune și câteva bancuri. O face prezentându-se firesc și accesibil, într-o clipă smulgându-le hohote de râs, în alta punându-i pe gânduri.
Deși e mai degrabă cunoscut ca actor de comedie („Vitrina mea este împopoţonată cu lucrurile mai ușurele pe care le-am făcut în televiziune sau aiurea”), Mălăele e un produs mult mai complex. E unul dintre puţinii actori români, dacă nu chiar singurul, capabil să dea comicului un subtext tragic fără să piardă nimic, nici din unul, nici din celălalt. Poate construi personaje doar de dragul umorului, așa cum a făcut de atâtea ori în scenetele de televiziune – metoda prin care, la începutul anilor ’90, și-a făcut drum spre inimile românilor nemergători la teatru – la fel de bine cum îl poate juca pe Svetlovidov, actorul ratat din Măscăriciul.
E mijlocul lui octombrie, și Mălăele, care până acum a jucat în 33 de piese de teatru, în 50 de filme și a avut 150 de roluri TV, a pus în scenă 17 spectacole și a expus peste 3000 de caricaturi în 37 de expoziţii, e la aproape o lună distanţă de momentul în care se va prezenta publicului cu o nouă pălărie. Regizor de film. Are 56 de ani, e actor de 34 și duce cu el povestea acestui film de aproape 30 de ani.
„Este o poveste pe care am auzit-o pe vremea studenţiei și am rămas marcat”, îmi povestește Mălăele în pauza de la filmare, cu o voce monotonă, de parcă a explicat asta de prea multe ori. „E o poveste care s-a petrecut undeva în nordul Moldovei și pe care am aflat-o în perioada copilăriei mele teatrale de la profesorul Octavian Cotescu. Am vehiculat-o de-a lungul anilor printre niște prieteni, printre niște producători, printre niște regizori. Nu a fost luată în braţe de nimeni și atunci am hotărât să duc acest proiect la capăt de unul singur. De unul singur e un fel de a spune, pentru că am compus scenariul cu ajutorul scriitorului Adrian Lustig și am...
... mai găsit câţiva prieteni buni care au hotărât să participe la acest proiect.” Face o scurtă pauză, ca și cum ar vrea să mai spună ceva, dar nu e suficient de convins că merită: „...și după opinia noastră, a celor care am lucrat la filmul ăsta, am făcut un lucru bun”.
Povestea pe care a aflat-o de la Cotescu încă de pe când era în băncile facultăţii a devenit filmul Nunta mută – o tragi-comedie absurdă, a cărei acţiune se petrece într-un sat nenumit din România anului 1953. Acolo și atunci, o nuntă mult așteptată e întreruptă de un ofiţer rus ce anunţă moartea lui Stalin, fapt ce-i obligă pe nuntași să respecte doliul impus tuturor popoarelor ce s-au lăsat eliberate de tancurile rusești. Ţăranii decid să se regrupeze și să ţină totuși nunta la adăpostul nopţii și într-o muţenie completă. Mălăele-regizorul ia handicapul sonor și îl transformă într-un izvor de comic absurd, menit să smulgă hohote de râs publicului, doar pentru a-l pune pe gânduri cu finalul tragic: nuntașii izbucnesc într-o larmă veselă și sunt amuţiţi definitiv de un tanc rusesc ce intră peste ei în casă.
Primul reproș care i s-a făcut filmului după primele vizionări a fost că e prea teatral. „Filmul are o teatralitate controlată”, spune Mălăele. „Am vrut să povestesc filmul în felul meu. Am făcut așa cum am crezut de cuviinţă și l-am povestit așa cum am crezut eu că e bine să o fac. Spunea cineva și mai frumos: «Și visele ţin de gradul de cultură». Părerea mea e că filmul e o consecinţă a culturii mele, a autorilor mei preferaţi, a plasticienilor mei preferaţi, a oamenilor de care am fost anturat. Este o consecinţă a vârstei mele, a judecăţii mele de acum.”
Prea teatral? Dacă îl știi pe Mălăele-omul-de-teatru (care a decis să ţină premiera pentru public a fi lmului în Sala mare a Teatrului Naţional din București), pe Mălăele din Măscăriciul și din Unchiul Vanea, pe Mălăele cel format de textele lui Cehov, vei înţelege și vei accepta că Nunta Mută e întâi de toate un tribut adus teatrului cu armele filmului. Iar tancul care apare în primul act al filmului, tancul ce închide apoi gura nuntașilor la final, e la rândul lui un tribut adus lui Cehov și tehnicilor sale de scriitor. Oricum, merită să vezi filmul, pentru că e suficient de mult umor între cele două apariţii ale tancului.
E aproape ora prânzului, a doua zi după filmările de la Buftea, și Horaţiu Mălăele e alături de un grup de tineri actori într-o sală de repetiţii din măruntaiele Teatrului de Comedie. Încăperea, puţin mai mare decât o sufragerie de apartament de bloc, e mobilată doar cu câteva scaune lipite de perete, pe care sunt așezaţi actorii. Mălăele e îmbrăcat lejer, într-o cămașă largă cu mânecile suflecate și o pereche de pantaloni maronii. De aproape două ore are loc una dintre primele lecturi ale piesei Leonce și Lena de Georg Büchner, piesă pe care Mălăele o regizează și care va fi pusă în scenă la Teatrul de Comedie undeva la începutul lui 2009.
Piesa e o satiră socială deghizată în comedie romantică ce vorbește despre libertate, convenţii sociale și îngrădiri morale, folosind ca pretext povestea de dragoste dintre prinţul Leonce de Popo și prinţesa Lena de Pipi, doi tineri ce sunt obligaţi de părinţi să se căsătorească fără să se cunoască.
Mălăele e așezat pe un scaun într-o parte a încăperii și urmărește cu privirea în foile scenariului replicile lui Leonce, citite de un tânăr blond, cu părul lung prins în coadă.
„Vino, Valerio! Trebuie să facem ceva!”, rostește tânărul pe un ton hotărât în timp ce punctează fiecare propoziţie cu o mișcare hamletiană a braţului drept. „Să ne dedăm la speculaţii înalte. Să cercetăm de ce stă scaunul în trei picioare și nu în două. Vino să disecăm furnici! Să numărăm fire de praf! Mai sunt în stare de obsesii principiare. Mai am...”
„Princiare”, îl corectează Mălăele.
„Principiare”, repetă Leonce.
„Prin-ci-are”, repetă și Mălăele cu o mină serioasă. „Adică prin...
... de la printre (face un gest cu mâinile ca și cum ar încerca să treacă prin ceva), și ciare, de la (ridică din umeri a mirare și privește în jur) «Ci-are mă aci?»”. Tinerii râd, iar Mălăele cu un zâmbet ștrengăresc îi face semn lui Leonce să reia „Mai am...”
„Mai am încă o doză de entuziasm de cheltuit”, reia Leonce cu aplicaţie. „Dar când totul va fi pregătit...”
„Nu”, îl întrerupe calm Mălăele și începe să rostească replica pe care tocmai o auzise, cu o voce caldă și intonaţie domoală, a rugăminte mai degrabă decât a îndemn războinic: „Vino iubitul meu să ne dedăm la speculaţii înalte, să vedem și noi de ce stă scaunul în patru picioare și nu în două, de ce are libelula aripi, să disecăm furnici, vino să căutăm...”. Pe măsură ce se apropie de final vocea i se transformă într-o șoaptă abia auzită. Încheie și, preţ de câteva secunde, în încăpere e o liniște ca de teatru.
Mălăele așteaptă puţin, după care erupe într-o improvizaţie care surprinde pe toată lumea: „Bă, mă frec în filozofii de doi lei, bă! […] Eu sunt, cum spunea cineva pe internet, «carpe diem», bă! Trăiește-ţi, bă, clipa, bă! Hai să fumăm și să bem, bă!”. Liniștea de mai devreme e înlocuită de râsetele actorilor și atmosfera se umple iar de vervă.
În următoarea jumătate de oră, timp în care Leonce și Lena se îndrăgostesc, se întorc la palat și se căsătoresc, Mălăele domină încăperea. Reia replicile care nu sună cum trebuie, citește pe repede înainte altele, imaginează elemente de scenografie, trece de la personaj la personaj, iese și intră înapoi în piesă, râde și improvizează cu plăcerea unui copil care se joacă cel mai frumos joc din lume. Și pe undeva, chiar dacă piesa e încă în faza primelor lecturi, chiar dacă actorii nu știu încă ce roluri vor juca, chiar dacă textul nu e bătut în cuie, Mălăele reușește să creeze tabloul a ceea ce se va întâmpla, în scurt timp, pe scena teatrului.
Piesa e la final. Leonce e alături de Lena, proaspăta sa soţie, și se adresează unui public imaginar. Din nou, cu o voce caldă ce alunecă ușor, ușor spre șoaptă, Mălăele rostește:
„Să nu uitaţi monoloagele, să nu uitaţi replicile, să nu uitaţi poeziile, să nu uitaţi cântecele, să nu ne uitaţi pe noi. Dacă o veţi face, noi suntem aici ca mâine să o luăm de la capăt.”
Am ieșit din clădirea Teatrului de Comedie și merg alături de Mălăele pe străduţele din centrul vechi al Bucureștiului, spre locul unde și-a parcat mașina. În mai puţin de o oră trebuie să ajungă iar la studiourile din Buftea pentru o nouă zi de filmare.
În cele două zile în care l-am întâlnit, l-am putut vedea pe Mălăele la filmare și la repetiţie, l-am auzit vorbind despre film, despre desen și despre teatru. E un om îndrăgostit de o mulţime de lucruri, capabil să se dedice filmărilor unui sitcom la fel cum o face pentru repetiţia propriei piese de teatru. Își practică pasiunile atât de intens și a investit atât de mult în ele, încât le-a transformat în altceva.
„Uite, până și tenisul”, îmi spune în timp ce pășim pe dalele din piatră, „de aproape nouă ani joc în fiecare zi, uneori și câte trei ore pe zi. Eu nu joc bine. Dar nu poţi să stai atâta pe teren și să-i spui hobby, nici Tursunov nu cred că stă atâta. Asta e deja meserie.”
Ne suim în mașină, un Saab albastru, și odată cu motorul pornește și vocea lui Guy Beart pe o melodie leneșă și caldă. Suntem doar eu, el și iPhone-ul său, așa că îl întreb care dintre pasiunile-meserii îi e mai aproape.
„E teatrul mai...”
„E și mai”, mă întrerupe. „Da’ și desenul e mai.”
„Da?”
„Da. Și tenisul e mai. Toate sunt mai. Totul e mai. Miroase a viaţă în toate. Știi cum spunea ăla, ăla latinu’: «nostra pagina hominem sapit», adică «pagina noastră miroase a carne de om». Ce să zic... Nu pot să zic că îmi place ceva mai mult. Adică nu aș renunţa niciodată la desen, pentru nimic în lume. Cum nu aș renunţa, pentru folosul regiei, la actorie.”
Bine, atunci cum ajunge un om să aibă toate pasiunile astea? Cum ajunge un actor să facă peste 3000 de desene?
„Cum zice Caragiale, «E al naturii lucru». Nu prea știu cum s-a întâmplat. Adică știu cum s-a întâmplat, dar cum a aranjat cuburile Dumnezeu... Eu am început prin a desena foarte prost. În clasa întâi am luat premiul doi, eu și cu încă unul, pentru că desenam foarte prost. Toată clasa a luat premiul întâi, numai noi doi am luat premiul doi. Am mai desenat câţiva ani prost, până când am dat de un profesor și ăla mi-a spus: «Dom’le, ești genial!». Eu tot prost eram, dar el mi-a spus «genial», eu am crezut asta și m-am apucat, am început să desenez și mai mult, și mai mult așa încât, până am terminat clasa a doișpea, eram cel mai bun din oraș.”
„Și teatrul? Cum a apărut?”, îl întreb în timp ce oprește mașina la un semafor din apropierea Podului Izvor.
„Uite aici eram, când am ajuns în București. Mă pregăteam pentru Arte plastice, am ajuns aici și am intrat la Bulandra. Am văzut niște spectacole aici și am rămas uluit: «Gata! M-am hotărât. Nu mai dau la Arte plastice».
Pe urmă am venit încoace, nu prea aveam repertoriu, era nasol. Și cu două săptămâni înainte de examen m-am întâlnit cu Victor Moldovan care mi-a făcut un repertoriu atunci, în alea două săptămâni și am intrat la Teatru.
A fost greu. Am luat penultimul. Poate dacă știam, poate nu luam. Dacă știam cu ce se mănâncă... dar în inconștienţa mea... Vezi că e un joc, e o chimie specială, viaţa. Cam asta e treaba.”
„Și pașii spre regie?”, îl întreb.
„I-am făcut fiind în interior. Adică fiind înăuntru îţi mai vine ideea unui spectacol, ideea unui text, începi să mai înveţi lucruri, începi să devii tu. Și așa m-am apucat de regie de teatru. Pe urmă tot filmând și filmând am zis să pun și eu pe tapet un proiect pe care îl aveam demult. Așa a apărut Nunta mută.
Ce să spun?! Ce te împinge să faci actorie? Ce te împinge să te expui atât de tare? Să întrupezi personaje? Să vrei neapărat să faci chestia asta? De ce? Nu cred că există actor care să explice de ce vrea el foarte tare lucrul ăsta. Și totuși, nu poate trăi altfel. Actorii sunt o plămadă specială.”
Am înţeles, un actor se dăruiește, dar de ce are nevoie în schimb?
„Cu toţii avem nevoie de multe. Avem nevoie de sănătate, avem nevoie de bani, avem nevoie să fie bine, avem nevoie de prieteni, avem nevoie de căldură. Ai nevoie ca făcând ceva și încercând să-l faci bine, cu credinţa că ai încercat să-l faci bine, ai nevoie de cineva, contemporan ţie, să-ţi spună că e bine.” Se oprește puţin, ca pentru a-și găsi cuvintele. „Înţelegi ce zic?”
