Podul de la Marginea

Au așteptat, însă nimic. Varianta ocolitoare a fost și ea dată uitării de cei de la Drumuri deși, conform unei minute, trebuiau să vină de două ori pe săptămână să compacteze solul și să arunce balast. Până în toamnă s-a umplut de noroi și hârtoape. Așa i-a prins Anul Nou. Trecuseră cinci luni, parlamentarii fuseseră aleși, iar drumul provizoriu devenise atât de rău încât uneori sătenii erau nevoiţi să facă un ocol de vreo 30 de kilometri printr-o comună învecinată. Prin ianuarie n-au mai suportat, au sunat la Flutur și l-au ameninţat că ies în stradă să protesteze. Acesta i-a asigurat că varianta ocolitoare va fi îmbunătăţită și că va încerca să vadă ce se întâmplă cu reconstrucţia.

Pe la 8:00, în curtea domnului Toader a început să se strângă lume. Dan Boicu, un mărginean de 32 de ani, a venit primul. Era îmbrăcat cu blugi, o bluză neagră și o vestă verde cu gri, ca muncitorii pe șantiere. A luat o drujbă și a început să taie unul dintre cei trei salcâmi.

Boicu a fost cel care, după răspunsurile ambigue ale lui Flutur, s-a dus la Poliţie să ia autorizaţie pentru miting; poliţiștii nici nu știau cum arată o astfel de hârtie. Boicu a lucrat aproape 12 ani în construcţii, în Italia. Acolo se și însurase, tot cu o româncă. S-au întors acasă când cei doi copii ai lor au ajuns aproape de vârstă școlară; au găsit străzi pline de noroi și autorităţi care nu fac nimic. Pe la mijlocul lui ianuarie, Boicu a depus și o cerere la Primărie ca să afle cine e responsabil de podul din Marginea. A aflat că podul din beton urma să fie finalizat la nouă luni de la începerea lucrărilor. Numai că lucrările nici nu începuseră.

Cu o săptămână înainte să se apuce de podul din lemn, Boicu, domnu’ Toader și alţi câţiva mărgineni au început o serie de întâlniri fie pe marginea râului, fie la unii dintre ei acasă. Primarul auzise că plănuiesc să facă un pod, dar nu credea că se vor apuca singuri. Domnu’ Toader a schiţat pe foi cum ar trebui să arate construcţia și și-a notat dimensiunile și materialele.

Lângă curtea domnului Toader au parcat curând și utilajele: două autocamioane cu macara încărcate cu bușteni, două buldozere, două excavatoare, două vole și trei utilaje pe șenile – castori, cum le zic oamenii. Două basculante au răsturnat pietriș în albia râului și un compactor a intrat să-l taseze.

Mașinăriile erau ale localnicilor, mulţi dintre ei cu experienţă de lucru în construcţii în străinătate. Din cei aproape 10.000 de locuitori, vreo 4.000 au tot fost prin alte ţări, în special în Italia. La întoarcere și-au deschis firme de construcţii – unul vinde materiale, altul închiriază utilaje, altul vinde termopane –, așa că în comună vezi utilaje la tot pasul.

După ce pietrișul a fost tasat, au adus cu un castor patru pietre de vreo 8 tone fiecare. Le-au grupat câte două și până la ora 10 aveau picioarele noului pod, late de 4 m și înalte de un metru și jumătate. Se strânseseră deja vreo 20 de oameni, aproape toţi cu veste verzi cu dungi gri reflectorizante. Pe malul celălalt, un excavator pregătea locul unde urma să se sprijine podul, pe un bloc de piatră de vreo 9 tone. Pe margine așteptau autocamioanele încărcate cu bușteni.

Ghiţă Mafteian, zis Giusi, a venit la pod pe la 11, să vadă dacă autocamionul și excavatoarele pe care le trimisese erau la locurile lor. Giusi are 43 de ani, a muncit de la 16 ani pe șantiere în Germania, Israel și în ţară. E scund, are faţa rotundă care se face roșie-roșie când vorbește despre autorităţi. Vrea civilizaţie la el în comună, nu să ajungă la bătrâneţe să umble în cizme prin noroi. „Apăi, de aia ne-au băgat în UE și în NATO și pe unde ne-au mai băgat ei?”

Sub supravegherea domnului Toader, macaralele de pe autocamioane au așezat pe fiecare picior de pod, paralel cu malul, câte patru bușteni de 5 metri și i-au fixat cu câte patru-cinci scoabe din fier-beton. Apoi a venit rândul buștenilor perpendiculari pe mal; s-a lucrat, pe rând, între maluri și cele două picioare, pe trei segmente, fiecare format din patru bușteni lungi de aproape 10 metri.

Apoi, domnu’ Toader a luat din camionul plin cu scânduri una lungă de 4 metri și groasă de peste 15 centimetri și a așezat-o pe patul de bușteni. Era semnalul începerii operaţiunii „bătutul cuielor”. Nimeni nu mai vorbea – se auzeau doar ciocane înfigând în lemn cuiele lungi de aproape 18 centimetri.

Viorica Grigorean a trecut pe lângă pod și a auzit ciocăniturile. Când i-a văzut pe bărbaţi la treabă s-a dus repede la firma ei de materiale de construcţii și l-a chemat pe Sorin, unul dintre băieţii ei. Sorin are 29 de ani și, împreună cu mama și cu fratele lui, Costel, conduce firma Comzoo. Vând cam tot ce-i trebuie omului prin ogradă: uși metalice, cuie, vopsea, ţevi. Tatăl, Ilie Grigorean, a murit anul trecut în decembrie; drumul spre cimitir a fost groaznic, lumea a trebuit să meargă pe varianta plină de gropi și de noroi.

Ajuns la pod, Sorin a văzut că mai trebuie cuie și le-a adus imediat de la Comzoo. Apoi a luat și el un ciocan și a început să bată.

Oamenii se tot strângeau – să fi fost vreo 50 deja. Unii stăteau pe puntea de lângă și se uitau, alţii se duceau repede acasă, se schimbau și reveneau. Se săturaseră de variantă.

Între timp a apărut și tatăl lui Dan Boicu, Arcadie Boicu, 62 de ani, tată a nouă copii, tot dulgher. A muncit la viaţa lui pe șantiere...

... din toată ţara și era gata să ajute cum o putea. Lui Arcadie i-ar plăcea ca parlamentarii să voteze o lege care să dea dreptul societăţii civile să se implice mai mult în treburile administrative. De exemplu, un om din comună să supravegheze procesul unei lucrări, de la licitaţie până la predare. Bineînţeles, să fie puși oameni cu coloană vertebrală, nu d-ăia care să ia șpagă.

Înainte de amiază, a venit la pod și primarul comunei, Dumitru Lungu. Le-a zis că e ilegal să construiască fără autorizaţie. Apoi s-a dus la Primărie și a alertat Poliţia, Apele Române și Drumurile Naţionale că la el în Marginea oamenii s-au apucat de capul lor să facă un pod din lemn.

A venit și fratele lui Sorin, Costel Grigorean. Era în scaun cu rotile. Vara trecută, era pe motocicletă când unul cu o mașină a virat brusc. Costel a intrat în el. Când s-a dezmeticit nu-și mai simţea picioarele. La 31 de ani nu s-a gândit nici o clipă că ar putea rămâne paralizat. A mers periodic la spital la Iași pentru operaţii și controale, iar acasă a făcut recuperare fizică. Ar vota oricând pentru autonomie: „Păi dacă mărginenii ar putea cheltui banii plătiţi de ei prin impozite și taxe, am avea cele mai faine șosele și poduri. Mărginenii au mai ieșit pe afară, s-au întors cu olecuţă mai multă minte, nu le stă gândul numai la furat”.

A luat un ciocan, cuie, s-a sprijinit în roţile din faţă ale căruciorului și a început să bată. Trebuia să lovească fiecare cui de vreo 15-20 de ori ca să intre.

Oamenii tot veneau. După prânz se strânseseră vreo 100 care lucrau, plus 100 care stăteau pe margine. N-au luat nici pauză de masă.

La segmentul din mijloc au urmat aceiași pași: macaraua punea buștenii, îi fixau cu scoabe, apoi băteau scândurile. Domnu’ Toader a hotărât să pună două rânduri de scânduri, primele bătute paralel cu malul, celelalte puţin oblic.

La trei după-amiază Costel a trebuit să facă o injecţie care îi ajută circulaţia sângelui în picioare. Prietena lui, Alina, a venit la pod, l-a băgat în mașină, i-a făcut injecţia în burtă și, gata, înapoi la muncă. Atunci a observat Costel că printre gură-cască nu erau doar cei din comună.

Erau și politiști, ba chiar și câteva dube cu mascaţi. Veniseră și de la Drumuri. Domnu’ Arcadie, purtător de cuvânt ad-hoc, se ocupa de ei. Le zicea, cu mult calm, că oamenii fac un pod, că s-au săturat să tot meargă pe variantă. Florin Boeru, de la Sistemul de Gospodărire a Apelor Suceava, i-a spus că riscă între 1 și 3 ani de închisoare pentru implicare într-o faptă ilegală – construcţie fără autorizaţie. Poliţiștii se plimbau pe mal, iar cei de la Primărie filmau. N-au intervenit pentru că erau prea mulţi adunaţi și ar fi ieșit măcel. Primarul nu contenea să repete că făceau o ilegalitate.

La lăsarea întunericului oamenii nu prea mai vedeau cuiele – bătuseră până atunci aproape 60 de kilograme. Ca să le pună beţe în roate, Primăria n-a aprins luminile în seara aia. Mărginenii au rezolvat problema cu un generator și patru reflectoare. Le-au pus pe maluri, le-au îndreptat spre pod și au continuat bocăniturile.

Pe la 9 seara au terminat de bătut al doilea rând de scânduri, plus încă unul pe unde urmau să calce roţile mașinilor. Într-o oră au montat și parapeţii. Cineva a adus un bidon de vopsea verde– „culoarea ecologiei”, a zis Dan Boicu –, Sorin a adus pensule și...

... role și cu mișcări rapide au început să-i vopsească.

Sosise momentul să încerce rezistenţa podului. Au vrut să fie siguri – deși ulterior au montat pe limitatoarele de înălţime o pancartă care interzicea accesul mașinilor mai grele de 2,5 t. Un excavator de 10 tone a aprins farurile și s-a îndreptat către podul pe care erau vreo 50 de oameni; s-au dat la o parte, cu ochii aţintiţi la roţile excavatorului. Când a ajuns la mijloc, șoferul a proptit cupa în podea și a ambalat motorul, ridicând mașinăria pe roţile din spate. A slăbit apoi ambreiajul și botul utilajului a coborât pe lemnul podului. Când a ajuns în partea cealaltă, oamenii au început să strige „Uraaaaa!” și să aplaude. Boicu era mulţumit; muncise toată ziua, nu mâncase nimic, dar meritase. În sfârșit va avea pe unde să treacă cu mașina.
Domnu’ Toader i-a mulţumit în gând lui Dumnezeu că oamenii au sfârșit munca fără vreun accident.

Construcţia costase 30.000 de lei. Acum trebuia udată. Au adus vin, bere, tărie, apă și sucuri, fiecare ce avea pe acasă. A venit și primarul. I-au explicat că au făcut podul pentru ei, să aibă pe unde trece. I-au arătat și semnele „interzis”. Au petrecut de-o parte și de alta a malului până pe la 1 noaptea.

A doua zi, s-au strâns iar să mai tragă niște dungi albe pe parapeţi. A apărut și primarul, pe care Arcadie Boicu l-a rugat să inaugureze oficial podul. Lungu a zis da și, ca să fie treaba ca la carte, s-a dus repede la Primărie să-și ia tricolorul. Panglica tăiată a fost o fâșie de plastic alb cu roșu, cu care se împrejmuiesc lucrările de șantier. Primarul a ţinut și un discurs. Tonul sever din ziua construcţiei devenise împăciuitor: „Voi fi alături de dumneavoastră, indiferent ce se întâmplă. Autorităţile mai mari decât mine spun că podul este ilegal, dar am să ajut, să încercăm să legalizăm și să dăm drumul la această variantă”.

II. DEMOLAREA

Ziua de vineri, 3 aprilie, a început pentru domnu’ Toader ca de obicei. S-a trezit la ora 7, i-a dat de mâncare Floricăi, i-a făcut curat în grajd și apoi s-a dus să-și bea cafeaua. Era Postul Paștelui și de vreo lună renunţase la paharul de vin. Nici n-ar fi avut timp. Trebuia să se pregătească să iasă la pod, să-l dărâme.

Cei de la Apele Române se ţinuseră de cuvânt. La doar câteva zile, au depus o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuţi împotriva a 1.400 de oameni – atâţia semnaseră listele de susţinere a lucrării.

Viorica Grigorean a strâns singură peste 300 de semnături. La 53 de ani este o femeie frumoasă, înaltă, cu ochi mari, verzi-albaștri. Pe lângă cei doi băieţi, Sorin și Costel, mai are trei fete, una în America, două la Cluj. De când i-a murit soţul, poartă doliu. Au pus pe picioare firma în 1991, iar acum știe să găsească și cu ochii închiși un cot de PVC. Înainte de ’90, soţul ei, Ilie, lucra ca merceolog la CAP. La un inventar a văzut că în hârtii erau trecute alte sume de bani decât cele cheltuite în atelierele de împletit coșuri. A făcut un proces verbal și l-a trimis la conducere. Hârtia i-a adus numai necazuri: a fost dat în judecată și concediat. Doamna Grigorean a trimis memorii peste memorii la Comitetul Central, chiar și Elenei Ceaușescu. Degeaba. Rămăseseră aproape fără bani și nu și-au mai dat copiii la școală doi ani; Viorica lua programa, făcea rost de manuale și făcea teme cu ei acasă. Ea l-a învăţat pe Sorin să scrie.

La câteva zile după construcţia podului, pe un copac din curtea domnului Toader a apărut o pancartă cu un mesaj-poezie, un răspuns la plângerea penală: „Noi cetăţeni ai comunei Marginea tânăr și bătrân sărac și bogat am construit acest pod fără bani de stat. Dar ei patroni de la Ape tovarăși și fraţi vor să ne vadă-n cătușe legaţi. Dar tu care știi ce vor ei să facă cu noi vei merge din nou prin praf și noroi? Sau vii cât mai grabnic să fii lângă noi? Ascultă române! Podul rămâne!!!”.

„Nu a fost un singur autor, fiecare a venit cu un cuvânt”, spune Giusi, care a bătut în cuie o altă pancartă, la celălalt capăt al podului: „De la 1 la 3 ani de închisoare pentru acest pod. 7 lanţuri și-o cătușă vor să ne lege de ușă”. Nici el nu s-a speriat de ameninţările autorităţilor. În tinereţe a trecut Dunărea înot vrând să fugă din ţară. A fost prins pe malul celălalt și a stat opt luni în închisoare la Timișoara, ca deţinut politic.

În Marginea a tot făcut „ilegalităţi”. Acum vreo patru ani a mai făcut un pod de lemn, tot fără autorizaţie. Era mai mic, peste un pârâu. Apele umflate distruseseră podeţul de pe Șoarecu’, cum îi zic oamenii drumului forestier pe care circulă mașinile mari. Până seara, Giusi ridicase unul din lemn, pe care trec și-acum camioane de mare tonaj.

Pe la 8:30, domnu’ Toader și-a pus o cască roșie și o vestă portocalie, cu dungi gri reflectorizante, cum poartă muncitorii de pe șantiere. A ieșit pe poartă cu un cărucior cu două roţi și o rangă din fier. Era soare afară, la fel ca-n ziua construcţiei. Giusi ajunsese deja acolo, la volanul unui excavator. Avea o cască galbenă, vestă portocalie și mănuși alb cu verde: „Așa o să vină toţi echipaţi, regulamentar, cu căști, veste și mănuși noi. Să le dăm un exemplu ăstora care muncesc la pod”.

Când se terminase podul din lemn, la trei zile după, au apărut și utilajele de la Drumuri care au nivelat varianta ocolitoare. Au venit și vreo cinci muncitori să lucreze la podul din beton. Fără spor însă – mai mult s-au învârtit în jurul picioarelor.

Apoi, oamenii de la Prefectură au pozat lucrările la noul pod de beton. Era într-o joi și de atunci mărginenii și-au făcut un obicei să se strângă săptămânal să vadă cum avansau lucrările. Mai veneau primarul, viceprimarul, reprezentanţi ai Drumurilor Naţionale, ai Apelor. Îi întrebau pe oameni cât aveau de gând să ţină podul din lemn și le spuneau că pentru următoarea etapă a ridicării podului din beton era nevoie de spaţiu pentru utilaje.

Până la urmă, mărginenii au acceptat să-l dărâme, dar cu o condiţie: să le fie asfaltată varianta ocolitoare, ca să aibă pe unde circula. Cei de la Drumuri au fost și ei de acord și au stabilit să toarne un strat provizoriu de asfalt.

Pe la sfârșitul lui martie a ieșit la iveală faptul că și cei de la Drumuri reconstruiau podul din beton fără aviz de la Direcţia Apelor Siret Bacău. S-a întâmplat într-o altă emisiune în direct de-a lui Mihai Tatulici, care se reîntorsese în comună.

Era duminică și oamenii se adunaseră ciorchine în spatele lui, unde au stat timp de două ore, cât a ţinut directul pe Realitatea. Invitată în emisiune, Dorina Tiron, directoarea de la Drumuri, a spus că tocmai obţinuse avizul de construcţie de la Ape, deși la pod se lucra de vreo două luni.

Oamenii au început să chiuie în jurul ei. Presată de Tatulici și de localnicii nemulţumiţi, a declarat că până la sfârșitul lui mai podul va fi gata și că va costa 3,4 milioane de lei. Mărginenii au făcut ochii cât cepele. Adică muncitorii să facă în două luni cât n-au făcut în șapte?! „Dar ce are, vine vara doar”, a spus directoarea. Tatulici a mai întrebat-o o dată, iar ea a zis același lucru. Localnicii au început să aplaude.

„Bine, doamnă, pe 30 mai sunt aici să inaugurăm podul”, a spus Tatulici.

Curând au venit și utilajele să asfalteze varianta. Într-o singură săptămână drumul plin de noroi și gropi a fost acoperit cu două straturi de asfalt. În ziua în care oamenii s-au adunat să dărâme podul de lemn, apăruseră deja fisuri în drum.

În dimineaţa demolării, lângă pancarta agăţată în pomul din curtea domnului Toader, a apărut, pe un alt copac, Podul – o nouă poezie în cinci strofe, scrisă de mână cu o carioca neagră:

„Aici chiar mulţi s-au implicat / Că e frumos așa să fi e / Dar nume nu-i frumos de dat / Să nu riscăm cu pușcărie.

O... pod viteaz, tu ne-ai slujit / Și noi acum te dărâmăm / Să știi că noi mult te-am iubit / Dar nu putem să te lăsăm (...)

Ne pare rău și te bocim... / Cu mese și cu veselie, / Unii poate-o să murim / De râset și de bucurie.”

A venit și Sorin Grigorean, tot cu vestă portocalie, cu mănuși alb cu verde și cască roșie. A adus și o șurubelniţă electrică cu care a mai fixat un placaj pe puntea de lângă pod, cu o altă creaţie literară colectivă, poezia Eu podul de lemn:

„Eu am fost Mut, dar am vorbit

O ţară întreagă a auzit!

Și Demnitari chiar Președinţi...

(...)

EU POD DE LEMN:

v-am asfaltat un drum de piatră

neglijat de cei ce treaba nu și-o fac

(...)

Căci eu mă-ntorc pe 30 mai

Cu dl. Tatulici

Să inaugurăm Podul de aici...”

La ora 9 Arcadie Boicu a dat startul lucrărilor de demolare.

Întâi s-au apucat să dezmembreze parapeţii. Domnu’ Toader, cu un topor, a început să lovească în bârnele de pe margine. Lemnele erau adunate într-un capăt, apoi așezate în camion de braţul lung al macarelei.

Cam 50 de mărgineni cu răngi de fier au început să scoată scândurile. „Nu aruncaţi cuiele în apă, să nu poluăm”, le-a ordonat Arcadie Boicu. „Să nu se înece vreun pește cu ele și să ne acuze după aia că am omorât peștii din apă”, a zis Giusi, râzând cu poftă.

A fost adusă o găleată din tablă în care să adune cuiele: „Le ducem la fier vechi! Uite cum face omu’ bani pe vreme de criză”. Domnu’ Toader venea din urmă cu o mătură și curăţa conștiincios praful amestecat cu rumeguș. Oamenii lucrau ordonat.

Sunt obișnuiţi cu munca bine făcută. Aproape fiecare dintre ei și-a ridicat câte o casă sănătoasă prin comună. Case înalte, cu câte două etaje și mansardă. Multe sunt refăcute sau construite în ultimii ani, după ce s-au întors acasă cei plecaţi prin Italia la muncă. Curţile sunt îngrijite, în faţa prispelor sunt flori, iar majoritatea acoperișurilor au culoarea vișinei. În comună sunt trei biserici ortodoxe, una baptistă, una penticostală, trei școli și
cinci grădiniţe. Lângă una dintre școli este o fântână, construită de tineri mărgineni împreună cu tineri din Pontault-Combault, o suburbie a Parisului.

În 50 de minute au înlăturat primul strat de scânduri; un excavator mic își înfigea cupa și elibera scândurile din strânsoarea cuielor, Sorin venea din spate și le ridica.

Pe la 10 a venit și Dan Boicu. S-a uitat trist la pod, a pășit cu grijă pe bușteni, a luat o rangă de fier și a început să scoată cuie. Mai apoi, doi bărbaţi au adus o ladă cu sticle cu apă și lucrătorii au luat o pauză. „Nu aruncaţi sticlele în apă!”, le-a strigat Arcadie Boicu. Domnu’ Toader le-a adus două găleţi mari în care le-au colectat.

Tot pe-atunci a venit și doamna Grigorean. Era îmbrăcată în negru, iar în mâini avea mănuși de plastic galbene și câţiva saci în care a început să strângă gunoaiele aduse de apă sub pod: sticle, pungi, bucăţi de sârmă. O mână de copii au fugit repede s-o ajute.

Realitatea TV trimisese o echipă. Reporterul i-a spus lui Giusi că va intra în direct, numai că prioritate avea Gigi Becali, care tocmai primise mandat de arestare pentru un alt fel de a-și face dreptate singur – fel care nu părea să-i deranjeze pe mărgineni.

Spre 11 a început să se simtă miros de mici. Dorina și Lazăr Grigorescu au adus lângă pod rulota-restaurant pe care au cumpărat-o din banii făcuţi în Italia și au așezat două mese lungi din lemn cu bănci de-o parte și de alta.

La pod a ajuns și Costel Grigorean, în cărucior. Putea deja să meargă și în cârje, dar în ziua aia avea dureri la picioare. S-a oprit pe mal pentru că nu prea avea cum să ajute – nu mai erau cuie de bătut. Cu o zi înainte ajutase însă puţin la construcţia unui mini-pod, o machetă de 7 pe 2 metri pe care au pus-o lângă podul din lemn și au acoperit-o cu folii mari din rafie.

Între timp, macaraua a depozitat în camion toţi buștenii. Vor da lemnele strânse unor familii nevoiașe din comună. Din podul mărginenilor mai rămăseseră doar picioarele. Castorul a intrat în apă și oamenii de pe maluri au început să aplaude. Puntea pentru pietoni era plină de oameni. Copiii își vârau capetele printre adulţi, să vadă mai bine. Au venit și bătrânii. Pe un mal stăteau primarul și viceprimarul, care se distingeau ușor în mulţime pentru că erau îmbrăcaţi la costum.

Excavatorul s-a oprit lângă pietrele pe care trebuia să le mute. Cupa a apucat unul dintre cuburile de piatră, a ridicat braţul, s-a întors și l-a dus câţiva metri mai încolo. Dan Boicu privea mâhnit. Nu a fost de acord cu demolarea, încă nu era convins că autorităţile se vor ţine de promisiuni.

După ce a fost dus și ultimul cub de piatră, oamenii au început să aplaude și să chiuie. Pe margine, primarul dădea interviu unei televiziuni locale: „Mândru am fost dintotdeauna de ei și mă mândresc și acuma, oameni de ispravă, de inţiativă și de cuvânt”.

Doi preoţi ortodocși s-au așezat lângă mesele de la rulotă, au dechis cărţile de rugăciuni și au aprins tămâie în cădelniţă. Bărbaţii și au dat jos căștile de pe cap, iar preoţii au început să citească. În spatele lor stătea domnu’ Toader, care îi mulţumea în gând lui Dumnezeu că i-a ajutat să treacă fără incidente și peste dărâmarea podului.

Apoi, câţiva oameni s-au îndreptat spre macheta podului și au dezvelit-o în aplauzele publicului. La baza ei au fost așezate două bucăţi de lemn. Pe una dintre ele scrie: „Atenţie române: «Podul rămâne!!!»”. Pe unul dintre parapeţii machetei, Sorin a montat poezia închinată podului. Pe aceeași pancartă a fost agăţată și o „autorizaţie de demolare”: „Noi societatea civilă a localităţii Marginea, ne autorizăm după cum am promis să ridicăm al nostru pod. Această autorizaţie este eliberată conform promisiunilor neelectorale, conform legilor omeniei și a bunului simţ”. La cele două capete ale machetei au fost montate și două steaguri – unul al Uniunii Europene, unul al României.

Formalităţile odată încheiate, oamenii și-au lăsat vestele și căștile pe marginea podeţului și s-au așezat la micii și cârnăciorii care-i așteptau pe cartoane albe, alături de muștar și pâine. Au fost aduși și 50 de cozonaci de post.

Mai încolo, muncitorii de la podul din beton așezau grinzile. Domnu’ Toader a luat cinci cozonaci și le-a dus și lor. „Dă-le și lor, nea’ Toader, să capete forţă”, i-au strigat din urmă mărginenii.

Pe la 12:30, oamenii au început să plece spre casele lor. Costel, Sorin, Giusi și domnu’ Toader s-au adunat lângă un colţ al mesei.

„Ce mai facem în continuare?”, a întrebat Costel.

„Păi, este sensul giratoriu, de la Primărie” , a răspuns imediat Giusi. „Trebuie neapărat să-l refacem. Am întrebat. Ne trebuie aviz de la Poliţia Locală și ne putem apuca de treabă.”.