CERUL E ALBASTRU și limpede, plafonul mașinii e negru și fierbinte. Corsa nu e deloc de curse. La deal abia sare de 100 la oră. La vale, ce-i drept, atinge plus infinitul. E mașina mea de locaţie pentru a face cicatrice pe harta Franţei. Sunt în misiune. Și emisiune. Conduc încercând să-mi ţin ochii deschiși după o tură jurnalistică de 24 de ore.
În localitatea Albi, oamenii n-au mai trăit o asemenea efervescenţă de la cruciada contra catharilor. S-au strâns cu mic cu mare să vadă echipa despre care auziseră vag că a speriat America. România nu le spune prea multe, Iordănescu nici atât. E urcat alături de echipă pe un podium din centrul urbei, rostește câteva cuvinte binevoitoare, dar nu foarte inspirate. Limbajul crispat al omului dinaintea bătăliei. Hagi, parcă, a mai zis ceva, au fost aplauze, un cocktail, mai nimic. Apoi Naţionala s-a retras în liniștea hotelului de la marginea orașului. Primul meci e repetarea primului meci. Acela de cu patru ani în urmă. Columbia, sperietoarea. Micul „palace” de lângă Albi e înlocuit cu altul, lângă Rhône. Tricolorii au o oră de drum cu avionul, eu fac o jumătate de zi, prin Masivul Central, cu micuţa de 3 cilindri gâfâind apocaliptic pe curbele largi. Iordănescu acceptă un ultim interviu seara, pe terasă, cu fluviul alături. E la fel de abordabil ca Orașul Interzis. Spune puţine, oftează mult. Va fi o noapte fără somn. Cupa Mondială e peste noi, uriașă.
Plecarea la meci seamănă cu ritualul pregătirii de război a spartanilor. Femeile cu pruncii în braţe mai lipseau. Feţele sunt strânse, buzele sunt albe. Autocarul frânează în faţa simpaticului Stade Gerland, scăldat într-o lumină de miere. Apar steagurile și scandările românilor. Lângă Grădinescu, meciul curge apăsător, până când semi-lobul lui Adrian Ilie taie ca un bisturiu tensiunea umflată ca un abces enorm. Un gol care zguduie. Un meci care moare în urletele noastre, incapabili de calm profesional. Alerg după jucători prin locuri tabu, îi prind ca pe fluturi în plasă, îi aduc la studio ca să vorbească de inspiraţie, valoare, ţară și toate lucrurile dulci care îţi vin la gură când rămâi în viaţă. Târziu, când totul se încheie, meciul pare a fi avut loc în altă zi.
Tricolorii dorm demult la vremea când eu mă aștern la drumul de întors spre Albi. E 4 dimineaţa și am la bord două ore de așa-zis somn. Aleg drumul mai lung, dar mai lin, cobor pe valea Rhônului, apoi o iau de-a lungul coastei mediteraneene. Trebuie să prind interviurile de dimineaţă și mă grăbesc. Sunt cu pedala la fund. Corsa, însă, pare a avea neamuri în Ardeal. Încet, încet, orele și sutele de kilometri se înșiruie ca mărgelele în faţa unor ochi de plumb. Îmi spun singur povești din Turul Franţei ca să nu adorm. La Narbonne greșesc din ameţeală drumul și mă trezesc că merg spre Barcelona în loc de Toulouse! Ahhhh! Virez la primul pod și ajung aproape leșinat tocmai când Hagi și compania se frecau la ochi după un somn de 10 ore.
Interviuri. Glumiţe, zâmbete, preamăriri, ţara care vibrează. Orice banalitate e de aur, oamenii o sorb nemestecată. Clac! Final...
... de sesiune, microfoanele se închid. Relaș? Ei, aș! Toată „marfa” trebuie să ajungă acasă. Fiecare minut contează și gonesc înapoi spre Toulouse. Tricolorii joacă un tenis, fac o plimbare, dau la pește, sorb o cafea. Eu gonesc. Autostrada e ca morfina, dar ajung la timp, transmit. Și fac cea mai mare greșeală. Psihologic, îmi spun că „c’est fini”. Atât că mai am drumul de întors la Albi. Prea târziu, mesajul a ajuns la milioanele de luptători invizibili ai organismului. Aţipesc de două ori la volan, dar cineva acolo sus mă trage de mânecă. Imaginea parapetului apropiindu-se a rămas ca o cicatrice pe creier. Pe asfalt se văd urme de frâne care părăsesc șoseaua și se opresc în nefiinţă. Unii n-au avut norocul meu.
„Pssst!” Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Nimic. „Psssst!” Ce nai… Ah, uite-l pe Lăcă la geamul de sus. Mă pâsâie ca pe o pisică. Jurnaliștii sunt precum pet-urile, animale de companie sau obiecte de unică folosinţă. „Te duci să-mi iei niște ţigări?” Nu ezit o clipă. E promisiunea unei relaţii privilegiate. M-a radiografiat, sunt de încredere, ceea ce nu întotdeauna e o laudă profesională. Nu vrea să-l afle nea Puiu, deși sunt convins că selecţionerul îi cunoaște obiceiurile. Se face că nu știe, atât timp cât nu vede.
Nea Puiu, ce personaj! Primul antrenament al Naţionalei în Franţa a fost declarat închis. Tactica, secret de stat! Câteva iscoade apașe s-au târât însă pe sub garduri și au asistat la ședinţa de pregătire. Jurnaliștii români, trimiși de război, și-au frecat mâinile: în sfârșit vom afla ce pun la cale tricolorii. Rezultatul: dezamăgire totală! Celebrele miuţe 2 contra 5 și multe centrări în careu, nu foarte reușite. A doua zi Iordănescu a luat foc și de atunci nimeni nu s-a mai putut apropia de teren. Selecţionerul avea o relaţie delirantă cu presa neastâmpărată. Ziariștii încercau să pătrundă prin toate orifi ciile în fortăreaţa de 5 stele ca să mai smulgă un zâmbet, o declaraţie monosilabică de la fotbaliști. Într-o zi, un grup a ajuns până în hol și se pregătea de o tacla cu câţiva băieţi. Nea Puiu a apărut de nicăieri și a început să urle: „Ce căutaţi aici? Cum aţi intrat? Cine v-a dat voieeeee?!”. N-am știut pe unde să plonjăm mai repede, să ne facem una cu zidurile. Până să ne dezmeticim, antrenorul dispăruse, lăsând doar aerul să vibreze de ameninţările cu excomunicarea. Jucătorii s-au retras leneș, cu o grimasă în colţul gurii. Paralizaţi, am zăbovit câteva clipe în curtea dinspre ieșire, încercând să ne revenim. Când să plecăm, pac!, nea Puiu apare din nou. Asta e, ne-am zis, acum chiar că nu ne mai spală toate apele cerului! Ne-am făcut mici, așteptând lovitura de graţie.
„Bună ziua!”, ne-a spus cu o voce blândă, de parcă ne vedea pentru prima oară. „Ce mai faceţi?” Ne-am uitat unii la alţii fără să ne vină a crede. Am bolborosit nu știu ce în loc de răspuns. „Vreţi să beţi o cafea?” Acum chiar că ne-a căzut cerul în cap. Omul care măturase cu noi pe jos mai devreme se transformase, în doar câteva minute, într-o gazdă culantă. Așa era cu Iordănescu, nu știai niciodată la ce să te aștepţi.
În consecinţă, imaginasem o stratagemă care să mă pună la adăpost de tunetele și fulgerele lui Zeus în caz că mă prindea în offside. Aveam mereu asupra mea un teanc de foi de la centrul de presă cu date și știri despre adversarele României. Era un soi de passe-partout. Când mă intercepta, scoteam sesam-ul din rucsac și pretextam că venisem special pentru a-i prezenta ultimele vești, elemente esenţiale care aveau să-i fie de un inestimabil folos. Jucam un pic rolul nebunului entuziast. Evident că îi mirosea a cârpă arsă, dar nu mai avea sufletul să mă îndepărteze în șuturi. Atunci ajungeam până în iatacul de la ultimul etaj, întotdeauna plin de hârtii și casete așezate peste tot, o cameră de complotist gata să pună cap la cap piesele de puzzle ale unei lovituri care să zguduie lumea. Înaintea meciului cu Danemarca la Copenhaga, cel cu golul primit în minutele de prelungire ca un piron care ne-a ţintuit acasă, m-a luat cu el pe terenul de pe Parken în timp ce măsura cu piciorul lăţimea dintre tușe, așa cum măsuram când eram mici dimensiunile porţilor la fotbalul pe maidan. Un îngrijitor a încercat să mă oprească să calc pe gazonul perfect. „He is with me!”, a mârâit Iordănescu. Omul a bătut în retragere. Și cât a ţinut plimbarea în semi-șpagat m-a descusut despre antrenamentul danezilor de cu o zi înainte. Evident, n-aveam expertiza pentru a-i livra mari secrete. Dar pentru nea Puiu totul conta. Nu puteai ști niciodată prin ce cotlon zace piesa lipsă a interminabilului său puzzle.
Atacantul Viorel Moldovan e nesigur. Ratează. Ratează prea mult… Așa că devine ţinta întregii bunăvoinţe a celor care trăiesc în ritmul tricolorilor. Masajul psihologic continuă până în preziua meciului cu Anglia. „Va fi bine, golurile or să vină, trebuie să ai încredere!” Banalităţi repetate la nesfârșit, dar pâinea nu e deloc banală când ţi-e foame. Viorel dă din cap până când își înfige crampoanele în iarba de la Toulouse. Meciul e echilibrat, englezii cântă, Hagi găsește pasa luminoasă cu vârful bocancului, Moldovan preia, îl pierde dintr-o mișcare instinctivă pe apărător și dă tare în ea. Plasa se scutură ca electrocutată, probabil cea mai frumoasă și dureroasă vibraţie posibilă. Moldovan e uriaș. Golul acesta îl umple la loc. Îmi vine să-l îmbrăţișez acolo, pe teren. E un gol născut zi după zi, vorbă cu vorbă.
Apoi vine egalarea. Owen, puștiul-minune. Partida se scurge într-un egal care ne convine nouă, nu și lor. Cu inima în gât, tresărind la fiecare oftat al tribunei, trec prin burta arenei și ies la marginea terenului cu câteva minute înainte de final, pentru interviul-fulger. Stau cu un ochi pe Iordănescu, dar ceva se zbate în celălalt capăt. Întorc privirea. E un soi de încăierare pentru minge între Dan Petrescu și prietenul de la Chelsea, Graeme Le Saux. Faza am deslușit-o mai târziu. Atunci n-am priceput nimic până când nu l-am văzut pe Dan galopând ca un nebun printre jucătorii rămași stană de piatră. Iordănescu face un balet incredibil. Golul a căzut în minutul 90, meciul se încheie. Am bătut Anglia, stadionul pare un imens cimitir înţesat de cruci roșii. Sar pe Iordănescu și vreau să-l trag spre camera de luat vederi. Se uită la mine ca la un bandit și se smulge din strânsoare. Oroare! L-am pierdut! Abia mai apoi îmi dau seama ce era să fac: am fost cât pe-aci să-l împiedic să dea mâna cu Glenn Hoddle!
Pentru mulţi, timpul s-a oprit atunci, la acea victorie. Aveau 6 puncte, erau regi. În hotelul de la Albi li s-a pregătit un tort de despărţire în formă de teren de fotbal. Dar niciodată nu știi când tortul poate deveni colivă. Croaţia ne-a trimis acasă într-un meci de doi lei. Tricolorii erau blonzi, nea Puiu era chel. Ne-am pierdut capul. Cel căruia i-am predat mașina înapoi la Paris a privit-o cu un dispreţ abia mascat. Arăta ca după război. „Finis les va cances?”, m-a întrebat ironic. Am privit înapoi la acea vară de neuitat și i-am răspuns cât se poate de serios: „Să nu-i mai daţi cuiva vreodată o mașină neagră fără aer condiţionat!”.
*Radu Naum este redactor-şef al Redacţiei de Ştiri Sportive din TVR.
