Pe 30 septembrie 2007, la sfârşitul unei premiere de la Teatrul Naţional, printre Bravo!‑urile răsunătoare şi ovaţiile publicului ridicat în picioare, s‑a auzit un glas care a acoperit plesnetul elastic al aplauzelor. „Ruşine! Ruşine! Ruşine!”, a strigat Răzvan Penescu, denunţând un spectacol care îl ofensase şi osanalele ridicate din inerţie de un public pe care l‑a găsit prea îngăduitor.
Penescu nu pare un om uşor de enervat. Şi nicidecum unul care să strige „Huo!”. E un bărbat de 32 de ani cu privire blajină, care poartă tricouri polo şi cămăşi cadrilate, care vorbeşte calm, aproape leneş, şi cântăreşte fiecare cuvânt pe care îl spune. Serios, senin şi sobru ca încarnarea unui Lama. De unde, atunci, atâta furie doar din cauza unui spectacol ratat? Şi de unde atâta încredere în propria judecată, încât să huiduie o premieră cu actori celebri, cu reputaţie de monştri sacri? Ce ştie Penescu, un absolvent de matematică şi contabilitate, manager la firma de consultanţă financiară PricewaterhouseCoopers, despre cum ar trebui să fie pusă în scenă o piesă de teatru?
Penescu avusese o săptămână proastă. Văzuse câteva spectacole de dans slabe, în care toată acţiunea se desfăşura la sol, lucru care îl irită. Apoi fusese la teatru şi nimerise numai la spectacole la care se plictisise crunt. Apogeul a fost premiera de la Naţional a piesei lui Matei Vişniec, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal. Cunoştea textul şi nu regăsise sensul dat de Vişniec în ceea ce se întâmpla pe scenă. Paralelele dintre bolnavii mintal şi deţinuţii politici, substratul anticomunist, totul era pierdut în punerea în scenă. Cunoştea textul pentru că el îl publicase. Dacă în timpul zilei Penescu este un evaluator dedicat cifrelor care circulă prin sistemul sanguin al unei companii, noaptea se transformă, ca un personaj respectabil, într‑un protector al literelor. De 10 ani, Penescu este coordonatorul LiterNet.ro, un portal de cultură cu greutate şi singura editură online din România.
Aşa că ştie câte ceva.
Gestul lui – radical şi atipic pentru sălile de teatru autohtone – a generat reacţii extreme în presă şi în lumea culturală. De la „Bravo!” la „Nu se face aşa ceva; dacă nu‑ţi place pleci, nu huidui”.
„Am vrut să trecem peste jena de a nu spune ce credem despre spectacolul la care am fost”, spune Penescu astăzi. „Lumea aplaudă chiar dacă nu i‑a plăcut, din inerţie, din sentimentul că nu ai dreptul să critici un act cultural. Nu i‑a plăcut, aplaudă, dar nu se mai întoarce la teatru. E nevoie de onestitate în relaţia aceasta.”
După confruntarea de la Naţional, pe LiterNet cronicile de teatru au început să fie însoţite de recomandarea „Aplaudaţi doar dacă – şi cât – vă place!”; totul într‑un efort de a introduce dialogul în relaţia dintre teatru şi public.
LiterNet nu a mai fost până acum atât de vehement. Nici nu a fost creat pentru a stârni controverse. Iniţial, în octombrie 1998, viitorul LiterNet era doar un fişier Excel cu recomandări de piese de teatru, filme şi concerte. Penescu avea 22 de ani, absolvise Matematica, şi tocmai trecuse din postura de corespondent de teatru la Radio Delta RFI în cea de consultant financiar. Pentru că mergea des la teatru, s‑a gândit să‑şi ajute colegii. „Eu nu prezentam tot ce se putea vedea, ci dădeam o serie de recomandări”, spune el. „Unele erau pe baza a ceea ce văzusem, unele pe baza inspiraţiei mele de a alege din cronicile pe care le citeam. Concept care s‑a păstrat. Pe LiterNet nu găseşti programul tuturor lucrurilor care există – ăsta se poate găsi în multe locuri –, ci o selecţie de recomandări. Pe unele le‑am...
... văzut, altele doar presupun că merită atenţie.”
Următorul pas a fost să pună fişierul pe internet, de unde să poată fi descărcat de oricine era interesat. În 1999, Gusztav Demeter, care avea un site de popularizare a scriitorilor români în străinătate, romanianliterature.com, a început să găzduiască agenda. Penescu şi‑a îndemnat prietenii, cronicari şi critici pe care îi cunoscuse când era corespondent de teatru, să dea şi ei recomandări. Mutarea a marcat deschiderea agendei către alţi autori şi către un public mult mai larg.
Cu timpul, numărul de cronici a crescut la aproximativ 20 pe lună. („Pe atunci erau multe”, zâmbeşte Penescu îngăduitor, cu gândul la cele 10‑15 care apar acum în fiecare zi.) Au început să primească şi manuscrise literare. Atunci Penescu şi Demeter s‑au gândit să facă un site unde să fie publicate într‑un format uşor de citit. Aşa au apărut, în noiembrie 2001, www.LiterNet.ro şi Editura LiterNet.
Azi, LiterNet are 3.000 de vizitatori pe zi, peste 2.000 de nume publicate şi zeci de mii de cronici şi articole. Editura a publicat peste 250 de cărţi, unele inedite, altele reeditate: proză, poezie, scenarii, teatru, eseuri, albume de fotografie. Matei Vişniec, Ana Blandiana, Şerban Foarţă sau Cosmin Bumbuţ îşi publică regulat cărţi la editură. Florin Lăzărescu a lansat aici, în 2003, volumul de povestiri Şase moduri de a‑ţi aminti un cal, iar Cristian
Mungiu şi‑a publicat scenariile scurtmetrajelor dinainte de Occident, filmul care l‑a impus.
Aproximativ 80% din ceea ce apare pe LiterNet trece prin filtrul lui Penescu. „Simt nevoia de a fi foarte implicat”, spune el. Pe de o parte pentru că echipa este foarte mică şi posibilitatea de a o lărgi este improbabilă; pe de altă parte, pentru că vrea să se asigure că ceea ce apare îl reprezintă într‑o oarecare măsură.
„LiterNet‑ul uzează destul de mult oamenii pentru că necesită foarte mult timp, foarte multă dedicare”, recunoaşte Penescu, care face site‑ul şi editura în „3‑4 oameni” după ce, câţiva ani, redacţia a avut chiar şi 12 redactori. „Oameni noi sunt greu de găsit pentru că este gap‑ul ăsta de informaţie, dificil de acoperit. Cine vine trebuie să recupereze tot ce am învăţat eu în ultimii şapte ani. Şi repede. Şi e foarte greu pentru persoane care nu s‑au confruntat cu astfel de lucruri până acum.”
Penescu face mare parte din update‑ul zilnic şi din machetele cărţilor pentru editură şi păstrează legătura cu autorii. Demeter este webmaster iar Mihaela Iancu, un redactor voluntar care lucrează cu ei de doi ani, îl ajută cu identificarea articolelor care ar putea fi preluate de site. LiterNet are parteneriate de conţinut cu Dilema Veche, Observatorul cultural şi alte publicaţii, precum şi cu multe edituri care îi oferă fragmente din cărţi. (Notă:
Recent, LiterNet a început să republice articole din Esquire.) Site‑ul este actualizat zilnic cu 15‑20 de texte, uneori mai mult, şi are tot timpul proiecte noi. În timpul Campionatului European de Fotbal, de exemplu, înainte de fiecare meci apăreau despre cele două ţări texte concentrate pe alte zone decât fotbal. Au fost articole despre filme, arta contemporană, pictură, poezie, branduri, arhitectură.
Penescu nu ignoră responsabilitatea adusă de poziţia de filtru al opiniilor care ajung pe site. Pentru că numele lui e primul care vine în minte când e vorba de LiterNet, vrea să fie sigur că îşi va putea asuma orice text care apare. Dar ţine la imparţialitatea site‑ului. „Fiecare om are dreptul la opinia proprie. Nu zic că dacă mie mi‑a plăcut o piesă, apar numai ăia care scriu de bine despre piesa respectivă. Sigur, sunt mult mai fericit când oamenii cu care lucrez îmi confirmă cumva părerile. Dar dacă pe mine nu mă impresionează şi pe alţii îi impresionează, înseamnă că poate ochiul meu nu este potrivit cu genul respectiv. Încerc să găzduiesc oameni diferiţi, ca fiecare cititor să‑şi aleagă vocea care simte că îi seamănă.”
Momentul „Huo!” a marcat însă începerea unei etape noi a LiterNet, fie şi numai pentru că Penescu a devenit mult mai vizibil în spaţiul public. A ieşit din spaţiul virtual şi a intrat în vizorul lumii teatrului şi presei printr‑o acţiune mai abruptă decât ceea ce făcuse până atunci. Dintr‑odată, capitalul de încredere câştigat prin administrarea site‑ului a fost pus în slujba unui protest palpabil. Dacă LiterNet avea nevoie de un test al relevanţei, atunci a fost trecut cu brio. Reacţiile au fost atât de concentrate, încât au lăsat puţină lume indiferentă: de la ziare generaliste la reviste culturale, toată lumea a luat o parte sau alta a conflictului. Iar Penescu a început să iasă mai des de pe internet şi să facă un pas mai departe în viaţa culturală. Anul acesta s‑a transformat din cronicar, într‑un Mecena producător.
Recent a fost entuziasmat de un proiect al coregrafei Vava Ştefănescu, în care acţiunea se desfăşoară într‑o cabină telefonică. „Practic, o cutie de sticlă cu baza de nouăzeci pe nouăzeci de centimetri”, explică Penescu, încântat de găselniţa care garanta un spectacol de dans la care nimeni nu se va întinde pe podea. I‑a plăcut atât de mult, încât a scos din buzunarul propriu 10.000 de lei pentru a contribui la realizarea sa. Cvartet pentru o lavalieră, o metaforă despre viaţa în jungla urbană, s‑a lansat în primăvara lui 2008 şi a avut până acum şapte reprezentaţii. Nu s‑a pus problema de investiţie sau împrumut. Pur şi simplu, şi‑a donat banii proprii pentru un proiect în care a crezut. LiterNet este non‑profit şi, deşi are un trafic semnificativ, nu are reclame. „Genul de publicitate pe care mi‑l doresc nu vrea să facă publicitate, vrea să facă bartere”, spune Penescu zâmbind, cu gândul la produsele culturale. Singurele reclame sunt GoogleAds, care aduc suficient cât să plătească serverul. Şi, deşi ar putea să iniţieze proiecte de finanţare şi să obţină bani, Penescu e rezervat. E altceva decât ce ştie el să facă şi ar fi o complicaţie. A acorda mai mult timp LiterNet‑ului ar însemna o alegere între cariera de consultant financiar şi cea de agregator cultural; alegere pe care nu vrea s‑o facă pentru că l‑ar „înjumătăţi”.
Soluţia evidentă ar fi lărgirea echipei. Dar standardele lui Penescu sunt ridicate şi nu e dispus să le scadă doar pentru că i‑ar uşura munca. „În momentul în care chemi nişte oameni, trebuie să le asiguri trainingul necesar ca să poată să te ajute”, spune el. Cu cele 10‑11 ore pe zi petrecute la birou şi fără un sediu, singura posibilitate de a se întâlni cu voluntarii pare să fie noaptea, la el acasă. Şi acesta e un pas pe care nu vrea să‑l facă.
Deşi nu astea îi erau intenţiile când a făcut prima agendă cu recomandări, Penescu pare să se fi legat de o muncă de o viaţă. „Din păcate, n‑a apărut nici un fel de alternativă”, spune el. „Când am început, mă aşteptam ca în doi‑trei ani să fie 10 edituri electronice. Mă aşteptam să apară un fel de HotNews şi pe cultură. Mă aşteptam să existe concurenţă şi să ne oblige cumva fie să ne dezvoltăm, fie să dispărem.”
Dar nu s‑a întâmplat. Aşa că Penescu îşi continuă zilele pline de cifre cu nopţi pline de litere. Nu pentru medalii, ci pentru el însuşi, cel mai fidel şi atent cititor al LiterNet.
