În vara lui 2005 caricaturistul Ion Barbu şi câţiva prieteni au scris pe piatra de hotar a Petrilei, un oraş minier din Valea Jiului: Oraş de rezervă. Petrilenilor nu le-a plăcut. Mai mult - patru ani mai târziu, încă nu le-a trecut.
Petrila ar fi trebuit să fie pustie la ora două noaptea. Dar, spre surprinderea lui Ion Barbu, în seara aceea de 30 iulie 2005, străzile puţine şi înguste ale oraşului din Valea Jiului erau animate.
Era senin şi cald; mai mult, era sâmbătă, aşa că oamenii se plimbau cu indiferenţa la somn a celor care nu trebuie să fie undeva a doua zi.
Ion Barbu şi Mihaela Şchiopu, o veche prietenă venită în vizită, se aflau la intrarea în Petrila. Oraşul e uşor de găsit, înşirat într-un cot al drumului care duce la Deva, înconjurat de munţi din care se ridică în fiecare dimineaţă valuri hipnotice de aburi.
În stânga e o pădure dezordonată (Barbu şi-ar dori să o cureţe de uscături şi să-i vopsească trunchiurile copacilor în culori vii); lângă pădure e un tunel, iar drumul e tăiat de o linie de cale ferată pe care trec poticnit vagoane de cărbuni de la mina Petrila spre termocentrala de la Deva; în dreapta e un monument solid din piatră care anunţă intrarea în oraş.
Cu monumentul acesta aveau ei doi treabă. Numai că, aşezate pe o bordură la baza monumentului, două bătrâne înfăşurate în baticuri fumau şi vorbeau agale.
Barbu şi Mihaela au aşteptat răbdători mai bine de jumătate de oră. Când cele două femei s-au îndepărtat, într-un sfârşit, Mihaela a scos din geantă un spray cu vopsea şi, cu litere râzgâiate de tipar, a scris chiar sub „Oraşul Petrila”: ORAŞ DE REZERVĂ.
În aceeaşi seară, altundeva în Petrila, 14 oameni îmbrăcaţi în negru şi înarmaţi cu spray-uri scriau versuri pe faţade – o adevărată gherilă a poeziei.
Însă mai mult decât orice, acel vers al lui Matei Vişniec, oraş de rezervă, avea să le creeze probleme.
Ideea de a pune versuri pe zidurile din Petrila îi venise lui Barbu cu câteva luni în urmă, într-o seară, pe când fuma în holul casei sale albe. Undeva în fundal se auzeau zgomotele unui televizor deschis; Barbu are mereu un televizor deschis. Privirea i-a căzut, ca de atâtea ori, pe pereţii holului, pe care îi acoperise cu versuri în alte nopţi singuratice.
Holul este cel mai primitor spaţiu din casa lui, tot numai ferestre şi poezie. Aici au stat ani de zile artişti ca Ada Milea, Magda Catone, Tudor Gheorghe, Nicu Alifantis, Nightlosers în formulă completă, toţi veniţi la Petrila pentru festivalul Om Rău, ţinut de Barbu an după an în propria casă. Prima ediţie a avut loc în 2000. Era un festival „pentru prieteni”, artiştii locuiau la el acasă şi cântau în Petrilater, scena pe care o ridicase în curte. Dar asta nu e nimic nou, Barbu aduce oameni de cultură în Petrila încă din liceu. Pe atunci a înfiinţat Erudit Club Vulpescu, club prin care l-a adus în oraş pe Romulus Vulpescu şi i-a organizat unui tânăr pe nume Tudor Gheorghe un concert cu sala plină. De-a lungul anilor ’80, Barbu a organizat 11 ediţii ale unui salon internaţional de caricatură în Petroşani. Dar pe atunci timpul curgea altfel. Ultimul Om Rău s-a ţinut în 2004. Un an mai târziu a organizat un parastas al festivalului, iar în 2006 a declarat Petrila „Periferie Culturală Europeană”. În tot acest timp a scos cărţi, amestecuri de poezie şi desene în care Petrila joacă rolul principal.
Casa albă, toată numai cotloane îmbietoare, aşezată pe Str. 1 Iunie, poartă peste tot amprenta lui Barbu. Pereţii interiori sunt plini de versuri. În exterior, faţada principală reclamă la vie en rose. Pe unul dintre zidurile laterale sunt o mulţime de palme – la un festival, acum câţiva ani, i-a îndemnat pe cei prezenţi să-şi picteze pe el forma palmelor. Undeva în casa asta e o colecţie de vinuri, o cămară impresionantă de murături puse de Barbu şi vreo 23 de trofee pe care le-a obţinut de-a lungul anilor la diverse concursuri internaţionale de caricatură.
Caricaturile lui au apărut în publicaţii poloneze, ungureşti, americane, canadiene, bulgăreşti, turceşti, italiene. E un om ocupat – săptămânal semnează caricaturi pentru şase publicaţii şi dirijează din Petrila tot felul de proiecte, cărţi sau scenarii. La finalul zilei nu îi rămâne mult timp pentru proză, dar mereu suficient pentru poezie – „o poezie pe seară e ca o rugăciune”.
Atât de mare este pasiunea lui pentru poezie, mai ales pentru cea optzecistă, pe care o aseamănă cu caricatura bună, încât Barbu a pus versuri pe tot ce i-a picat în mână, de la cărţi, ziduri sau tricouri până la nuduri. Poate mai mult decât orice, versurile de pe pereţii casei albe explică ceva esenţial despre stăpânul ei. Vorbesc despre artă, tristeţe, dragoste, singurătate, regret, inspiraţie, umor. Toate însă ilustrează o anumită hotărâre – e ceva irevocabil în gestul de a scrie pe un perete, nu e ceva ce poţi lua înapoi uşor. Versurile spun multe şi despre abordarea artei de către Barbu – simplă, curată, accesibilă, cotidiană.
„Şi seara, cum stăteam singur cuc şi mă uitam, zic: de ce să mă bucur numai eu de chestia asta? Hai să dau la tot cartierul.”
Barbu e făcut să spună poveşti. Vocea lui îmbie, descrie, creează scene. Are 55 de ani, dar pare fără vârstă, un bărbat îmbrăcat în haine comode, de regulă închise la culoare, nu foarte înalt, cu părul alb şi faţa prietenoasă, ascunsă parţial de barbă. Este sigur pe el într-un fel liniştit şi zâmbeşte mereu într-un mod care pare să spună că, oricare ar fi gluma, s-a prins.
Barbu a selectat versuri pentru proiectul său vreme de câteva luni, ţesând o colecţie aplicată la Petrila. Apoi a dat câteva telefoane şi prietenii lui au marşat imediat.
Gaşca s-a strâns în holul casei albe în seara de vineri, 29 iulie 2005. De faţă era Ion, un tânăr de 30 de ani, băiatul lui cel mare; Mihai, mezinul, are 29 de ani, dar în seara aceea era prins în Bucureşti cu treabă. Mai erau încă patru petrileni, alături de Ioana Avădanei, directoarea Centrului pentru Jurnalism Independent, Mihaela Şchiopu şi Laura Dobre, pe atunci colege cu Barbu la ziarul Ziua. Erau colegi şi prieteni, copiii lor şi prietenii copiilor lor.
A fost o seară plăcută în care s-a râs şi s-a discutat aprins despre versurile alese. Cei 16 oameni au mâncat, au băut palincă cu mentă din grădină – specialitatea casei de pe 1 Iunie – şi-au pictat feţele cu vopsea roşie şi albastră şi şi-au făcut poze. Atmosfera era de tovărăşie complice.
Au fost şi emoţii, mai ales când şi-au dat seama că, în ciuda entuziasmului şi a planificării, uitaseră să cumpere vopsea. Magazinele închiseseră deja. În cele din urmă, Delia Străuţ, contabila unei mine din Valea Jiului şi pe vremuri membră în Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu, şi-a amintit de o cunoştinţă care lucra la o staţie de benzină pe care a convins-o să deschidă magazinul.
Într-un târziu şi-au spălat feţele pictate şi au ieşit în oraş, luând cu ei versurile scrise pe foi.
„Scrisul pe ziduri s-a făcut noaptea, am procedat ca nişte hoţi”, îşi aminteşte Mihaela, o pictoriţă fără vârstă, cu trăsături delicate, ochi albaştri şi gesturi nervoase de fumător.
„Eram şi foarte caraghioşi, aşa cum circulam incognito, costumaţi în negru, de parcă am fi activat direct în desene animate. Nişte prăpădiţi hotărâţi să umple un oraş cu versuri.” Prima tură de inscripţionare a avut loc mai mult în jurul casei, de probă. La sfârşitul primei seri, peretele de la stradă al casei lui Barbu îndemna: Trăieşte-ţi viaţa conform gramaticii! (Ion Mureşan).
Greul acţiunii a avut loc sâmbătă. Cei 16 s-au împărţit în trei grupuri. Grupul lui Barbu, din care făcea parte Mihaela, şi-a început seara în Petroşani, la nunta lui Rolland Szedlacsek – Roli, mâna dreaptă a lui Barbu, cel care îi scanează caricaturile, le prelucrează pe calculator, îl ajută la cărţi şi festivaluri. Grupul a petrecut de minune câteva ore, dar puţin după 1 noaptea erau înapoi în Petrila, gata de treabă.
„Am ales pereţii cei mai amărâţi, mai ciuruiţi şi mai dărâmaţi, calcanele, tot ceea ce nu dăuna somptuoasei arhitecturi urbane numită ţanţoş Petrila”, spune Mihaela.
Ion, fiul, al cărui grup se ocupa de centrul Petrilei, a presărat cu generozitate versuri în jurul blocului unde locuieşte Silvia, mama sa şi a lui Mihai, într-un apartament plin de cărţi păzit de căţelul Igor şi pisoiul Măibăiete.
Vers cu vers, grupurile şi-au făcut drum prin Petrila până dimineaţa.
„Din când în când ne opream să savurăm rezultatele, privind cu ochi mijiţi, din depărtări, ce am comis, total lipsiţi de ruşine”, spune Mihaela. „Spre sfârşit lumina era din ce în ce mai stranie, noi din ce în ce mai zdrobiţi de oboseală, iar starea de reverie dubios de mare.”
La sfârşitul nopţii, peste 70 de versuri semnate de poeţi renumiţi sau uitaţi, vii sau morţi, buni sau răi, de la Mircea Cărtărescu la Ion Stratan, de la Emil Brumaru la Gabriela Melinescu, îşi găsiseră loc pe suprafeţele plane ale Petrilei, pe case dărăpănate
şi blocuri neterminate, uşi de garaj şi staţii de autobuz, pe bibliotecă, sediul Partidului Democrat, pe baruri, ţevi, poduri, garduri şi postamente.
Mai era loc de versuri şi duminică, dar Graţia, o altă participantă, aflase de la prietenul ei poliţist că străzile urmau să fie atent supravegheate. Barbu a pus stop jocului şi grupul s-a risipit înspre Bucureşti.
Dar, înainte de plecare, au avut timp să observe reacţia împietrită a petrilenilor.
Luni, 1 august 2005, Gazeta Văii Jiului se întreba: „Urme de ritualuri sataniste? Fanatici în libertate? Oraşul Petrila – vad bun pentru isteriile unor indivizi bolnavi? […] Doar o noapte i-a fost necesară unui (or) artişt(i) specializaţ(i) în graffiti să-şi bată joc de imaginea unui oraş întreg. Încă de la intrarea în această localitate ai parte de o mare surpriză: Petrila – oraş de rezervă – Matei Vişniec. De rezerva cui? Sau pentru cine?”.
Oraş de rezervă. Mai mult decât orice, versul lui Vişniec a supărat orgolii adormite. Petrilenii s-au refugiat în explicaţia invaziei sataniştilor şi au blocat orice altă reacţie. Cei mai mulţi au trecut fără instinct pe lângă un moment de graţie. Dacă ar fi privit cu atenţie, petrilenii ar fi fost izbiţi de puterea versurilor, de fantastica lor potrivire cu un oraş în agonie din Valea Jiului.
Luni, Barbu a mers escortat de doi poliţişti la secţia de poliţie, unde s-a declarat singurul autor al ofensei. A primit un avertisment. Oraş de rezervă a dispărut peste noapte, ca multe alte versuri acoperite cu var. Altele, mai ales cele de pe case mai îndepărtate şi blocuri ferite de stradă rămân şi azi. Barbu s-a lovit mult timp de privirile acuzatoare ale petrilenilor.
„Nu m-am gândit deloc că va lua întorsătura asta”, spune el astăzi. „În visele mele cele mai frumoase vedeam Petrila ca o carte de citire, vedeam învăţătoarele încolonând copiii şi făcând tururi iniţiatice.”
„M-a apucat aşa o tristeţe. Eram oaia neagră a Petrilei. Şi a durat.”
Barbu şi-a clădit o carieră din Petrila – atâtea cărţi şi festivaluri s-au bazat pe orăşelul acesta, atâtea hohote de râs şi momente inspirate. Dar versurile pe ziduri au fost de departe cea mai radicală dintre iniţiativele sale. Şi singulară – au fost mai multe festivaluri, mai multe cărţi, dar numai o singură seară de versuri. Şi dintre toate ideile sale, aceasta a fost cea mai agresiv respinsă de petrileni.
O cheie de lectură: Petrila nu este seducătoare. Petrila este unul din sutele de oraşe de provincie cu blocuri joase şi întunecate aliniate pe marginea unui drum principal prin care maşinile trec fără să oprească, fără ca cei din ele să privească înapoi. Petrila este unul dintre sutele de oraşe de provincie din care scapă cine poate. Mai mult, este un oraş din Valea Jiului ce poartă stigmatul comun al mineriadelor.
Dar Petrila ar putea fi mai mult de atât. Vorbim de un oraş din ţinutul minier al României, un loc unde subteranul impune un mod de viaţă de sute de ani şi căruia varii etnii i-au imprimat cultură şi istorie. Povestea acestei comunităţi ar trebui să fie fascinantă, vie, numai că majoritatea petrilenilor de azi se încăpăţânează să nu îşi asume o identitate distinctă.
„Valea Jiului înseamnă în primul rând oamenii cu feţe negre care îi snopesc în bătaie pe cei cu ochelari, înseamnă câteva mii de disponibilizaţi cu hobby-uri reprobabile, înseamnă marşuri homerice şi manifestări de violenţă, înseamnă imbecilitate şi incultură”, scria Barbu în 2000 într-una din cărţile sale, după primul festival.
„Abia după toate acestea ea înseamnă o regiune depozitară de cultură şi tradiţii în care trăiesc oameni ce nu consideră mineritul o subspecie a mineriadei. Ar fi fals de susţinut că această imagine nu are nici un suport real, ar fi la fel de fals să se creadă că nu mai există nici o speranţă.”
Barbu este întâiul dintre petrilenii de astăzi convins că oraşul său funcţionează numai prin oamenii săi. Nimeni nu va opri aici pentru a admira maiestuozitatea monumentului minerilor din faţa căminului cultural. Dar de zeci de ani oameni de cultură, oameni importanţi, opresc în Petrila pentru a purta o conversaţie cu Barbu, pentru a-şi desena forma palmelor pe casa lui şi pentru a scrie versuri pe postamentul monumentului minerilor. Farmecul oraşului vine sau ar putea veni din individualitatea oamenilor săi. De aceea Barbu pune versuri pe ziduri, de aceea vrea să cureţe pădurea de uscături şi să vopsească trunchiurile copacilor în culori vii. De aceea vrea să deschidă un muzeu al pliculeţelor de zahăr în Petrila. Şi nu pleacă, oricât de apăsătoare devin refuzurile concitadinilor săi.
La câteva luni de la asaltul gherilei lui Barbu, alte cuvinte, de data asta ale unor autori necunoscuţi, şi-au găsit drum pe zidurile Petrilei: „Citiţi biblia. Rugaţiva. Caută-l pe Isus Hristos. Ai credinţă. Fă pace. Fi sincer”. Nimeni nu a protestat.
Petrila este un oraş mic în care prima mină de cărbune a fost atestată la 1858. Are o populaţie de puţin sub 26.000 de oameni şi un primar care se pierde în negura mandatelor. Mina, cu turnuri vopsite într-o culoare care a fost cândva verde, este astăzi una din cele şase mine de huilă încă active în Valea Jiului.
Mineritul de cărbune a început aici când muncitori cehi, polonezi, germani au fost aduşi din Imperiul Habsburgic pentru a pune bazele unor colonii multietnice pline de culoare. A căpătat amploare în anii ’70-’80 când Nicolae Ceauşescu a dislocat zeci de mii de moldoveni şi i-a mutat în Valea Jiului.
Astăzi întreaga regiune este un colos monoindustrial în care mineritul îşi cântă poate ultimul cântec. Potrivit negocierilor cu Uniunea Europeană, România s-a angajat să taie subvenţiile pentru minele de huilă la sfârşitul lui 2010. La momentul respectiv, minele din Valea Jiului ar trebui să fie ori sustenabile, ori să înceapă un proces sinuos de închidere şi conservare. Rămâne de văzut către ce se îndreaptă, însă până atunci e cert doar faptul că CNH – Compania Naţională a Huilei – care gestionează minele din Valea Jiului este de mulţi ani cel mai mare datornic la bugetul de stat.
La începutul anilor ’90 lucrau în minerit (direct sau conex) peste un milion de români. O industrie mamut care între 1990 şi 2007 a primit 6,16 miliarde de dolari de la bugetul de stat, din care peste 4 miliarde în subvenţii, majoritatea îndreptându-se spre mineritul de cărbune. Astăzi, abia dacă mai sunt 26.000 de oameni care lucrează în mineritul de cărbune.
La sfârşitul anilor ’90, întârziere dictată şi de câteva mineriade, guvernul de la Bucureşti a înţeles că nu are cum să continue să subvenţioneze colosul industrial minier şi, împreună cu Banca Mondială, a început unul dintre cele mai crunte procese de restructurare ale României post decembriste.
Sute de mine neprofitabile s-au închis. Sute de mii de oameni au fost disponibilizaţi. În Valea Jiului, minerii rămaşi fără lucru au căzut întâi în himera celor 13 salarii – „au băut, au mâncat, şi-au cumpărat geci de piele”, îşi aminteşte Silvia Barbu. Unii au plecat înapoi în Moldova de unde fuseseră dislocaţi de Ceauşescu, numai pentru a vedea că nu mai au case, neaşteptaţi şi nedoriţi de nimeni. Un al doilea val de concedieri şi plăţi compensatorii a dus la apariţia afacerilor de bloc, perioada gogoşeriilor şi a chioşcurilor de parter ce apăreau dimineaţa şi dispăreau până la căderea nopţii.
Odată cu micşorarea industriei, Valea Jiului a văzut sărăcie, alcoolism, infrastructură şi servicii sociale în cădere liberă. Standardele de mediu nerespectate au dus la blocuri înnegrite, aer greu, Jiul învolburat şi negru. Mihai Barbu a numărat în Petrila anilor ’90 peste 40 de cârciumi la un kilometru şi jumătate de stradă principală. Despre acea perioadă, îşi aminteşte Mihai, petrilenii aveau o vorbă: „Nu Valea Jiului, jalea viului”.
Restructurarea a avansat poticnit, iar grevele periodice ale sindicatelor au dus la continuarea subvenţiilor. Cu atât mai mult cu cât sindicatele minerilor au fost mult timp o forţă politică de temut. La urma urmei, invaziile regulate ale minerilor la Bucureşti de-a lungul anilor ’90 au făcut din România probabil singura ţară din lume care are în lexic termenul de mineriadă.
Astăzi durerea nu mai este acută, deşi nu va dispărea prea curând. Sărăcia s-a mai absorbit, odată cu plecările la muncă în străinătate. Statisticile nu pun rata şomajului la nici una dintre extreme. Blocurile mici şi joase s-au înnoit cu termopane, jaluzele verticale şi straturi de vopsea, adesea portocalii. Au apărut o mulţime de depozite cu materiale de construcţii. Jiul nu mai este învolburat şi negru. Dar, ca toate aşezările miniere din valea asta tăioasă şi verde, şi aceasta rămâne monoindustrială. Nimic nu a înlocuit mineritul, deşi potenţial turistic ar fi cât Parângul. În şi despre această Petrila „de azi” în care oamenii privesc în jos creează Barbu.
„Pentru că este un loc în care nu se întâmplă nimica, un loc care nu te atrage cu nimic să ieşi dintre pereţii casei, şi dacă tot stai între pereţi, ce să faci, trebuie să faci ceva, şi atunci faci proiecte, faci cărţi… singur cuc, ce poţi să faci, decât să gândeşti?”.
Dar a mai existat o Petrila, cea „de atunci”, idilică, cea în care Barbu a copilărit. O Petrila a coloniilor miniere, adevărate „modele de trăire etnică” în care găseai nemţi, ţigani, unguri, italieni şi mii de poveşti. Barbu îşi aminteşte o colonie mică, de 100 de case în care, atunci când mergea cu Steaua de Crăciun, ştia că poate intra în curtea oricui.
Era un oraş al amănuntelor; de Paşti locuitorii îşi văruiau casele şi aruncau cojile de la ouăle roşii pe stradă, un contrast alb-roşu greu de uitat zeci de ani mai târziu.
Despre această Petrila a scris Ion Dezideriu Sîrbu, născut în Petrila, fost asistent universitar al lui Lucian Blaga, condamnat la lagăr comunist şi unul dintre cei mai nedreptăţiţi autori români. „Se citea enorm în colonie, se cânta… numai pe strada mea erau două trompete şi un clarinet”, scria Sîrbu.
În Povestiri petrilene, Sîrbu transformă oraşul în centrul unui univers populat cu zâne şi spaime, în care Parângul e un bătrân pe care nu îl deranjezi decât cu un motiv bun. Povestea spune că însuşi Sf. Petre, sever cu ortacii ajunşi la poarta Raiului, a fost trimis în Petrila să vadă cum e viaţa de miner. Petre a găsit aici un trai dur, dar cinstit – şi când i-a venit timpul să se întoarcă în Rai, a făcut-o cu inima grea. Povestea mai spune că, de atunci, cine moare în mină merge direct în Rai.
Dacă ar fi aşa, în noiembrie anul trecut, 13 mineri petrileni au ajuns în Rai. Au coborât în mină într-o sâmbătă şi la aproape 1000 de metri adâncime, unde huila are o consistenţă metalică şi umedă, două explozii le-au pus punct vieţilor. Statistic, a fost al doilea mare accident de mină din istoria post‑decembristă a României, după explozia de la Aninoasa în urma căreia au ajuns în Rai 14 mineri.
În Petrila copilăriei a descoperit Barbu literatura, întâi de la minerii care spuneau poveşti seară de seară în colonie, apoi de la un învăţător suplinitor, miner la rândul lui, care bătea dealurile cu copiii la cules de zmeură, afine şi fragi, povestindu-le cărţi.
Atunci a descoperit şi caricatura. Fratelui său mai mare îi fuseseră publicate câteva desene şi era foarte mândru. Barbu a promis că până la Crăciun (era vară) va fi publicat în presa centrală. Pe 24 decembrie caricatura sa ajungea în Scânteia Tineretului. Avea 14 ani.
După facultate s-a angajat inginer la mina din Petrila unde a muncit 15 ani. Amintirea mineriadelor îi umbreşte chipul. De nenumărate ori Barbu s-a referit la poezia pe ziduri ca la o revanşă pentru mineriade.
În Petrila, Barbu a iubit şi şi-a făcut o familie. Tot aici dragostea s-a terminat. Silvia, de care a divorţat, este o femeie frumoasă, francă, primitoare. Are părul grizonat tuns scurt şi ochi verzi, pătrunzători – ochii pe care i-a moştenit Mihai – încadraţi de o pereche de ochelari cu rame negre. Casa ei este mereu deschisă şi de fiecare dată când Mihai pleacă din Bucureşti spre Petrila nu există să nu vrea să vină cineva cu el.
În 55 de ani, Barbu a părăsit oraşul de două ori – o dată după căsătorie, când au locuit o vreme la Petroşani; a doua oară când a făcut armata la Bucureşti.
De-a lungul anilor, Petrila, sau mai bine zis casa caricaturistului, a devenit un punct de atracţie. Nu e nici Păltiniş, nici Maglavit, dar cu siguranţă un loc pe harta culturală. Mulţi dintre cei trecuţi pe acolo vorbesc despre miracolul de a nu fi singur.
Anul 2007 a trecut fără festival, poate şi pentru că Barbu s-a mutat din casa albă, care şi acum e în reparaţii. Obloanele sunt astăzi trase, Petrilaterul e ros de ploi şi şubred. Curtea este plină de verdeaţă, copaci şi de preferatul lui, leuşteanul – pe care îl freacă între degete cu plăcere. Trece pe la casă destul de des pentru a-şi hrăni căţeaua şi pisicile aciuate într-un şopron.
Barbu s-a mutat într-o garsonieră ce i-a aparţinut pe vremuri fostei soacre, mama Silviei, pe o străduţă îngustă păzită de maidanezi, vizavi de un Penny Market. Prin ferestrele deschise se aud vocile copiilor din cartier care din când în când îi bat la uşă. Barbu lucrează bine cu copiii, deşi în copilăria băieţilor săi a fost uneori prea absent, preocupat. Menţionează în treacăt că cei doi băieţi au venit poate prea devreme.
În jurul garsonierei sunt ziduri în descompunere, blocuri mici, alei înguste, magazine second hand, cu atât mai vizibile cu cât Petrila răsare într-o vale a Parângului, tot numai verde şi stâncă. Noroc cu versurile, care răsar ici colo printre blocuri.
„Mie mi se par sătăneşti”, spune o femeie pe la 50 de ani, în spatele unui bloc pe care stă scrijelit Fiecare să-şi ascundă bine îngerul în buzunar (Virgil Mazilescu). Stă pe o bordură la colţul străzii, fumând şi intrând în vorbă cu vecinele care se întorc de la muncă sau de la piaţă. Petrila toată e o discuţie pe bordură. Dar nu despre versuri.
„Tu ce zici? E moartă Elodia? Eu cred că e. Dar nu cred, mamă, că a făcut-o Cristian.”
Petrila se pregăteşte de primăvară. Garsonierei lui Barbu îi lipseşte însă mirosul dulce al curţii casei sale. Îi lipsesc cireşul şi liliacul şi aerul de casă. Domneşte în schimb dezordinea. E plin de cărţi şi hârtii. În bucătărie se află un filtru de cafea care a participat la multe lupte şi televizorul mereu aprins. Pereţii sunt înţesaţi cu fotografii, diplome şi postere, dar lipsesc versurile.
De fapt, singurul citat din garsonieră tronează în bucătărie deasupra mesei: Nu există decât un lucru bun în cazul oraşelor mici: ştii că la un moment dat trebuie să o tai de acolo! (Lou Reed).
Nu este cel mai inspirat citat. Cu atât mai mult cu cât Barbu şi Roli sunt aşezaţi în faţa calculatorului de câteva ore bune, lucrând la un nou proiect – cel mai mare proiect. La vară, Barbu vrea să lanseze Memorialul Sîrbu, o combinaţie de expoziţii, cărţi, concerte, artă stradală, toate centrate în jurul scriitorului I. D. Sîrbu.
Multe dintre cărţile lui Barbu se bazează pe scrierile acestuia. De ani de zile se zbate pentru a-i promova casa memorială, una dintre puţinele case rămase intacte, ca pe vremea coloniilor. De ani de zile, se zbate pentru a face Petrila să lupte pentru Sîrbu.
Ce s-a schimbat însă este reacţia petrilenilor. Barbu a găsit într-un grup de elevi de liceu din Petrila cei mai entuziaşti suporteri. Împreună se pregătesc de vară. Până atunci, regizorul Gabi Achim şi fondatorul trupei de blues Nighlosers, Hanno Höfer, vor veni pentru a filma scene cu copiii Petrilei jucând adulţi. Toate scenariile sunt din pastilele de înţelepciune ale lui Sîrbu.
Tot de ani de zile, Barbu spune că vrea să plece din Petrila. La Lancrăm, unde ar vrea să pună versurile lui Blaga peste tot. Sau la Timişoara, unde prietenii îl imploră demult să vină şi să facă tot ce îi trece prin cap. Oriunde, spune el, adăugând că singurul motiv pentru care nu pleacă este mama sa, de care e foarte ataşat.
„Petrila e stoarsă ca o lămâie”, spunea Barbu în 2008, în rulota sa, pe care a botezat-o Room Force One şi cu care ar vrea să facă turul Europei. Vara trecută, Barbu a mai organizat un festival. I-a spus Om Bolnav şi l-a organizat lângă Peştera Bolii, la 5 kilometri de Petrila.
Ba a obţinut şi fonduri de la Primăria din Petroşani. Presa locală a scris maliţios despre cum Petroşani nu are apă curentă, dar dă bani pe festivaluri. Nu a contat. A avut trei zile de fericire, zile în care proiecta iepuraşi din degete pe pereţii peşterii înainte ca trupele să-şi înceapă cântările.
„Ion Barbu nu a făcut nimic înţelept în viaţa lui”, spune Silvia. „Dacă s-ar fi gândit o clipă, s-ar fi întrebat: ce-mi trebuie mie să-mi fac tribună în curte? Mai bine plantez ceapă, morcovi şi floricele.”
Barbu însuşi pare să fie de acord. Vara trecută, pe scena Om Bolnav, spunea: „Augustin Frăţilă este unul dintre ctitorii festivalului Om Rău. El m-a determinat să-mi distrug grădina de zarzavat şi să-mi fac amfiteatru în aer liber. Îmi pare rău. Puteam să fiu legumicultor acum”.
Dar nu îi pare rău. Între Barbu şi Petrila s-a stabilit un status quo – el spune că vrea să plece, dar în loc de asta mai scoate o carte despre ea; petrilenii reacţionează negativ, el mai face un festival.
Îşi asumă oraşul aşa cum puţini o fac. „Aş pleca şi mâine“ este doar o strategie în lupta aceasta în care câştigă când poetul, când oraşul, dar în care nici unul nu se dă bătut.
E o energie nouă în Barbu zilele acestea, un salt nou în paşii săi. În curând se termină renovarea casei albe şi se va muta înapoi. Are planuri mari cu zidurile casei: ori îi acoperă cu caricaturi, ori cu portretele tuturor prietenilor săi, ori cu portrete de poeţi şi versuri. Încă nu s-a hotărât, dar până la vară va fi gata. Casa memorială a lui Sîrbu va fi îmbrăcată într-o bandă desenată, iar scenele vor fi povestea vieţii lui.
„Sunt un artist de respiraţie petrileană. Timpul Petrilei încă n-a venit. Ea e buricul lumii.”
Au trecut aproape patru ani de la momentul poeziei pe ziduri. Petrila nu s-a schimbat, iar Barbu nu regretă.
„Depărtarea îţi dă o anumită seninătate, nu mai am încrâncenarea zilelor trecute. Aş pune versuri pe ziduri în fiecare noapte. Şi mai am o idee, dar nu ştiu cum să fac. Ultima vopsire a poeziei ar trebui să o fac pe creierii petrilenilor. Aştept sugestii.”
