Prima revistă din România realizată în întregime de persoane cu probleme de sănătate mintală trece
printr-o altfel de criză decât una financiară: cel mai talentat om al redacţiei a fost dat afară.
„Autobuzul ăsta e bun pentru Spitalul Obregia?”, o întreb pe bătrâna cu ochelari rotunzi care stă pe primul scaun de lângă uşă. „Da, coborâţi la a doua, pentru spitalu’ 9 la a doua”, îmi răspunde şi, deodată, am impresia că toţi călătorii din autobuz mă privesc ciudat. Scot biletul pregătit pentru compostare, dar tangajul autobuzului împreună cu mâinile mele tremurânde transformă o operaţiune simplă într-o manevră chirurgicală. După mai multe încercări nereuşite de a nimeri crăpătura alb-murdară a aparatului, abandonez şi mă arunc pe un scaun, devenind pasager clandestin pe linia lui 303.
Faţa mi se oglindeşte în geamul umbrit al autobuzului. Îmi privesc ridurile de pe frunte. A trecut un deceniu de când s-a întâmplat prima dată. Eu aveam 19 ani, iar ea o piele netedă şi un păr negru strălucitor. Străluceam şi eu lângă ea, pe canapeaua bej din sufrageria unuia dintre bunii mei prieteni din liceu. Motivul petrecerii era a doua zi a Crăciunului dar, în realitate, toată gaşca se reunise pentru a o cunoaşte pe iubita mea. Căci eram student în anul II la Medicină, în alt oraş, iar ei o vedeau pentru întâia oară pe fata despre care le povestisem de atâtea ori la telefon. Molfăiam cu toţii cozonac cu stafide şi râdeam printre globuri, privind-o pe fata cu părul strălucitor. Gazda trecea din când în când printre noi ca să ne umple paharele cu vinul de Porto pe care îl gustam pentru prima oară în viaţă. Când a ajuns în dreptul meu am întins braţul şi am plasat paharul chiar sub gura sticlei. Lichidul lucios începuse deja să curgă când, deodată, mâna a început să-mi tremure necontrolat. Îmi priveam uimit degetele şi nu înţelegeam de ce le mişcă hazardul în locul voinţei mele. Vinul s-a împrăştiat peste tot: pe canapeaua bej a prietenului, pe puloverul alb al iubitei, pe covorul persan al părinţilor şi pe seara mea strălucitoare. Dar asta se întâmpla demult, la începutul epocii manelelor, pe când se asculta încă The Corrs.
Bătrâna cu ochelari rotunzi îmi face semn că trebuie să cobor. Pe clădirea portarului este înşurubată o firmă albastru închis: „Spitalul Clinic de Neuropsihiatrie Al. Obregia, Bucureşti”. O pereche de bariere ca la metrou separă vizitatorii şi pacienţii de medici. Ultima dată când am intrat pe poarta asta eram îmbrăcat într-un halat alb şi îmi făceam practica de vară ca student într-una dintre clinicile de psihiatrie ale spitalului. Tocmai îl descoperisem pe Jung şi în mintea mea se solidificase ideea, la început firavă, de a deveni medic-psihiatru. Am nimerit într-un univers dominat de oameni în halate albe, dar în care majoritari erau oamenii în pijama. În fiecare zi, Pijamalele se prezentau rând pe rând în faţa Halatelor albe, precum poporul ales în faţa lui Moise. Medicamente în loc de mană cerească, „să mănânci” şi „să îţi iei tratamentul” în loc de „să nu furi” şi „să nu-ţi faci chip cioplit”, foaia de tratament în loc de tăbliţele decalogului. Şeful de secţie era un „Dumnezeu” când blând, când sever, cu faţa încadrată de o barbă albă şi bogată. Avea program fix şi uneori era de gardă, iar cuvintele poporului ales erau însemnate caligrafic în chestionare şi rubrici zilnice, pentru a fi date uitării a doua zi. Halatele albe puneau întotdeauna aceleaşi întrebări, precis decupate din tratate stufoase, iar Pijamalele nu răspundeau decât ceea ce erau întrebate. Privite ca nişte maşinării în care un mecanism s-a defectat, Pijamalele se alimentau, conştiincios de cele mai multe ori, cu medicamente – pentru ca, după o vreme, să-şi facă bagajele şi să spună „la revedere”. Şi întotdeauna exista o revedere. Uneori, la începutul unei gărzi, „Dumnezeu” exclama încântat ca de revederea unui vechi prieten: „Nicule! Iar n-ai fost cuminte şi ai ajuns la noi. Hai să vedem cum te reparăm”.
Mă opresc puţin în faţa intrării spitalului. Privesc profilul arămiu al portarului şi mă gândesc ce minciună să-i torn. A trecut ceva vreme de când nu mai port halat alb, dar atitudinea medicului care calcă apăsat şi priveşte în zare copleşit de gânduri nu am uitat-o. Astfel că trec nestingherit printre barierele strălucitoare şi iată-mă, după şase ani, din nou pe cărările umbroase dintre pavilioanele Spitalului de Psihiatrie din Bucureşti. Clădirile sunt prelungi şi au un singur etaj, iar parterul cu ferestre mari umbrite de un şir de stâlpi are un aspect colonial. Ajung în faţa pavilionului 2, la intrarea căruia o doamnă cu piept masiv mă îndrumă către etaj unde, pe dreapta în capătul coridorului, se află un salon mare. Sunt 10 paturi. Toate cu aşternut albastru cu lună şi stele. Pe un televizor uriaş cu sonorul închis se văd mutrele lui Becali şi Vadim la o conferinţă de presă. În salon sunt doar doi bărbaţi. E linişte şi răcoare. În primul pat din stânga, un tânăr întins cu faţa în pernă se întoarce când mă aude intrând. „Tu eşti Vlad Popescu?”, îl întreb. „Da”, îmi răspunde, „dar tu cine eşti?”. Mă prezint: „Sunt Vlad Mixich şi sunt jurnalist. Aş vrea să vorbesc cu tine”.
În 2005, când am absolvit facultatea de medicină, doream să devin psihiatru. Însă mâinile încă îmi tremurau. Învăţasem că atunci când vorbesc în public trebuie să-mi ascund mâinile la spate, că nu trebuie să ciocnesc paharul fără să-l ţin cu ambele mâini şi că trebuie să evit cu orice preţ să consult un pacient în faţa colegilor mei. Dar, deşi e mai puţin necesar decât în alte specialităţi, ştiam că mâna unui psihiatru trebuie să fie totuşi sigură atunci când consultă. După ce într-o zi am fost chestionat cu delicateţe de către părinţii mei, care se temeau că acest tremur deranjant este legat de un posibil consum de droguri, am hotărât că trebuie să cer ajutorul unui psihoterapeut. La sfârşitul primei întâlniri mi-a recomandat să dau un anunţ la ziar în care să mă ofer să administrez injecţii şi să schimb perfuzii la domiciliul bolnavilor. Nu i-am urmat sfatul. La sfârşitul celei de-a doua întâlniri m-a întrebat dacă mă jucam de-a doctorul când eram mic. Nu-mi aduceam aminte, dar ştiam că bunica păstrează şi astăzi „ziarele” pe care le băteam la 10 ani la maşina de scris a tatălui meu.
Deşi astăzi sunt jurnalist, interesul pentru psihicul uman nu a dispărut. Toamna trecută am câştigat o bursă cu un proiect care vizează destigmatizarea persoanelor cu probleme de sănătate mintală. Descoperisem mai demult cauza pentru care urma să lupt. Acum rămânea să-i găsesc şi pe eroi.
Fusese probabil o casă mândră în vremurile în care mahalagioaicele bucureştence creşteau flori în curtea din faţa ei. Flori galbene sunt şi astăzi plantate sub teiul care face umbră casei cu turnuleţ de pe Strada Ofiţer aviator Lt. Gheorghe Negel, pe al cărei zid, discretă şi pătată de picăturile unei recente zugrăveli, este lipită o plăcuţă maronie: „Fundaţia Estuar, Centrul Social”. Pe trotuarul din faţa casei stau, cu oasele rupte şi cauciucurile sparte, trei Dacii. Se pare că muncitorii de la şantierul de peste drum le-ar fi mutat şi apoi abandonat acolo.
După cum scrie la statut, Estuar este o fundaţie a cărei misiune este de a oferi „opţiuni sociale şi alternative adulţilor cu probleme de sănătate mintală, pentru reintegrarea lor în comunitate”. Casa cu turnuleţ a Estuarului nu este un azil, ci un loc în care „beneficiarii” petrec câteva ore în fiecare zi lucrând, ascultând muzică sau pur şi simplu pălăvrăgind unii cu alţii. Cea mai luminoasă încăpere e plină de flori, scaune, fotografii din natură expuse pe pereţi şi devine aglomerată doar când au loc şedinţe şi petreceri; la bucătărie e întotdeauna cald pentru că fierbe ba cratiţa cu ceară pentru lumânările decorative pe care le fac „beneficiarii”, ba oala cu ciorba de la „atelierul de bucătărie”; există şi o sală ocupată permanent din care se aude ping-pong, ping-pong şi mai e o încăpere mică şi întunecoasă în care, la patru computere vechi, redactorii revistei Estuarul îşi scriu articolele. Este prima revistă din România produsă în întregime de persoane cu probleme de sănătate mintală, are coperţi frumoase şi trece printr-o altfel de criză decât cea financiară: Vlad Popescu, unul dintre redactorii de bază, a fost dat afară. Definitiv. Încălcase în mod repetat punctul 3 din regulamentul de ordine interioară care interzicea folosirea agresiunii verbale. De la unul dintre colegii lui aflasem că Vlad este internat în prezent în pavilionul 2 al Spitalului „Al. Obregia”.
„Sunt Vlad Mixich şi sunt jurnalist. Aş vrea să vorbesc cu tine.” „Cine te-a trimis aici?” „Am aflat de la Estuar!” „Ştii că m-au dat afară?” „Da, despre asta şi vreau să vorbim.” „Bine. Haide să ieşim.”
Vlad este primul om din redacţia Estuarului cu care stau de vorbă. Are 31 de ani, părul şaten, ochii albaştri şi un diagnostic de tulburare schizoafectivă. N-am aflat asta din fişa lui clinică, ci l‑am întrebat direct. Mi-a răspuns indiferent, obişnuit să fie supus la un astfel de chestionar. Trecuse deja un sfert de oră de când conversam când mi-am dat seama brusc că obiceiurile de „halat alb” nu-mi ieşiseră încă din sânge. Abia atunci l-am întrebat dacă îi pare rău că a fost dat afară de la Estuar. A fost prima dată când s-a uitat la mine: „Am lucrat la revistă din iunie 2007 până în aprilie 2009. Îmi pare rău că nu mai scriu pentru că fiecare subiect era pentru mine o provocare. Îmi plăcea să scriu ce gândeam şi îmi plăcea că puteam să-mi spun părerea”. Mi-am dat seama că astfel de cuvinte cuminţi nu sunt ale lui. Citisem câteva dintre articolele lui: directe, curajoase, fără scrupule, ca un pumn de boxer înfipt în falcă. De altfel, când am dat mâna, strângerea lui puternică m-a făcut să simt forţa unor muşchi pe care îi exersează la sală.
Vlad fumează mult. Ţigări ucrainene Saint-George, de contrabandă, la fel de bune ca cele originale, mai ieftine şi de găsit în orice piaţă din Bucureşti. Stăm alături pe o bancă, la umbră, şi îl studiez cu coada ochiului. În picioare are o pereche de şlapi gri marca „Make”, identici cu perechea care mă aşteaptă pe mine acasă, un tricou alb anonim şi o pereche de pantaloni scurţi kaki primiţi cadou de la sora mai mică. Îmi surprinde privirea agăţată de părul lui. „De câteva zile nu avem deloc apă caldă, e luată în tot cartierul.”
Stăm pe bancă şi pare că nu se întâmplă nimic deosebit. Pălăvrăgim despre nimicuri: poantele din Seinfeld pe care l-am văzut amândoi de trei ori, un documentar despre Kurt Cobain care i-a plăcut mult, motanul redacţiei Estuar, Tudorică, de care Vlad avea grijă, furtuna de deunăzi al cărei mecanism de formare îmi este explicat în amănunt. Vlad e pasionat de metereologie din copilărie şi tocmai de aceea a dat la Facultatea de Geografie. Nu a nimerit la secţia la care şi-ar fi dorit, ci la Cadastru. Dar în anul III s-a îmbolnăvit şi a fost nevoit să renunţe la facultate. Pe măsură ce vorbim vrute şi nevrute, încet-încet simt că omul începe să-mi placă. Se amuză povestindu-mi
cum oamenii camuflează identitatea reală a bolii psihice de care suferă, cei mai mulţi desemnând-o, generic, depresie. „Dar eu pot să-ţi spun imediat ce au, în funcţie de medicamentele pe care le iau. Zyprexa, Seroquel... cine le ia sigur nu are doar depresie.” Nu este absolvent de Medicină, dar e clar că experienţa lui de spital este mult mai mare decât a mea.
Se întoarce pentru prima dată cu tot corpul spre mine şi schimbă deodată subiectul: „Să-ţi spun de fapt de ce mi s-a interzis cu adevărat să mai merg la Estuar”. Destăinuirea este întreruptă de o chemare: „Vlăduţ!”. Din reflex, întorc capul odată cu Vlad către femeia cu părul alb care se apropie de noi. Este ziua externării lui Vlad. „Doar mamei îi mai dau voie să-mi spună Vlăduţ. Ca să ne deosebim unul de celălalt tu poţi să-mi spui după porecla de la bloc: Dudex. Dar hai că mai vorbim şi altădată.” Strâng din nou mâna puternică a lui Vlad şi ne dăm întâlnire peste două zile, la o bere în Cişmigiu. „Să-l suni pe prietenul meu, Daniel Stetin. Să vorbeşti şi cu el.” Dar, pentru că am fost întrerupţi, mă îndepărtez cu o senzaţie de nisip printre dinţi.
Redactorul-şef al revistei Estuarul mă aşteaptă chiar în dreptul uşii casei cu turnuleţ. M-a rugat să nu-i public numele adevărat, aşa că am ales de comun acord pseudonimul Andrei. Cu un an şi jumătate în urmă, pe aceeaşi uşă a apărut anunţul: „Angajăm redactor-şef”. Se organiza un interviu pentru postul principal al revistei Estuarul. În afară de Vlad Popescu şi de prietenul lui, Daniel Stetin, s-a mai prezentat un domn elegant, îmbrăcat într-o cămaşă cărămizie, atent temperată de pantalonii gris perle şi de alegerea sobră a unor pantofi negri cu ciorapii asortaţi. În momentul în care şi-au văzut concurentul, şi Daniel şi Vlad au ştiut că nu au prea multe şanse. Andrei era cel mai potrivit pentru postul de redactor-şef.
„La primul număr la care am lucrat, eu am lăsat liber locul în dreptul căruia era scris redactor-şef. Pentru că sunt mai mult un coordonator şi asta nu e prea greu, mai greu îmi e să fac partea de corectură şi de grafică.” Andrei n-ar fi acceptat o astfel de răspundere dacă nu s-ar fi putut ocupa şi de partea grafică a revistei, pe care o lucrează în Photoshop. În cele patru colţuri ale coperţii apar patru sigle: steagul Uniunii Europene (din ale cărei fonduri este finanţată revista), stema României, sigla Direcţiei Generale de Asistenţă Socială – Bucureşti şi sigla fundaţiei Estuar. „Pe mine mă deranjează foarte mult siglele astea, sunt prea multe şi-mi acoperă toată treaba. Eu stau uneori mai mult la un detaliu, pentru o trecere de culoare fină şi pac, vine sigla şi acoperă tot. De când avem şi finanţarea europeană am primit de la centru un format foarte strict, nici una dintre sigle nu poate fi sub nici o formă mutată. Oricum este bine că primim bani suficienţi încât să tipărim 100 de exemplare.” Andrei este cel care convoacă şedinţele de redacţie la care înainte Vlad era nelipsit: „Îmi pare rău că a plecat Vlad. Are un creier bun şi e un om talentat şi boem. Eu i-am propus o colaborare prin e-mail, dar administraţia nu a acceptat. Dacă te abaţi de la reguli pentru unul, atunci va trebui să te abaţi pentru toţi. Dacă nu vom găsi un înlocuitor pentru Vlad, vom scădea numărul de pagini”. Andrei are în jur de 40 de ani şi, datorită apariţiei sale distinse, mulţi dintre vizitatorii Estuarului nu ştiu exact dacă el face parte din personal sau dacă este unul dintre beneficiari. Mie îmi spune că problemele lui se datorează în principal unei afecţiuni fizice care îi îngreunează până şi munca de corectură a articolelor pentru revistă.
În jurul datei de 10 a fiecărei luni revista ar trebui să fie gata, dar în realitate ultimele retuşuri sunt făcute pe 15. Atunci, doar după ce finanţatorii trimit aprobarea pentru conţinutul revistei, Andrei coboară într-un subsol undeva lângă sala Dalles şi, cu ajutorul unui copiator performant şi al hârtiei lucioase în format A3, tipăreşte revista. Abia apoi vine cea mai neplăcută etapă: momentul legării revistei, când ceilalţi redactori dispar întotdeauna. Andrei uneşte două mese din cea mai luminoasă încăpere a casei cu turnuleţ şi, folosindu-se de un capsator pentru format A3, începe chinul legării manuale a paginilor celor 100 de exemplare: „Îmi ia destul de mult treaba asta, uneori şi 6 ore. În timp ce capsez mai trec oameni pe lângă mine şi mă întreabă: «Pot să iau şi eu o revistă?». O dau aşa, la cald. Anumite numere se duc la primărie, la cei care se ocupă de fondurile europene, mai trimitem la psihologi, la medici”. În timp ce îmi povesteşte, Andrei îşi scoate pixul din buzunarul cămăşii şi începe să-l învârtă distrat între degetele prelungi şi fine: „Mi-ar fi plăcut să fac regie. Dacă n-ar fi apărut problemele mele de sănătate, regia ar fi devenit viaţa mea. Dar am rămas pasionat de filme. Ştii că există multe similitudini între The Curious Case of Benjamin Button şi Forrest Gump? Au acelaşi scenarist”. Cu Andrei poţi vorbi ore în şir despre filme. Îmi spune însă că nu are memorie pentru detaliile practice şi că e mai aerian. Îl întreb dacă ştie ce culoare are capsatorul cu care leagă revistele. Se miră, zâmbeşte liniştit şi-mi răspunde: „Da, ştiu: e negru”.
O zi obişnuită din viaţa lui Daniel Stetin, pamfletarul revistei Estuarul, începe la ora 6 dimineaţa, într-o garsonieră amenajată în fosta uscătorie a unui bloc de lângă parcul Sebastian. După patru ore de somn, bărbatul brunet de 42 de ani se trezeşte şi din CD-playerul chinezesc începe să se audă muzica preferată: „Nici o zi fără Beatles, cum spunea Moţu’ Pittiş”. Bunicul lui Daniel, în apartamentul căruia acesta a locuit până la 26 de ani, a cântat în Ansamblul Doina al Armatei şi şi-ar fi dorit ca nepotul să devină muzician. Nepotul nu avea însă pic de ureche, dar gustul muzicii bune tot l-a prins. După secvenţa melodioasă a dimineţii, Daniel aşteaptă ideile bune în faţa unui caiet până ce, la ora 9, pleacă pe jos către sediul revistei. Aici, Daniel îşi ia în primire computerul – cum intri, primul pe stânga – din încăperea mică şi întunecoasă a redacţiei. Cu ajutorul unei tastaturi cam vechi îşi notează ideile bune care nu l-au vizitat de dimineaţă, mai schimbă o vorbă pe Messenger şi, dacă termenul de predare e aproape, se pune pe scris. Din când în când ia o pauză de ţigară sau o pauză de dezmorţire în faţa mesei de ping-pong. La prânz îşi mănâncă pachetul adus de acasă sau – uneori se mai întâmplă – ce s-a gătit la Estuar. Nu face mofturi la mâncare şi nici nu şi-ar permite, cu un venit lunar de doar 420 de lei. Pleacă printre ultimii, pe la ora 5 după-masa: „Sincer? Dacă s-ar putea şi ar fi deschis non-stop aici, nu aş mai pleca decât când ar veni vacanţa”. Daniel se plimbă apoi prin parcuri sau prin locuri aglomerate: „Cel mai bine mă simt singur în mijlocul unei mulţimi de oameni”. Seara, Daniel începe să citească din autorii lui preferaţi: E. A. Poe, Shelley sau Dostoievski. Până ce i se face somn. Şi atunci se încheie încă o zi obişnuită din viaţa lui Daniel Stetin.
Dar astăzi se va abate de la rutină. Nu urmează să se interneze în spital, al cărui musafir regulat este de mai mulţi ani, de când s-a îmbolnăvit pentru întâia oară de o depresie atât de serioasă încât l-a bântuit chiar şi gândul suicidului. Nici nu urmează să plece în vreo excursie la munte organizată de cei de la Estuar. Dar are o întâlnire importantă: cu Vlad Popescu şi Vlad Mixich, la ora 12, la fântâna de la Universitate.
Mă îndrept spre locul întâlnirii şi mă gândesc la scena pe care am văzut-o în dimineaţa asta de pe balconul garsonierei mele. Un bărbat îmbrăcat bine, cu o revistă pe post de umbrelă de soare, umbla pe asfaltul proaspăt spălat al bulevardului făcând semne ciudate cu mâinile. A ajuns la trecerea de pietoni aglomerată de la colţ exact în momentul de verde. De sus priveliştea era limpede: singur în mijlocul trecerii de pietoni, bărbatul gesticula către nişte interlocutori invizibili, iar râul de oameni îl ocolea pe departe, curgând pe margini. Ne e frică de ceea ce nu înţelegem şi e natural să fie aşa. Dar stereotipia asocierii bolii mintale cu violenţa e atât de puternică încât ne temem şi mai abitir. Îi respingem şi îi etichetăm crezând că astfel i-am înţeles. Arătaţi-mi însă un om, sănătos sau bolnav, care nu s-ar simţi rănit în urma unei astfel de reacţii? Iar eu... deşi ştiu că este statistic dovedit că doar 3% din violenţa comunitară se datorează unor boli psihice, mă tem mergând către locul întâlnirii.
Daniel şi Vlad au ajuns înaintea mea. Cei doi s-au împrietenit în anii petrecuţi în redacţia Estuarului,. Între ei este o diferenţă de vârstă de zece ani şi o relaţie de genul „Daniel centrează, Vlad dă gol cu capul”. Ne aşezăm pe scaunele de răchită ale unei terase din spatele Ateneului. Eu şi Vlad luăm câte o bere, iar Daniel un Redbull şi o cafea cu lapte. Daniel nu a mai băut din 10 ianuarie 1996, pentru că a parcurs cu succes un program de dezalcoolizare. Pe tricoul lui roşu este imprimat cu alb, puţin deasupra inimii, „meriţi mai mult respect”.
Eu, pleznind de curiozitate ca un pepene uitat la soare, aştept destăinuirea lui Vlad, dar Daniel începe să-mi povestească revoltat despre cum îi sunt cenzurate articolele din revistă. „În orice instituţie trebuie să respecţi nişte reguli, e clar. Este ca un joc. Dar jocul de la Estuar mă enervează: eu scriu pentru revistă şi altul vine şi taie. Nu sunt permise criticile virulente pentru că, mi se spune, «nu e frumos». Dacă eu scriu despre un psiholog că este prost pregătit profesional şi că mai bine ar pleca la cules de căpşuni în Spania, mi se taie pentru că «nu e frumos».”
Când vorbeşte despre cenzura din redacţie, Daniel seamănă cu un gladiator: sprâncenele stufoase îi reduc fruntea la o linie neagră, nasul mare îşi măreşte unghiul ascuţit şi silabele se rostogolesc gros în sunet de tobe de război. „Eu sunt jignit de statutul de beneficiar pe care îl am aici. Între mine ca beneficiar şi conducerea fundaţiei sau psihologii care lucrează aici se ridică un zid. Apare un fel de făţărnicie motivată terapeutic. Mă întreb ce act terapeutic este să-l publici pe unul care nu scrie mai bine decât un elev de clasa a patra, dar să-l repudiezi pe Vlad, unul dintre cei mai talentaţi oameni ai revistei?”
Îl fixez cu privirea pe unul dintre cei mai talentaţi oameni ai revistei. Vlad îşi aprinde o ţigară ucraineană Saint-George şi începe să-mi povestească despre Miss. Aşa au poreclit-o ei doi pe una dintre angajatele Centrului Estuar. Pentru că Miss are nişte ochi mari, albaştri şi un zâmbet cald, Vlad s-a îndrăgostit de ea. E prima dată în ultimii cinci ani când i se întâmplă. A ţinut o vreme secretul doar pentru el, dar într-o zi s-a hotărât să-i spună totul. Miss a reacţionat calm explicându-i că o relaţie între ei doi este imposibilă şi incorectă etic. Vlad este beneficiar, Miss face parte din personalul centrului. Vlad a înţeles, dar a venit a doua zi la redacţia Estuarului beat. Prin urmare a primit o penalizare, fiindu-i interzis accesul în redacţie vreme de cinci zile. Neputând să o vadă, Vlad a sunat-o pe fata cu ochii albaştri, dar Miss nu a răspuns pentru că în perioada penalizării regulamentul interzice contactul cu beneficiarii. Înfuriat, Vlad s-a dus la redacţia Estuarului, unde a încălcat de nenumărate ori punctul 3 din regulament. Drept consecinţă, Miss a hotărât excluderea lui definitivă.
Mă las pe spate în scaunul de răchită şi îi privesc pe cei doi. Sunt ei eroii pe care îi căutam? Seamănă vreunul dintre ei cu profesorul Nash, cel cu o minte sclipitoare, sau cu nebunul Ludwig, geniul muzicii clasice? În realitate nu stau la masă cu nişte eroi, ci cu doi oameni obişnuiţi, ca şi mine. Nici unul dintre noi nu va schimba faţa lumii, nici unul nu va crea vreo operă nemuritoare. Vrem doar să ne înţelegem unii pe alţii şi pentru asta nu avem nevoie de eroi, ci doar de oameni obişnuiţi. Iar boala? Daniel vorbeşte despre asta cu nişte cuvinte despre care simt că s-ar potrivi oricui: „E ca o cruce pe care trebuie să o ducem. Nu-i nici grea, nu-i nici uşoară. E atât cât trebuie”.
Răchita foşneşte sub mine în timp ce întind braţul după paharul umezit de răcoarea berii. Aflu că în următorul număr al revistei Estuarul, cel din iunie, va apărea un articol semnat Daniel Stetin în care gestul concedierii lui Vlad Popescu va fi criticat prin ironii ascuţite, dar fără precizarea exactă a numelor celor implicaţi. În ciuda cenzurii, acest articol va fi tipărit şi Daniel va continua să asculte Beatles şi să-şi dorească să fie deschisă redacţia non-stop. Pe coperta aceluiaşi număr din iunie, prelucrat de Andrei în Photoshop, va putea fi admirată o femeie tânără cu ochi migdalaţi care strânge în braţe un pisoi pufos. E un omagiu adus motanului redacţiei, Tudorică, care a fost strivit sub roţile unei maşini. Cât despre numele lui Vlad Popescu, acesta nu va mai apărea în caseta redacţională şi nici în paginile revistei. Într-un fel, e mai bine: îi va fi mai uşor să o uite pe Miss.
Apuc paharul rece cu amândouă mâinile şi îl ciocnesc de cele ale lui Vlad şi Daniel: „Hai sănătate!”.
