O beție de cuvinte

» Băsescu e cel mai bun preşedinte pe care l-a avut România. Eşti de acord sau nu?

Un preşedin te bun în România e cel care are norocul să guverneze într-o perioadă în care fotbalul merge bine. Dacă guvernează într-o perioadă în care fotbalul merge prost şi în care România nu se califică la turnee finale, preşedintele e o cantitate neglijabilă.

Pe acest criteriu, Băsescu este un preşedinte mai bun decât decât(1) Dej (ştiu că tot Mircea Sandu conducea FRF-ul şi pe atunci, dar în rest, ce naiba făcea fotbalul românesc în perioada aia?) şi decât Iliescu 2 ½ – de departea cel mai prost dintre toţi. În ultimul mandat al lui Iliescu, fotbalul românesc a atins la fel de multe culmi precum Andreea şi Mihaela au atins cu Bănică Jr.(2) Băsescu însă, e un preşedinte mai prost decât Ceauşescu, Iliescu ½, Iliescu 1, şi suprinzător, chiar mai prost decât Constantinescu. Pe vremea lui Ceauşescu mai juca Bumbescu şi ne-am calificat la mondialele din Italia. Cu primele ture de Iliescu am ratat doar Suedia ’92, dar atunci danezii au fost un fel de români pe stilul Posada3, aşa că nu ne-am supărat. Cu Constantinescu am fost la Coupe de Monde în 1998, unde am pierdut tocmai din prea multă iubire pentru una din culorile steagului. Apoi am fost la Euro 2000, când, după ce am bătut Anglia, am ieşit în stradă urlând că îi dau dreptul lui Cristi Chivu să facă ce doreşte cu trupul meu.

Iată ca exemplu unul care mi-a făcut copilăria minunată. În 1994, în ziua memorabilă în care România bătea Argentina, stăteam în miez de noapte pe patul din camera mea cu tata şi cu fratele meu. Eram toţi speriaţi şi extaziaţi şi fericiţi (simultan!). Nu m-am simţit niciodată mai roşu-galben-şi-albastru ca atunci, iar ăsta e până la urmă unul din standardele de măsură ale succeselui unui preşedinte: cât de mult îşi iubeşte poporul ţara. După meci am început să ţopăi şi să dansez prin casă urlând „România! România!” în speranţa că voi ajunge şi eu într-o zi să cânt imnul naţionalei. (Imn ce probabil fusese tras tot de Mihai Pocorschi, care în 1998 rupea cu „Eh eh eh eh / Luptă pentru glorie”). I-am spus atunci lui tata că dacă batem Suedia vreau să ieşim în stradă cu steagul pictat pe faţă, cu steagul în mână, cu steagul oriunde! Doar să mergem şi noi să strigăm „România”! N-am apucat să o facem, dar am rămas cu speranţa că poate în ’96, în ’98, sau cel mai târziu în 2000, o să apucăm.

De când e Băsescu preşedinte n-am strigat România decât atunci când mi-am anunţat ţara de origine la aeroport la ieşirea din ţară. Nu vreau nici un steag niciunde. Nu mai e nici un imn al naţionalei pe care vreau să-l cânt. România n-a fost la nici un turneu final de când e Băsescu la putere şi dacă are de gând să se întoarcă ar face bine să facă nişte miracole ca să ajungem la Euro ‘08.

REFLECŢII Cu primele urme de alcool apare şi incoerenţa. Sub toată vorbăria despre fotbal se ascunde o teză, oricât de şubredă ar fi ea. Încep să dispară emoţiile care vin din conştientizarea faptului că articolul va fi citit de străini. Chiar am folosit istorioare personale ca să-mi susţin argumentul. Păcat că finalul nu menţine crescendo-ul poveştii cu Argentina. Ce mă îngrijorează e apariţia semnelor de exclamare.

(1) Prima scăpare observabilă. (2) O meta-glumă reuşită care îmbunătăţeşte uşor imaginea primului text. (3) A doua referinţă la luptă, de data asta mult mai specifică decât cea din primul text. Alegerea bătăliei de la Posada nu e întâmplătoare. Când eram mic, de fiecare dată când treceam cu maşina pe acolo, tata mă întreba anul bătăliei. Îl ştiu şi azi: 1330. 

» Ciobanul din Mioriţa a murit cu demnitate.

Era o zi cald ă, o smântână de zi, molcomă şi îndestulătoare ca toate zilele care se aştern netoate subt cerul liber, gata să fie zvântate şi morfolite de un soare aprig şi totuşi blând, care face iarba să se iţească de după pietre.(1)

Acesta este contextul geografic al celei mai penibile morţi înregistrate de literatura română. Această moarte a fost murită de către ciobanul moldovean, un cioban blazat, ignorant, nehotărât, lipsit de determinare şi probabil fără femei. Teza baladei „Mioriţa” e simplă. Mioriţa, o oaie dârză şi înzestrată cu aptitudini, îi şopteşte unuia din cei trei ciobani cu care întreţine relaţii de păstorire, că ceilalţi doi – ciobanul muntean şi cu cel ungurean – coc un plan diabolic de a-l omorî. Intriga e super. Tensiunea e maximă.(2) Mioriţa e vioaie şi te aştepţi ca ciobanul moldovean să pună mâna pe bâtă şi să le rupă picioarele nenorociţilor care vor să-l facă. Dar Mioriţa nu e o raperie în care eroul pune mâna pe „gun” şi găureşte tot ce mişcă (râul, ramul), ci o baladă subversivă care îndeamnă la supunere şi acceptare a sorţii.

Aşa că ciobanul moldovean horcăie a groapă cu mult înainte de faptă, dovedind încă o dată pasivitatea românului şi incapacitatea de a lupta pentru ce-i al lui (oaia care vorbeşte) şi pentru valorile în care crede (care nu sunt detaliate în text). Unealta de manipulare care e „Mioriţa” e menită să transforme de tânăr elevul român într-un roboţel, care recită comentarii fără să se gândească la ce spune şi de ce.

Ia aduţi aminte, dragă cititorule, cum ai acceptat moartea ciobanului moldovean şi tragismul ei inerent şi iminent. Cum ai acceptat iubirea lui Ion pentru pământ, a Otiliei pentru viaţă şi a lui Ştefan Gheorghidiu pentru femeile proaste. Ai fi putut urla în faţa clasei că pământul se va scula şi-l va popi pre Ion asupritorul, că Otilia are dreptul la personalitate şi la cât mai mulţi bărbaţi pofteşte şi că Gheorghidiu e un frustrat nenorocit care nu o poate ridica în preajma unei femei inteligente. Dar nu, a trebuit să accepţi dogma precum ciobanul o moarte pe care o putea evita în cel puţin trei moduri(3): - să plece. Simplu şi eficient, precum în bancul cu Ştefan cel Mare, care, atacat din spate, din stânga şi din dreapta, hotărăşte să pornească cu oastea cu tot înainte; – să lupte, că d-aia e personaj de baladă, futu-i(4)! Am scris în a noua o poezie cu Toma Alimoş care începea aşa: „TomoTomo, ce eşti homo/Bagă maţu’ înapoi că se strâmbă urât la noi”. Ideea versului e că Toma era apt de luptă şi cu maţul atârnând din el. Ciobanul moare fără mcar un: „Ce vrei bă?”; – să facă un pact cu Mioriţa că o pune şefă peste celelalte oi dacă le mobilizează pentru un atac à la Vlad Ţepeş(5) asupra celor doi ciobani complotitori. Dacă oaia aia vorbea, cu siguranţă putea să-şi organizeze suratele. Dar balada, cu un autor laş ca ciobanul – un anonim corporatist nenorocit – nu vrea să accepte rezistenţă din partea unui om care îşi apără crezul şi ideile. El vrea un cioban supus, care moare într-o zi ca smântana – molcomă şi şubredă – pe care în loc să o înfrunţi cu pieptul dezgolit, o laşi să te calce în picioare.

REFLECŢII Sunt pornit de-a dreptul. Cuvintele încep să curgă, iar paragrafele sunt antrenante. Nu e nici un dubiu că sunt în chef de scris – eseul ăsta e cel mai lung dintre toate. Apar o serie de cuvinte neprevăzute şi din ce în ce mai multe trimiteri. E clar de la început ce cred despre temă şi nu mă sfiesc să-mi exprim părerile. Apar însă şi momente îndoielnice cum ar fi excesul de aluzii sexuale – mai ales cele zoofile – şi imaginea cu maţul spânzurând al lui Toma Alimoş.

(1) Redactorul-şef continuă să îmi dea teme cu care nu sunt de acord. Dintr-un motiv pe care nu îl înţeleg, am ales să mă răzbun deschizând eseul cu un paragraf bucolic. (2) Propoziţii scurte în alternanţă cu propoziţii lungi. Ingenios. (3) O listă de motive – element clasic din recuzita unui turmentat. (4) O înjurătură urmată de un semn de exclamare. Pesemne credeam că textul nu era destul de emfatic. (5) Ştefan cel Mare, Toma Alimoş şi Vlad Ţepeş – pornirile războinice sunt evidente.

» Cel mai bun remediu pentru durerea de cap este o partidă de sex. [Eseu întrerupt temporar pentru testarea ipotezei.](1) 

Acum ceva ani , pe când eram în facultate, am coborât până la farmacia non-stop de peste drum ca să-mi cumpăr prezervative. Hotărâsem că, dacă tot făcusem drumul, ar fi fost înţelept să-mi cumpăr şi nişte medicamente care îmi lipseau în acel moment. Curajos nevoie mare, am cerut şi nişte aspirină. Era deja întuneric afară şi farmacista s-a uitat la mine cu ce am dedus că era o combinaţie între dispreţ, milă şi curiozitate. Nu s-a gândit măcar o secundă că eu plănuiam pentru viitor, că îmi făceam stocul de medicamente de cu seară, gata să întâmpin durerile de cap ce vor să fie. Farmacista se uita la mine şi se gândea: „Vai, ce bou! Are probabil o tipă acasă atât de sătulă de el încât se plânge mereu de dureri de cap, iar el, naiv ce e, crede că nişte aspirină va reaprinde scânteia dintre ei”.

Am plecat în acea seară din farmacie mai umilit ca niciodată. Nu era nici o tipă la mine acasă în acel moment. Eram doar eu, prevăzător şi strângător ca întotdeauna. Nu ştiu de ce am spus această poveste.(2)

Probabil am vrut să demonstrez că aspirina nu face întotdeauna bine – că uneori poate provoca umilinţă. În acelaşi timp, vreau să le spun tuturor celor care citesc aceste rânduri că o partidă de sex nu merită amânată din cauza unei dureri de cap. Nu ştiu exact dacă sexul atenuează durerea în sine – garsoniera în care scriu aceste rânduri se învârte mai vârtos ca niciodată – dar sigur merită efortul.

Iubita mea, care pretinde că mă ajută în acest experiment, spune că povestea de mai sus mă face să par „dobitoc”. Spune că nu ar trebui să creez parabole acolo unde nu sunt. Are dreptate. Cred. Sexul e sex. Aspirina e aspirina. Durerea de cap e durere de cap.(3) Nu trebuie să ne consumăm sufletele cu ele. Trebuie să le consumăm individual, fără a încerca să le împletim scopurile înscrise pe ambalaj.

REFLECŢII Un text ratat. N-am nici cea mai vagă idee despre ce scriu, sau de ce folosesc imaginile pe care le folosesc. Verva din eseul precedent lasă loc unei căderi spectaculoase de moral. Revin nesiguranţele de la început şi mă iau peste picior în speranţa că-mi voi salva onoarea în faţa cititorului.

(1) Echivalentul în scris al momentului când, după câteva pahare, începi să strigi de teamă că nu te faci auzit. (2) Sesizez o urmă de panică. (3) Inspiraţia e la pământ – poate cel mai prost moment din întreg materialul.

» Coca-Cola din România are alt gust decât cea din America.

Cu toate că am crescut cu Cola, în 2002, eu şi Adi ne-am hotărât să bem Pepsi. Nu aveam nimic împotriva Coca-Cola, doar că la aceea vreme – ca să marcheze campionatul mondial din Japonia şi Corea de Sud – Pepsi avea un concurs cu capace roz cu care puteai câştiga mingi, tricouri şi tot felul de alte chestii mişto. Am adunat zeci de capace, dar când ne-am dus să le transformăm într-o minge de fotbal, ni s-a spus că nu mai sunt; că nu se mai dau premiile promise dar că putem să ne bucurăm de un super radio portabil de mărimea unei cutii de chibrituri. Ne-am simţit trădaţi. Nu schimbasem Cola cu Pepsi pentru un radio de nimic, o buburuză făcută în Taiwan dintr-o bucată mică de plastic albastru şi o bucată şi mai mică de plastic gri. Într-un act de revoltă conştientă, am scos radio-ul pe balcon şi l-am zdrobit cu ciocanul („Zdrobeşte-ţi visul”, i-am spus). Era nu atât un protest, cât o scuză. Fusesem fan Cola toată viaţa, dar fugisem la Pepsi cu primele capace roz, ignorând excesul de zahăr ascuns în sticlele cu fotbalişti.

Când am ajuns în America în 2003, eram hotărât să nu mai trădez Coca-Cola. Îmi cumpăram săptămânal un bax de 12 cutii şi băgam fără milă, de parcă aveam o datorie de plătit. Era mai puţin dulce decât în România şi chiar mai înţepătoare dacă o consumai rece. Avea într-adevăr alt gust.(1)

Când eşti în America însă, nu ai cum să nu devii paranoic în ceea ce priveşte propria greutate. Cola până la urmă are zahăr şi împreună cu alte mâncăruri nesănătoase (cum ar fi salam la microunde – specialitatea lui Hektor, colegul din Albania), riscă să-ţi construiască un colac de grăsime de jur împrejur. Diet Coke nu era o alternativă satisfăcătoare.(2) Idila era din nou în pericol. [Restul eseului a fost şters](3)

REFLECŢII Pasa proastă continuă. Sunt acum ca beţivul care îşi dă seama că a făcut o boacănă, dar nu ştie exact ce. Cu această umbră de vină după mine încerc forţat să schimb registrul şi să povestesc ceva care să mă reabiliteze. Încerc să fiu sobru, dar stâlcesc propoziţii şi evit teza eseului, convins că ce am de spus despre mine e mult mai interesant.

(1) Incapabil să atac direct tema eseului, am hotărât să pun un rând deoparte ca să pot fi de acord cu ea. (2) Jur că există o diferenţă între Diet şi Light – cred că stă în tipul de îndulcitor artificial care e folosit. (3) Nu ştiu de unde mi-a venit ideea că cititorul ar putea simţi compasiune pentru dramele pe care le-am trăit schimbând băuturi răcoritoare.

» Andreea Marin e o soţie mai bună pentru Ştefan Bănică Jr. decât Mihaela Rădulescu.

Nu! Niciodată! Adevărul e că Andreea Marin e un experiment TV nereuşit, un extraterestru trimis în casele noastre ca să ne chinuie, un monstruleţ care vrea să ne fure lacrimile şi să-şi îmbăieze trupul în ele! Eu nu am încredere în Andreea Marin şi nici Ştefan n-ar trebui să aibă – de fapt, omul nostru ar trebui să se salveze până mai poate.

Recunosc – sunt cu Mihaela până la moarte. Nu ai cum să ai încredere în Andreea, femeia cu frizură experimentală şi buze cu mişcări robotice care pretind să stai în faţa televizorului sâmbătă seara. Mai mult, cum să ai încredere în cineva care ani de zile a vrut să te facă să crezi că oameni care nu au comunicat de 15 ani chiar ţin unii la alţi?

Alo, Maria din Canada avea telefon ca să o sune pe Vasilica, sora ei. Degeba spune Andreea ce spune. Maria n-a sunat din lipsă de dolari canadieni. D-ăia avea destui. Maria n-a sunat din cauza acelei zile de iarnă în care Vasilica s-a închis în cămară şi s-a uns cu gem de prune de la glezne până la subţiori şi apoi s-a prezentat în faţa părinţilor spunând că a fost ideea Mariei.

Andreea minte, ne păcăleşte, ne face să ne simţim vulnerabili în ciuda faptului că ea este cea care pare să aibă mustaţă, nu noi!(1) Ne aduce în prag de depresie şi ne biciuie cordul deschis: Uite o supriză. Suferă! Încă o supriză! Suferă iar! Uite cum lacrimează invitaţii! Suferă!

Eu unul nu mai pot şi ma îndoiesc că Ştefan mai poate. Ştefan e un băiat sensibil, genul „chitară cu o coardă care se rupe”. Omul are nevoie de protecţie, de cineva care să spargă pereţi pentru el, de cineva care să-i facă omleta cu o mână şi freza cu alta. Andreea nu e această femeie. Nu cu zâmbetul ăla fals şi gesturile repetitive – de parcă Muma Pădurii ar fi pogorât din pădure într-un studio de televiziune; o apariţie cu sprâncene pieptănate, gata să intoneze imnul durerii în orice limbă atât timp cât aduce public.

Mihaela în schimb, e o femeie solidă. Priveşte-o şi îţi va veni să te laşi pe umărul ei, vei vrea să fi strivit de forţa-i supraomenească, de omoplatul trecut prin viaţă, de bărbia ascuţită şi burduşită cu personalitate. Ştefan, de asta aveai nevoie! De asta aveau nevoie cântecele tale – de o forţă domestică greu de stăvilit, de o explozie feminină care să-ţi atenueze cearcănele şi să-ţi tempereze pelvisul nebun(2). Of, Ştefan, ce copil prost ai fost!

Ai făcut trei greşeli impardonabile în viaţa ta. Prima a fost că ai considerat-o pe Emilia Popescu o simplă actriţă şi ai refuzat să o laşi să-şi pună cortul în inima ta. A doua a fost că ai refuzat să accepţi că Elvis a murit. Iar a treia a fost că ai plecat de la sânul plin al Mihaelei către Andreea, păcălit de poveştile triste pe care le spune pe ecran.

Ştefan, te rog să te mai gândeşti. Andreea nu e soţia de care aveai nevoie. Mihaela era femeia femeilor. Nu ştiu cum ai ratat această revelaţie. Tu nu înţelegi? Nu înţelegi?!?(3) O duminică în familie e mult mai împlinitoare ca o sâmbătă plină de surprize de căcat.

REFLECŢII Parcă mai vioi ca ultimele două – dacă nu puţin agresiv. După ce am bolborosit posomorât despre Cola, acum pare că gesticulez sălbatic şi urlu ca să mă impun. Tonul, până acum descriptiv, devine prescriptiv. Sesizez o ploaie de semne de exclamare şi de invective. De remarcat că acest eseu s-a scris mult mai uşor decât primul şi că am luat tema în braţe fără sfială. Problema e că odată cu lubrifierea creierului am devenit nesuferit şi zgomotos. Dacă aici mă aduce alcoolul, prefer să mă opresc după două pahare şi o glumă discutabilă cu oaia.

(1) Câtă revoltă. Mă mir că nu am învinuit-o pe Andreea şi pentru încălzirea globală. (2) Revine pelvisul din primul eseu. Faptul că acum e însoţit de un calificativ ca „nebun” mă deranjează. (3) Nu mă ştiam capabil de atât de mult patos.