Există o singură specie de oameni care, atunci când alţii sunt evacuaţi din calea războiului, fac drumul invers: jurnaliştii.
Prin iarna lui ’98, editorul ne-a chemat la masa de şedinţe. „Cine vrea să plece în Israel?” Eram cel mai nou, juniorul. Nimeni. „Eu!”, am izbucnit. În câteva zile eram în avionul de Tel Aviv, împreună cu o echipă de televiziune şi cu trei măşti de gaze la noi. Lumea şi aşa tulbure a Orientului Mijlociu se pregătea de război: eternul inamic Saddam Hussein îndreptase ameninţător rachetele spre Israel. Lucram la un trust de presă care, atras
de conceptul CNN, trimitea echipe TV în capitalele regiunii şi ataşase şi un jurnalist de presă scrisă. Eu.
Mă luase valul şi găsisem un rol: ziaristul neînfricat sau, cum spunea taică-meu, reporterul-pistol. Între două meciuri de fotbal în faţa blocului, văzusem la televizorul alb-negru Snagov revoluţia în direct, apoi primul război din Golf.
Dar în Israelul anului 1998, unde ajunsesem practic în al doilea an de presă, războiul „meu” nu a mai avut loc. Am înlocuit relatările care zugrăveau tensiunea aşteptării cu plimbări pe plaja din Tel Aviv. Ştirea Teama de rachetele lui Saddam pune stăpânire pe muncitorii români din Israel trăise doar câteva zile. „Criza din Golf”, un mare test pentru diplomaţii din toată lumea, ne încercase cu adevărat doar atunci când, din neatenţie, traversând împreună cu Carmen Avram, colega de la TV, staţia centrală de autobuze din Ierusalim, ne-am pomenit cu strigăte disperate din toate părţile. Mergeam direct spre un pachet suspect... care nu a explodat.
OPT ANI MAI TÂRZIU, armata israeliană a bombardat Libanul. Războiul începuse. În Orientul Mijlociu, pregătirile de război nu se sfârşesc niciodată, iar răspunsul la „Vrem pace în Israel” e ca în bancul auzit într-un cartier muncitoresc al Tel Aviv-ului: „Cere-mi altceva”, sună replica. „Mai degrabă o ţară în care curge lapte şi miere, un munte de aur ori o mie de fecioare. Nu pace.”
În vara lui 2006, am ajuns să văd că aşa e. De data asta, nu mi-a propus nimeni un preludiu. Faţă de 1998, trecusem deja câteva teste: relatasem despre atentatele teroriste de la Madrid, dezastrul dintr-o tabără de refugiaţi din Sudan şi uraganul Katrina în New Orleans. Meseria m-a dus acolo unde nu m-aş fi gândit când, într-o redacţie în care nu existau computere, iar maşinile de scris erau rarităţi, caligrafiam cu pixul pe un A4 prima ştire din viaţa mea. Cred că era despre deschiderea unui spital la ţară.
Bombardarea Libanului de către israelieni m-a prins citind e-mailuri din Beirut. „Exploziile m-au trezit şi m-am culcat la loc. Am crezut că visez. Pe cuvânt de pionier.” Aşa l-am cunoscut pe Ionuţ. Tânărul aflat la studii în capitala Libanului le trimitea prietenilor unul-două mailuri pe zi. M-a trecut în lista de adrese.
„Totul închis, atmosferă tensionată; am luat o cafea ca să intrăm în vorbă cu localnicii – foarte suspicioşi, de altfel – la singura cafenea deschisă pe o rază de 1 km. Pe fundal, cântecele de luptă ale Hezbollahului, eventual câţiva puşti pe scutere cu steaguri palestiniene şi scandând Allah-u-Akbar...”
Ajunsese involuntar în mijlocul evenimentelor, iar dintre colegii lui, doi scriau relatări pentru presa britanică şi spaniolă. Era joi şi ieşiseră pe străzi, el şi Oscar, corespondentul ad-hoc al unui ziar din Madrid. Fac turul oraşului, văd că femeile şi copiii sunt evacuaţi – semn rău. Se întorc la căminul lor studenţesc din Beirutul de Est, cartierul creştin, cel mai sigur loc din capitala Libanului. Atacurile aeriene sunt urmate de rafale de armă automată: „N-aş crede că era antiaeriană, mai degrabă vreun zăpăcit cu un AKM care ţinea să-şi facă publică părerea. De la nunţi la înmormântări, Kalaşnikoavele au aici rolul pe care îl au acasă chiuitoarele, cuscrele şi bocitoarele.”
IONUŢ ERA UN ŢÂNC când a auzit „Oare de unde se trage?”, în 1989, la revoluţie, iar acum trăia acelaşi lucru. Era departe de familie şi unit în temeri cu alţi tineri – teamă camuflată în glume spuse în timp ce sudau ţigări. Afară se auzea filarmonica din Tel Aviv. „În ultimele 10 minute s-a mai lăsat liniştea şi chiar se aud greierii. Pe acest ton oarecum poetic, din Beirut cu dragoste.” Şi un smiley.
Nu era decât o pauză. Liniştea într-un oraş altfel vioi nu era semn bun. Putea fi liniştea dinaintea unei invazii. Putea fi ce e mai rău. Nu mai era Beirutul pe care îl ştia Ionuţ, ci un loc survolat non-stop de avioane de luptă din care se ridicau nori de fum. Din sud se auzeau explozii, iar cerul era luminat de trasoare. Totul culmina cu răcnetele de pe televiziunea Hezbollah-ului, Al Manar. Beirutul se transforma într-o ruină.
În prima zi, se aşteptase ca totul să se termine repede, dar, după câteva zeci de ore, bombele nu dădeau semne că s-ar opri în zbor, iar numărarea morţilor devenea rubrică TV. Oscar a plecat în grabă, fără bagaje, fără nimic. Un avion militar fusese trimis de guvernul spaniol pentru a-i lua pe toţi din Beirut. În seara de sâmbătă spre duminică, am intrat pe messenger cu Ionuţ.
„Auzi... Ia legătura cu ambasada, poate te evacuează”, îi dau o idee.
„Luat, vb, sunt pe listă.”
„Văd că se agită pe aici”, îi spun ce mai e prin Bucureşti.
„Vedem cu evacuarea, e mai complicat… ştiu, ştiu.”
„Pe coastă, nu?”, îl întreb.
„Sunt la curent.”
„Prin Tripoli...”
„E ff complicat de explicat; dacă putem pe telefon sau pe skype, îţi zic, aici mi-ar lua juma de oră să explic. Tripoli şi Qulayaat au fost bombardate ieri, şi Tripoli azi iar. Deci mă îndoiesc…”
„OK, o să-mi reactivez skype-ul.” Revine şi îmi spune că îi ajută pe colegii săi la un articol despre situaţia evacuărilor.
„Ai ieşit ieri şi azi?”, îl întreb.
„Da, prin centru, ieri, azi ies în câteva ore după ce termin chestia asta.”
„Sunt adăposturi? Nu prea sunt, nu?”
„Antiaeriene? Nu, dar depinde de zonă, dacă e nevoie.”
„Am înţeles că ar mai fi unele rămase de la precedentele războaie.”
„S-ar putea, dar la universitate nu. Oricum, în etajele inferioare e aproape la fel ca în bunker.”
„Au pereţi groşi? (cică ar începe luni evacuarea, ţi-am trimis o ştire a Ministerului de Externe)”
„Ştiu, ştiu, urmăresc agenţiile de presă, şi asta mi-a spus şi ambasada alaltăieri.”
„Ştirea e deocamdată pe surse. Vineri am fost blocaţi la viza de Siria, între timp au f...t autostrada.”
„Lool, da, şi au buşit şi ruta Baalbek şi cea prin Tripoli. O să vedem. Ţi-am trimis articolul.”
„Pe gmail? Ai văzut ce au făcut la Haifa? Nici ăştia nu-s chiar în plus...”
„Mâine aflu şi dacă se anulează cursurile; văd dacă şi cum rămân; căminul ne e deschis, oricum scuze, trebuie să plec puţin, şi trebuie să termin şi următoarea chestie repede.”
„OK, când să te sun pe skype?”
„Păi îl am deschis şi acum.”
„Când te întorci?”
„Variază mult semnalul, dar ieri am putut vorbi cu ai mei. E ff complicat; nu sunt atât de sigur că evacuarea se va putea face sau nu atât de repede pe cât vor ei. În plus, mă bate gândul să mai stau ceva vreme, dacă situaţia rămâne stabilă aici, în Beirutul de Est.”
„Da, cred că-s multe de învăţat.”
ÎN TIMP CE IONUŢ era nehotărât – să plece sau nu? – eu încercam să obţin viza de Siria, vineri, la Ambasada din Bucureşti. Plănuiam să ajung în Liban prin Siria, singura cale după ce aeroportul din Beirut fusese distrus. Consulul sirian ne-a cerut să revenim luni: programul se terminase. Am aflat că şi autostrada Damasc-Beirut fusese bombardată, aşa că şansele de a ajunge în vreun fel în Liban erau aproape zero.
La celălalt capăt al „firului”, în fostul Paris al Orientului, într‑un oraş în ruine, pe Ionuţ îl aştepta o noapte grea. Avea ocazia să plece a doua zi. Ambasada României îi anunţase pe cetăţenii români că le pune la dispoziţie autobuze ca să iasă din oraş, să îi ducă la avioane cu care să fie evacuaţi din Liban. „Să plec sau nu? Mai bine mai ies pe hol la o ţigară.” În câteva ore, tânărul a făcut drumul la fumat de zeci de ori. Până în Beirutul de Est, creştin, bombele nu ajungeau, din motive politico-religioase. Putea vedea totul mai clar decât de la Bucureşti. Şi voia să înţeleagă. Iar până la locul de întâlnire cu autocarele, era de traversat zona oraşului trecută prin foc şi pară. Asta însemna cincisprezece minute, într-un taxi. Iar cincisprezece minute erau o eternitate, când ştii că totul se poate termina pe loc. Dar mai erau şi părinţii şi prietenii lui, care îl ştiau în primejdie.
I-am spus că în locul lui aş pleca, dar dacă vrea să rămână, va putea scrie pentru ziarul unde lucram. „Tot nu aş rămâne în locul tău”, i-am repetat. Se apropia dimineaţa, iar el nu se hotărâse. Aveam să aflu în zori că a prins autobuzul. „Plec până la urmă”, îşi începea Ionuţ e-mailul. „Inshallah, am să revin la Beirut cât de curând.”
Pe mine voinţa divină nu m-a călăuzit spre Beirut. Nu am mai revenit în faţa consulului sirian de la subsolul Ambasadei din Bucureşti. Era imposibil să ajung în Liban, aşa că am hotărât să merg în Israel, de cealaltă parte a baricadei. Era mai uşor cu drumul, iar riscurile mai mici.
Când m-am trezit, după un zbor de noapte, în dimineaţa aceea de iulie, în Tel Aviv, la doi paşi de Mediterană, era cel mai paşnic loc din lume. La fel Ierusalimul. Am luat un taxi spre Haifa, unde m-am întâlnit cu colaboratorul meu temporar, fotoreporterul israelian freelance Dror Artzi, şi, imediat, în timp ce fotografiam ruinele primei explozii, au început să urle sirenele. Am fugit. Într-o curte, am văzut un bătrân, şi el pe mine. Ne-am privit curioşi. Nu înţelegeam ce mai caută într-un loc atât de periculos. M-am gândit că nici el nu înţelege cum de sunt acolo.
Cu două seri înainte, acasă, un prieten care făcuse armata la artilerie încerca să-mi calculeze raza rachetelor lansate din Liban spre Israel. Câţiva kilometri, zeci de kilometri, concluzia lui a fost: „Şansele să vă nimeriţi în acelaşi loc sunt aproape zero”.
Am aflat în următoarele zile cât de înspăimântător poate fi acest „aproape”. Prăfuitul Mitsubishi al lui Dror, producţie 1984, ne-a purtat de la Haifa până la câteva sute de metri de graniţa cu Libanul, acolo unde unităţi israeliene luptau cu miliţiile libaneze.
JURNAL DE RĂZBOI. După botezul „sirenelor” în Haifa, m‑am întâlnit cu o româncă, Mariana Slimovici. Ne-am băut cafeaua într-un mall pustiu. „Cel mai greu e să aştepţi şi să n-ai idee ce te aşteaptă”, mi-a spus. Aveam să întâlnesc bărbaţi şi femei care spuneau că acolo, la graniţă, au mai trecut prin aşa ceva. De ce să plece, oricum se va termina odată şi odată?!
În prima noapte am auzit avioanele de luptă ale Israelului trecându-mi pe deasupra. Deşi eram la zeci de kilometri de graniţă, a pune capul pe pernă şi a auzi huruitul maşinăriilor care plecau să semene moartea… Lucrurile astea mă făceau să simt tensiunea în creştere. Când tăceau, se auzea cântecul greierilor.
Am stabilit traseul: vom trece de Haifa şi vom urma linia frontierei, acolo unde se dădeau cele mai grele lupte. Pe străzile oraşului de la Mediterană, cei câţiva locuitori rămaşi erau îmbărbătaţi de tineri ultrareligioşi, care se plimbau cu boxele puse pe maşină. Dădeau muzica la maximum, opreau maşina în mijlocul drumului, ţopăiau, băteau din palme, strigau într-o limbă străină mie şi împărţeau cărticele trecătorilor. „E despre credinţă. Cântă despre credinţă”, mi-a spus, sec, Dror.
Era foarte cald, iar drumul spre graniţă străbătut doar de camioane militare şi tancuri. „Primul război?” „Da.” „Şi la mine.” De câteva zile, ghidul îşi trimisese soţia într-o zonă sigură. „Bip, bip.” Scotea pagerul şi mă anunţa: „Şapte rachete la Avivim, patru la Qiriat Shimona”.
Brusc, aerul s-a încins până la insuportabil, iar fumul negru ne-a dat de ştire că se întâmplase ceva. Am tras pe dreapta. Linişte suspectă şi, atât cât ne-am putut apropia, am văzut cai încercând să iasă dintre flăcări, din ceea ce fusese o fermă. Pământul era pârjolit şi dogorea aşa tare că nu ştiai cum să scapi. „Dacă am fi ajuns cu zece minute mai devreme?” Maşinile poliţiei, venite la două minute după noi, ne arătau cât de recent a fost atacul.
Într-o după-amiază, am ajuns la un drum şerpuit în stâncă. Eram la doar câteva sute de metri de graniţă. Un soldat brunet şi mic de înălţime curăţa ţeava tancului. Altul, roşcat, înalt şi cu o figură de adolescent ne cere o ţigară. „Nu sunt însurat, dar o să mă însor, poate după ce se termină.” Ce Dumnezeu să îi întrebi când ce vezi cu ochii tăi vorbeşte de la sine?! Au cel mult douăzeci de ani, îşi pun pielea la bătaie când alţii fac clubbin’. Iar fetele, că şi ele sunt obligate să meargă la război, citesc Vogue între două salve de artilerie, după care se întorc la treabă, la fixat proiectile, cot la cot cu bărbaţii. „Să mergem mai aproape? E periculos.” Ne oprim. Nu mai era nimic de văzut.
Ascunşi cine ştie pe unde, luptătorii de dincolo de graniţă trăgeau spre cel care voia să se însoare când se va fi terminat războiul şi spre tânăra cititoare a revistei Vogue.
Am învăţat repede ce înseamnă riscul calculat. Nu-i nevoie să te bagi în gura lupului, când îi simţi colţii şi de la distanţă.
Altădată, am auzit bubuiturile foarte aproape. Am sărit şi am ieşit din casă. Nimic. Am luat-o cu maşina pe „auzite”. Am mers un kilometru până să vedem pălălaia. Pădurea lua foc, iar când vântul s-a răzgândit spre noi, am simţit cum se apropie. „Repede, repede!”, l-am tras pe Dror. Şi pompierii au ieşit unul câte unul de după perdelele de fum. Am plecat de acolo în timp ce ei se băteau cu flăcările. Ajunşi în Naharya, cel mai mare oraş de lângă graniţă, am găsit un singur om pe toată strada principală, vizavi de o băcănie distrusă. Îşi aştepta nevasta. Zicea că a avut noroc. La două case mai încolo, arăta el cu degetul, uite, o Katiuşa. Racheta intrase direct în sufragerie, doar că nu era nimeni acasă.
La spital, sute de bolnavi au fost duşi sub pământ. Da, sub pământ, ne arată medicii. E singurul spital care are aşa ceva: saloane subterane. Doctorii s-au mutat cu totul de când a început războiul şi şi-au adus aici copiii, pentru a nu-i lăsa singuri acasă. Puştii se joacă cu mingea, pentru ei viaţa merge înainte.
Şi Andrei, un imigrant din fosta URSS, se ascunsese de teama rachetelor. Într-un buncăr de lângă blocul lui, laolaltă cu câteva familii. Însă Andrei a ajuns în câteva secunde pe lumea cealaltă. Cum a fost? Simplu, totul a pornit de la o ţigară. „A ieşit să fumeze o ţigară. L-a sfârtecat.”
Pe alţii i-a prins când se jucau.
Aşa s-a întâmplat în Nazaret. Oraşul biblic, populat mai ales de arabi, era ferit de loviturile de rachetă de peste graniţă. Până în ziua în care, pe o străduţă îngustă cât să treacă doar o maşină, a căzut din cer o Katiuşa letală. Scenă: Mahmoud, de nouă ani, şi sora lui, Rabyia, de trei, urcau în pantă. Trăgeau la umbră, soarele le ardea pielea bronzată. Mahmoud o trăgea de codiţe pe Rabyia, care se plângea: „Te spun”. Băiatul, nu şi nu. Mergeau spre unchiul lor. O să le dea ciocolată şi fistic şi o să se joace de‑a v-aţi ascunselea prin toată casa. „Buuuuuum!” Totul sa terminat, într-o clipă. Copilaşii n-au avut nici o şansă. Arma a fost aşa de puternică încât la etajul patru al blocului din deal, tânărul Hussein şi-a găsit sufrageria găurită de şrapnele.
Două străzi mai încolo, familia Talouzi îşi plânge micuţii. Femeile într-o casă, bărbaţii în alta, după obicei. La o cafea tare, ne-au vorbit despre speranţă. „Vrem să nu ne mai moară copiii. Asta ne interesează, nu ce vor politicienii!”
Am plecat din Nazaret trist. Eram deja blindat. Noaptea dinainte fusese groaznică, petrecută într-o casă la „gazdă” foarte aproape de frontiera morţii, măcinat de aşteptare. Bubuitul vine de la „ei” sau trag cei din „tabăra” în care, întâmplător, te afli? Te întrebi dacă nu cumva... Totuşi, în ultima noapte?!
N-am închis un ochi. Eram cu urechile ciulite, iar exploziile se auzeau când mai aproape, când mai departe. „Ce caut aici?”, suna întrebarea. Răspunsul: „O să fie bine”. Aşteptarea era înnebunitoare, n-aveai cu cine schimba o vorbă, plimbări prin cameră, ţigările se sudau, frica venea şi pleca, iar liniştea nu era neapărat un lucru bun... Toate se amestecau, în aşteptarea unui deznodământ.
Două zile mai târziu eram pe plaja din Tel Aviv, zona ferită. Mă uitam când la apa-cristal a Mediteranei, când în sus – din instinct, aşa cum tot făcusem în ultima săptămână. Începeam să mă simt eliberat şi, în acelaşi timp, eram cumva în război. Încă. Seara, privindu-i pe cei care dansau pe plajă, am primit un SMS: „Foarte bune reportajele. Te aşteptăm acasă.”
CU TOATĂ NEBUNIA LUI, Bucureştiul, marele oraş, a fost ca o vacanţă. Într-o seară, pe răcoare, l-am reîntâlnit pe Ionuţ, studentul din Liban. Când era încă în Beirut, stabilisem „La Motoare”, dar până la urmă a fost „La Ruine” – o terasă în centrul istoric al oraşului. Nimeni n-a sesizat ironia. La Ruine. Am băut o bere.
De abia un an mai târziu am reuşit să punem cap la cap istoria „evadării” lui din Beirut. Tuns scurt, gât puternic, privire hotărâtă. Se scuză că a întârziat – „autobuzul s-a mişcat mai greu”. Comandă un cappuccino şi începem să sudăm ţigări. Lights, deci e nevoie de mai multe.
Reia povestea. „Am chemat taxiul pe la cinci dimineaţa. Aveam de mers un sfert de oră prin zona bombardată a oraşului, până undeva pe o colină, lângă Palatul Prezidenţial. Acolo era ambasada României, de unde plecau autobuzele.” Au trecut fără probleme, bombele nu mai cădeau, şi au ajuns la locul stabilit după ce au cam orbecăit (străzile Beirutului nu au numere). „Majoritatea românilor filmau cu telefoanele mobile oraşul fumegând. Era ciudat.” Surparea a două blocuri i-a răspândit ca potârnichile. Deşi departe, trepidaţia şi suflul s-au simţit până pe platoul lor.
Scăpat şi de asta, Ionuţ şi-a întors un pic privirea spre viitorii tovarăşi de drum. Erau, majoritatea, românce măritate cu libanezi, venite cu tot cu soţi. S-a amuzat copios când a auzit un „Hai, fetele!”. Un tip mai dolofan, cu mersul legănat, îşi conducea „subordonatele” la autocare. Dame de consumaţie, vopsite fistichiu, îmbrăcate ţipător şi care, îşi aminteşte Ionuţ, aveau să fie „vedetele” interviurilor luate de televiziunile româneşti la sosirea refugiaţilor pe aeroportul din România. Traversând Libanul până în Siria, a luat un avion special de la Aleppo spre Bucureşti şi a ajuns, în sfârşit, acasă – tocmai bine pentru a vedea, în ceas de noapte, scurta cronică televizată a evacuării din Beirut. Sperietura luase sfârşit, dar începuse necunoscutul.
„A fost exact cum mă aşteptam, nu ştiam la ce vin.” S-a angajat într-o mare organizaţie, ale cărei reguli par a-l timora. Aşa de mult, încât crede că e mai bine pentru el – şi insistă, şi iar insistă – să rămână anonim. „Hai, Ionuţ, ce se poate întâmpla?!” E alegerea lui, până la urmă.
Plecasem demult, şi eu, şi el, din locurile unde alegerea nu ne aparţinea, locurile blestemate unde puteai fi următorul. De atunci, nici unul dintre personajele acestei istorii nu a mai ajuns în focul vreunui război, deşi, în continuare, lumea nu duce lipsă de aşa ceva.
