Plecarea vânzătorului de kilometri

Pentru a-şi finanţa o parte din drum, Mihai şi-a împărţit cei 21.000 de kilometri pe care îi va face în timpul călătoriei în bucăţi de câte 500 şi le-a vândut pentru câte 50 de euro. Ba, în euforia de reacţii ce a urmat anunţului de vânzare, a dat cu una mai mult. Fiecare cumpărător va primi povestea propriilor 500 de kilometri, fotografiile pe care Mihai le va face de‑a lungul acelei bucăţi de drum şi o pietricică. Momentan, fiecare dintre ei este posesorul unui abţibild pe care scrie Am kilometri. Iar pe parbrizul lui Doyle, un BMW F650 GS Dakar alb, cumpărat în 2005 pentru drumuri lungi, râd în soare 43 de abţibilduri roşii, albastre, verzi şi portocalii pe care se află numele celor 49 de kilometrici, cum le spune Mihai celor care i‑au cumpărat kilometrii.

„Lumea e o scenă, iar eu m-am găsit jucând rolul de comerciant călare. Dau kilometrii de sub motocicletă îmbrăcaţi în cuvinte, şi lumina de dincolo de vizieră în imagini”, scrie Mihai în anunţul de vânzare pe care l-a postat pe un forum pentru motociclişti după o noapte albă în care a căutat cea mai bună formulare. Reacţia celor care i‑au citit mesajul a fost instantanee şi Mihai şi-a vândut tot drumul în câteva zile.

Ideea i-a scos în cale oameni minunaţi, care au profitat imediat de şansa de a participa oricât de puţin la călătoria lui. Unii visează la propriile călătorii şi, urmărindu-l, îşi fac curaj. Alţii au la activ propriile drumuri şi îşi salută seamănul. Mulţi s-au grăbit să-şi asigure o parte din drum pentru că îi recunosc talentul – nu numai la fotografii, ci şi la scris: personal, simplu, dar surprinzător prin detaliile poveştilor de pe drum. Din călătorii trecute, două excursii cu motocicleta prin Europa despre care a scris pe acelaşi forum pentru motociclişti, Mihai a învăţat că marele câştig al drumului nu stă în a fotografia „clădiri şi curcubee, copaci înfloriţi şi apusuri de soare”, ci în oameni şi poveştile lor.

Pentru drumul care urmează, Mihai spune că abia aşteaptă să oprească în diverse locuri, să coboare de pe motocicletă şi să se aşeze la vorbă cu oricine manifestă interes. Contează prea puţin că nu vorbeşte limba nici uneia dintre ţările prin care va trece. Motocicleta, care invită la poveşti mai eficient decât oricare altă metodă, îl va ajuta, spune el. De rest se va ocupa universul.

Mihai şi-a petrecut întreaga viaţă căutând iubire sau deja îndrăgostit – de lume, de lumină, de motociclete, de fete, de oameni. Îşi face prieteni foarte repede. Are umor şi un talent înnăscut de povestitor. Este incapabil să mintă. Şi odată ce a luat o decizie, odată ce se îndrăgosteşte – de lume, de lumină, de motociclete, de fete, de oameni – face tot ce îi stă în putere pentru a obţine ce vrea.

„Mihai iubeşte năprasnic. Tot ce e la el e pe viaţă şi pe moarte”, spune Silvia, mama lui, o femeie frumoasă şi hotărâtă, cu părul grizonat şi ochi pătrunzători, moşteniţi de fiul ei.

Cumpărătorii de kilometri l-au mai ajutat şi cu medicamente, asigurări medicale, sfaturi de drum. Unul dintre ei i-a legat de gât un medalion care, pe vremuri, într-o excursie cu autostopul până la Bruxelles, îi purtase noroc. O parte din kilometrici, alături de prieteni de o viaţă, sunt adunaţi în dimineaţa aceasta pe treptele Academiei Militare. Plecarea este cu atât mai importantă cu cât o împarte cu alţi 49 de oameni.

Trebuie să plece.

Deja şi-a amânat călătoria de două ori, o dată din cauza unui card bancar întârziat pe care ar fi trebuit să-i intre nişte bani împrumutaţi de mama lui în august, anul trecut; a doua oară pentru că nu se credea pregătit. Ultimele zile au fost un carusel de emoţii, bucurii mici şi intense estompate de depresii pornite din nimicuri, de la o ploaie torenţială picată într-un moment prost când căuta să-şi cumpere un cort, la întârzieri neaşteptate legate de vize, toate înecate într-un amestec amar de insomnie şi frică. Apoi s-a gândit că nimeni nu ar putea să spună că e pregătit pentru aşa ceva. O călătorie de unul singur cu motocicleta care îl va purta prin 14 ţări vreme de cel puţin patru luni de zile este o iniţiere în hazard, în momente de graţie, în aventuri nebănuite, un salt uriaş care îi va schimba viaţa în feluri pe care nici măcar nu le poate intui.

Trebuie să plece. Acum, într-o clipă.

A ales Mongolia într-o secundă. În toamna lui 2007, proaspăt întors dintr-o excursie de două săptămâni prin Europa, vorbea la telefon cu un prieten din Belgia care i-a spus în treacăt că şi-a dus motocicleta la reparat, iar mecanicul i-a povestit că şi el se plimbase prin toată lumea şi fusese şi prin Mongolia şi...

Mongolia, şi-a zis Mihai. DA!

Nici până în ziua de azi nu ştie ce anume l-a atras spre această destinaţie. Ştie doar că trebuie să plece indiferent de cât de complicată este viaţa lui în acest moment. Altfel nu ar fi Mihai Alexandru Barbu, visător, mistic, compus din aceeaşi substanţă ca lumea largă.

„Cred că a fost aşa, ca un fel de dragoste la prima vedere... aceeaşi senzaţie”, spune Mihai, într-o după-amiază cu câteva săptămâni înaintea plecării, aplecat asupra unei cafele dulci.

În cei 29 de ani ai săi a învăţat să citească semnele unui univers binevoitor, un univers uriaş alcătuit din dragoste în toate manifestările sale. A luat multe decizii într-o secundă, pe baza unor trăiri intense. În 2004 mergea pe stradă în Bucureşti când a văzut în vitrina unui magazin o motocicletă roşie şi strălucitoare, o Yamaha Virago 250 de 3500 de euro.

„A fost efectiv dragoste la prima vedere. Eu n-aveam treabă cu motocicletele, nici măcar nu mă uitam după ele pe stradă, nimic. Până când am văzut-o pe mândra în vitrina unui magazin pe Dacia.”

Şi-a dat viaţa peste cap pentru a o avea. S-a apucat să facă şcoala pentru a‑şi lua permisul de conducere, categoria A, şi a făcut un împrumut la bancă  pentru ea.

Între timp, motocicleta pe care o văzuse în vitrină fusese vândută. Cei de la magazin i-au promis că îi comandă una identică, iar Mihai a acceptat resemnat. Apoi a aflat că cel care i-o suflase se hotărâse s-o vândă.

„Nici n-aveam permis când am luat-o, m-a ajutat un om de la magazin, ne-am dus, am luat-o, mi-a adus-o până acasă şi aia a fost.” A botezat‑o Roua.

„Simţi, aşa, o puternică dorinţă că ce vezi acolo trebuie să fie al tău. Al tău şi numai al tău. Aşa am simţit. Din momentul ăla viaţa mea s-a schimbat în foarte bine. Nu concep cum este să nu ai motocicletă.”

La începutul acestui an, Mihai s-a îndrăgostit fulgerător şi neplanificat de o fată frumoasă, delicată, cu părul lung şi ochi adânci. Pentru că nu poate să mintă, a pus punct unei relaţii de 11 ani cu prietena lui, pierzând una dintre cele mai stabile ancore din viaţa sa. Au rămas prieteni totuşi, iar ea se numără printre cumpărătorii de kilometri.

Cam în aceeaşi perioadă, Mihai şi-a pierdut jobul de fotoreporter pentru agenţia internaţională de presă Reuters din cauza unor restructurări interne, după cinci ani de muncă şi o mână de premii la concursuri de fotografie de presă, printre care şi o menţiune la cel al prestigioasei organizaţii americane National Press Photographers Association.

Plecarea spre Mongolia era decisă cu mult timp înainte ca viaţa lui Mihai să se complice, dar în ultimele luni călătoria a început să ardă ca soarele în luna iulie. De la un drum până în Mongolia, s-a extins la „...stan”-uri. „M-am gândit că dacă tot ajung în partea aceea de lume, măcar să văd tot.” Aşa, de la un drum de o lună, două a devenit unul de cel puţin patru; minimum 21.000 de kilometri şerpuiţi prin Ucraina, Rusia, Mongolia, înapoi prin Kazahstan, coborând prin Kirghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, trecând apoi spre Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Turcia şi Bulgaria. Iar ideea fratelui său mai mare, Ion, de a vinde kilometri a colorat întreaga excursie într-o poveste cu martori.

„Mongolia” este astăzi o denumire generică pentru un drum mult mai elaborat, cu valenţe de drum iniţiatic. Cum, la ce şi cât de schimbat se va întoarce sunt lucruri la care nu se poate gândi acum. Tot ce vrea este să plece, universul va avea grijă de rest.

Mihai s-a născut în Petrila, un oraş minier din Valea Jiului, cu blocuri mici şi alei înguste, aşezat într-o vale a Parângului, tot numai verde şi stâncă. Mama sa este o contabilă cu pasiune pentru poezie, iar tatăl său este caricaturistul Ion Barbu.

În Petrila, spune Mihai, a avut parte de cea mai frumoasă copilărie, deşi părinţii au divorţat când el era foarte mic. A dus lupte de pomină cu fratele său, a bătut cu piciorul sau cu bicicleta toţi munţii din jurul oraşului, învăţându-le cărările, adâncimea lacurilor şi culorile. Aici a citit Micul Prinţ şi Povestiri petrilene, o carte scrisă de Ion Dezideriu Sârbu, născut în Petrila, fost asistent universitar al lui Lucian Blaga, condamnat la lagăr comunist, prolific autor de literatură de sertar şi una dintre cauzele mistuitoare ale tatălui său, Ion Barbu.

Orăşelul în care a crescut Mihai pare smuls din paginile Povestirilor, care îl mitologizează. Povestea lui preferată este cea în care Avram al Sofiei, un miner obosit, cu ochii negri, le spune bătrânilor din Petrila că ştie de existenţa unei ape mari, albastre şi necurgătoare. Bătrânii îl cred nebun, iar Avram pleacă în lumea largă hotărât să aducă dovada existenţei mării. La întoarcere, după mulţi ani, nimeni nu-l crede şi petrilenii decid să îl arunce într-o râpă, ca pe toţi nebunii. Avram moare insistând că marea, albastră şi nemărginită, există. Se spune că, în anul acela, toţi copiii născuţi în oraş aveau ochii albaştri, ca Mihai. Este o poveste pe care Mihai o spune mereu şi mereu, tocmai pentru că e despre nebunia necesară pentru a-ţi urma convingerile.

Silvia are şi ea o poveste despre băiatul ei, plecat în drumeţie în Parâng cu nişte prieteni într-o vară a adolescenţei. Au rămas fără mâncare şi a trebuit să se întoarcă. Pe drum, Mihai se gândea, abătut, că măcar nişte cafea ar face totul să fie mai bine. La o cotitură a drumului, au găsit o sacoşă cu patru roşii şi un termos cu cafea. Pentru Mihai a fost încă un semn al universului binevoitor. „A luat cafeaua, dar a lăsat roşiile, că poate le ceruse altcineva”, îşi aminteşte Silvia.

Pe cărţile de vizită pe care le‑a făcut special pentru călătoria în Mongolia, Mihai a trecut adresa lui de e-mail şi coordonatele GPS ale blocului din Petrila în care locuieşte mama sa – 45°26’43.18’’N  23°22’51.77’’E. Casa Silviei este un refugiu atât pentru Mihai cât şi pentru legiunile de prieteni care au oprit de-a lungul anilor în Petrila, ademeniţi de vorba bună şi fasolea ei legendară.

„E aşa o bucurie că există”, spunea Silvia despre Mihai. „Mongolia nu e mai importantă decât prima undiţă, prima bicicletă. Dar una e să iei bicicleta de pe balcon şi să baţi munţii cu ea, alta e să iei în piept o lume care te cheamă năprasnic.”

Într-o după-amiază de ianuarie, Mihai a format un număr de telefon despre care internetul spunea că aparţine Consulatului Mongoliei la Bucureşti. Într-un târziu, cineva i-a răspuns.

„Alo, consulatul Mongoliei?”, a întrebat el.

„Da, dar fiica mea nu este acasă. Reveniţi după ora 5”, i-a răspuns o voce de femeie.

Mihai a revenit şi, câteva zile mai târziu, la o cafea, obţinea viza de la Rodica Pop, cercetător la Centrul de Studii Orientale Mircea Eliade din Bucureşti, consul onorific şi unul dintre cei mai înfocaţi suporteri ai stepei mongole. Până în luna iunie, a acordat 102 vize pentru Mongolia şi spune că numărul turiştilor români a început încet să crească.

Pregătirile de drum ale lui Mihai au demarat încet, anul trecut. Iniţial, el trebuia să mai plece cu încă trei oameni, buni prieteni, şi ei entuziasmaţi de ideea mongolă. Pe rând, invocând diverse motive, toţi trei s-au retras.

„Puteam să jur de la început că nu vom fi patru. Ştiu cum sunt oamenii. Era clar că cel puţin unul va abandona. Care era ăla nu ştiam, în nici un caz eu. Şi mi-era clar de la început că s-ar putea să merg singur.”

În 2007, Mihai împreună cu prietena lui de atunci şi un alt amic motociclist au călătorit vreme de două săptămâni prin Serbia, Muntenegru, Croaţia, Bosnia, Slovenia, Italia, Germania, Austria, Ungaria. În 2008, tot pe motocicletă, a plecat prin Bulgaria, Macedonia, Grecia, Turcia, Bulgaria şi înapoi.

Mongolia nu este prima călătorie, dar este cea mai lungă şi prima în care pleacă singur.

Odată cu despărţirea de Reuters, cu toate ancorele unei vieţi normale tăiate, în pragul unei noi etape, ideea călătoriei spre Mongolia a avut spaţiu să se extindă.

Banii veniţi din vânzarea kilometrilor îl vor ajuta să finanţeze o parte din drum. Silvia se va ocupa de restul, cu un împrumut de 3500 de euro pe care Mihai speră să îi poată înapoia curând. Un buget de criză, de care va trage cât poate. Nu şi-a făcut un calcul exact al necesarului de finanţare, oricum greu de estimat. Ştie că benzina va ajunge să coste puţin peste 1000 de euro. Banii însă contează prea puţin. Iar plecarea ar fi avut loc oricum, cu sau fără kilometri vânduţi.

„Prefer să mă îndatorez acuma şi să plătesc după aia decât să treacă anul ăsta şi eu să stau cu gândul ce mişto ar fi fost să merg. Am fost crescut la modul că banul e ultima problemă pe care trebuie să mi-o pun.”

„Mie îmi place să mă gândesc că nici unul dintre cei care au cumpărat kilometri n-a făcut-o ca să mă ajute pe mine. Îmi place să cred că fiecare o face pentru că vrea într-un fel să fie şi el acolo. Şi dintr-un motiv sau altul, plauzibil sau nu, cel puţin momentan nu poate.”

Nici traseul nu este definitivat. Sunt câteva repere, dictate de durata vizelor pe care a reuşit să le obţină. O parte din pregătire a însemnat procurarea unor scrisori de invitaţie, necesare pentru vizele din „...stan”-uri. Le-a obţinut de la o agenţie de turism, Stan Tours, despre care a aflat de pe un forum pentru motociclişti.

Din România are vize pentru Rusia, Mongolia, Kazahstan, Tadjikistan, Azerbaidjan. Pentru Turcia, Georgia şi Armenia îşi va lua vize de la graniţe. Din Ucraina îşi va lua viza pentru Kirghistan, şi din Tadjikistan pentru Turkmenistan.

„Ăsta e cel mai mare balamuc. Să-ţi faci de acasă un plan pentru patru luni, să pui pe hârtie pe ce perioadă îţi trebuie viza pentru toate cele... opt ţări pentru care n-ar trebui să-mi iau viza de la graniţe.”

Întâlnirile cu kilometricii au fost şi ele parte importantă din pregătirile pentru drum. Mihai a insistat ca cei care cumpără kilometri să o facă în numele lor, nu al unei firme. Povestea ce vine la pachet cu fiecare bucată de drum pe care a vândut‑o va începe invariabil cu „Dragă X”, căci nu şi-a dorit texte care să înceapă cu „Dragă SRL”. A făcut o singură excepţie, în cazul ultimei bucăţi vândute. Pe abţibildul de pe parbrizul lui Doyle, ultimii 500 de kilometri sunt dedicaţi lui Perapunzel, o stea botezată de un cuplu care între timp s‑a despărţit.

Au urmat vaccinuri şi vizite la dentist. Povesteşte în glumă că vreo două săptămâni a făcut flotări, dar s-a lăsat. O altă glumă este ideea lui de partener pentru drumul în stepă: îşi va desena o faţă pe arătătorul stâng. „O să am un pix la mine şi o să-i refac machiajul din când în când şi ăsta va fi tovarăşul meu de drum”, spune cu un zâmbet larg în timp ce imită o conversaţie cu degetul în cauză.

Cum o să-l cheme?

„Nu ştiu, probabil Deget. Abia aştept.”

Dar cea mai importantă etapă ce precede drumul a fost pregătirea motorului, botezat Doyle după numele pitbull-ului din filmul A 25-a oră.

Doyle, necesar pentru că micuţa Roua, prima lui motocicletă, nu este foarte confortabilă la drumuri lungi şi nici foarte puternică, a fost un alt fel de dragoste. L-a ales după cum arată, un motor alb. „Calul alb... e de poveste.” A mers cu un prieten după el până la Satu Mare, la un tip care aducea motociclete din Germania.

Pe drum, tot suna în căutarea unui mecanic care să-l ajute să-l inspecteze. Prietenul lui i-a spus să înceteze. „Ţie nu ţi-e clar că mergem ca tu să te îndrăgosteşti de motocicleta aia?” Era şi nu era o glumă între cei doi, la felul în care Mihai se îndrăgosteşte de lucrurile şi oamenii din viaţa lui. A sfârşit prin a‑l cumpăra pe Doyle fără nici o verificare.

Pe drumul de întoarcere, Doyle tremura din toate şuruburile. În Bucureşti, mecanicul lui i-a recomandat să-l vândă, dar nici n-a vrut să audă aşa ceva. A urmat un proces lung de pe urma căruia BMW‑ul cu valenţe de cal alb a redevenit o motocicletă capabilă de curse lungi.

În ultimii doi ani de zile, Mihai i-a schimbat tobele de eşapament cu unele fără catalizator, pentru a nu fi distruse de benzina cu plumb. I-a montat o priză ca să poată alimenta diverse instrumente pe drum şi un suport pentru GPS. I-a înălţat ghidonul ca să poată sta mai confortabil. I-a înlocuit protecţia pentru radiator şi furca din faţă. I-a cumpărat un sistem de bagaje bun, cu două cutii din aluminiu care se pot încuia. Recent, i-a schimbat pompa de benzină, plus garniturile şi pistonaşele de la frână. Mihai estimează că toate modificările au costat mai bine de 2000 de euro.

În iunie, el şi Doyle au petrecut câteva zile la Periş, în afara Bucureştiului, la casa unor prieteni de‑ai săi, Ciprian şi Ioana, care anul trecut au mers cu motocicleta până în Nepal.

Au fost printre cele mai plăcute zile de când a intensificat pregătirile. Ciprian, un calculatorist de 30 de ani care a învăţat singur tot ce ştie despre motociclete, şi Alin, un alt prieten motociclist, l-au ajutat pe Mihai să-l dezmembreze pe Doyle.

Într-o căldură năucitoare, sub un soare de iunie nemilos, cei trei se minunau în faţa diverselor părţi din Doyle în curtea casei pe care Ciprian şi Ioana au construit-o după ce s-au întors din Nepal. I-au înlocuit preventiv simeringurile şi, printre altele, l-au învăţat pe Mihai să pună rulmenţi la roţi şi să schimbe lichidul de răcire şi uleiul din furcă.

„Viaţa noastră s-a schimbat în sensul în care am văzut cum e să fii şase luni pe drum, să fii absolut liber, şi cumva trebuie să-ţi găseşti sentimentul ăla şi aici, că nu poţi să fii toată viaţa plecat”, spune Ioana.

Luna a dispărut încet de deasupra Academiei. Este 6:30. Străzile sunt aproape pustii, dar peste încă o jumătate de oră vor fi pline de oameni care merg spre birouri, spre slujbe. Pline de oameni care nu merg în Mongolia.

Mihai aruncă o privire la ceas şi se îndreaptă spre Doyle.

Trebuie să plece.

Cere fotografii de grup şi vreme de câteva minute prietenii lui fotoreporteri declanşează un val de clicuri. Cu stângăcie, Mihai anunţă că primeşte îmbrăţişări şi pupicuri. Oamenii se apropie de el încet, ritualic, iar el îşi aruncă braţele în jurul lor, vizibil emoţionat. Gesturile îi sunt din ce în ce mai precipitate.

„Mai vrea cineva? Că îmi pun casca.”

Trage aer în piept, mai pozează pentru nişte fotografii cu casca, albă, strălucitoare pe care atrage atenţia un abţibild: Vând kilometri. Face un pas mare şi încalecă pe Doyle. Sunetul familiar al motorului este acoperit de uralele celor 35 de oameni veniţi să‑l petreacă. Îşi face o cruce mare, mai turează o dată, şi se îndepărtează în chiote şi aplauze. Ajuns în zare, la Eroilor, se mai ridică o dată în şa, ridică pumnul stâng în sus în semn de rămas bun, şi se pierde în lumină. e

Notă: Poveştile de pe drum ale lui Mihai Barbu pot fi citite pe www.mongolia.ro. Autoarea şi fotoreporterul se numără printre kilometrici.