Pe 22 decembrie 1989, când m-am dus și eu „la Revoluţie”, ca tot omul, am oprit câteva minute în Piaţa Moghioroș, unde un stol de beţivi între două vârste sărbătoreau căderea lui Ceaușescu la o cârciumă „la varice”, sorbind ceva neprecizat din niște ţoiuri și ceșcuţe și făcând cu mâna trecătorilor care o porniseră spre centru. „Victorieee!” le-am zis. „Victorieee!” au răspuns ei. „Mergeţi cu noi!” am strigat, plini de elan. „Ăăăăă... mergeţi voi, că venim și noi după aia.”
Acest articol le este dedicat.
„Orișice se poate bea, am băut ieri o perdea și-o traversă vișinie, tolănită pe sub trenuri, tandră, moale și perversă”, zicea Brumaru. Așa e. Ceva fin, ceva deosebit: una din cele mai îndepărtate amintiri etilice pe care le am este de natură olfactiv-gustativă, dar incertă vizual. Sticla era inovatoare și oribilă, de fapt nici nu semăna a sticlă, dar aroma o am engramată uite-aici, în paleocortex. În anii ’80, lichiorul de portocale numit, ca atâtea alte
produse comuniste, Lichior de portocale, se prepara, vă jur, din radiere chinezești de-alea mirositoare, guașe, acetonă și-un kil de zahăr. Lipsa diferenţei specifice din brand e un reflex îndepărtat al colectivismului, atunci când nu e vorba de nume de loc, ca în celebrul „Covagin”, care nu venea de la vagin de siameze, ci de la Covasna, sub formă, evident, de gin. Mai multe despre Covagin nu știu, dar lichiorul de portocale se consuma cu
strâmbături, ţinându-te de nas, eventual cu gargară de apă minerală după – și aici chiar că vorbesc serios. Nu puteai îngurgita mai mult de câteva guri sec, fără să bagi altceva în gură și ce dracu’ se potrivește cu lichiorul, dacă nu apa? Eugeniile erau o idee proastă, riscai o comă hiperglicemică,
presupunând că există așa ceva. Noroc cu ţuica lui Coco. Moștenitorul în bejenie al Fabricii de Becuri din Fieni mai avea niște rude pe lângă Pitești, care-i furnizau o chestie ce atunci ni se părea delicioasă, asortată cu To a Finland Station, un vinil al lui Gillespie cu Arturo Sandoval sau discul doi din
Tatoo You (Stones), ăla lent, sometimes I wonder whyyy you do these thiiings to meee...
Ţuica merge cu ceva mizilic alături, o zacuscă, ar spune basarabenii (de la zakusiţi, a înghiţi bucăţele – ceva sărat sau afumat de luat cu vodcă, și nu tocătură de ardei pentru post), așa că propun sticks-uri cu sucul de roșii al lu’ mama lu’ Coco în care am dat iama într-o noapte (în suc, adică), de-a rămas Coco fără ciorbă o iarnă întreagă.
Șirul delicateselor comuniste se încheie cu berea nepasteurizată, Bucegi sau Azuga. Spre deosebire de ororile de mai sus, aceasta avea totuși ceva tentant, preindustrial, fiindcă se fabrica după un proces tehnologic mai simplu, fără să se scoată atâtea lucruri din ea. Mi-a povestit un amic, cu studii de chimie și vocaţie de beţiv, că din berea procesată, cea pe care o bem azi, se scot tot felul de proteine și altele ca să nu se altereze în timp, de unde și termenele lungi de garanţie. Drept pentru care sticlele alea pe care le consumam pe vremuri erau foarte gustoase, dacă le apucai proaspete. Evident, fiindcă era bună, băutura aia îngrășa. Și, în lipsa senzaţiei de prospeţime, înghiţeai un pic de acreală, dar decât nimic...
Berea asta nu se găsea la Alimentara, așa cum aţi putea crede, ci în căminele din Regie. Colegii din provincie, întreprinzători și mai sărăcuţi, făceau bișniţă cu BT, Carpaţi de Timișoara sau Sfântu Gheorghe (locul de provenienţă era un fel de Denumire de Origine Controlată, ca la vin, cele de Râmnicu Sărat sau București nu erau la fel de bune), Pepsi și, evident, bere. Eram student la Politehnică în anii respectivi. După examene sau câte-un laborator greu ne mai ardea de câte-o băută, dar să nu credeţi că era atât de ușor. Cine-a pus cârciuma-n drum, ăla n-a fost om nebun, dar pe vremea aia încă n-o pusese. Sau o pusese tocmai în centru. Politehnica din Militari stătea singură și tristă în groapă, fără o terasă, un butic măcar, acolo, de unde să-ţi poţi procura cât de puţină satisfacţie etilică. Dacă aveai chef, trebuia ori să-ţi cauţi colegii din provincie și să te inviţi la ei la un...
