Sorin Minea este unul dintre oamenii de afaceri care au învăţat că porcul e bun dacă poţi scoate profit din şoricul lui. Chiar dacă asta înseamnă sa-l imporţi din Ungaria.
Termometrul arată puţin sub zero grade Celsius. Sunt în hala de la subsolul fabricii de prelucrare a cărnii Angst, un spaţiu înalt de trei metri și lung de vreo zece, învăluit în lumina rece a neoanelor. Oriunde m-aș întoarce simt mirosul pregnant de sânge proaspăt. Ridic nasul și îmi inundă nările aroma subtilă de șorici afumat și lemne arse ce vine dintr-o încăpere alăturată. Mi se face rău și foame în același timp.
În cinci lăzi de metal înșirate de-a lungul peretelui de lângă intrare stau unele peste altele picioare de porc tăiate de la genunchi în jos, iar din alte trei rânjesc câteva râturi cu colţi lucioși. Adidașii și calculatoarele, cum li se spune printre cunoscători. Un bărbat mic de statură, cu părul acoperit de o cască de plastic și îmbrăcat într-un halat pătat ici-colo de sânge uscat, le trece prin roata de tranșare, pe rând, cu mișcări lente și calculate. Discul huruie ascuţit și oasele tăiate sunt aruncate separat în două containere ce sunt imediat preluate de două femei ce le împing mai departe pe culoarul lung spre tumblerul de îngheţare. Bărbatul apucă alte picioare și alte căpăţâni și o ia de la capăt până când termină totul. Pe puţin 30 de porci.
Geta Ștefan, directorul de calitate al companiei, o femeie de aproape 30 de ani, îmi vorbește despre ultimele directive europene, devenite mai dure între timp. A ajuns în Angst acum cinci ani, imediat după terminarea Facultăţii de medicină veterinară și și-a zis că de aici vrea să iasă la pensie. Nu s-au schimbat foarte multe în timpul ăsta, spune ea. Lucrează cu aceiași angajaţi de la început, iar șeful, Sorin Minea, este același om cu mână de fier care nu tolerează lenea și neglijenţa. Se îndreaptă spre capătul halei, apucă viguros mânerul metalic și trage cu putere. Ușa metalică se...
... deschide cu un scrâșnet lung și din hala imensă iese un abur albicios și rece. De șapte bare metalice stau agăţate în șiruri perfecte, de piciorul din spate, zeci de carcase de porc. Pe fiecare pulpă de un roz pal stă scris: „Semicarcasă. Înregistrare lot: Ungaria”.
În ultimii douăzeci de ani, porcul românesc a pierdut mult în faţa vecinilor săi. Mai întâi, preţul pus pe carnea lui era prea mare pentru afaceriștii locali care voiau să o prelucreze în regim privat, așa că industria a stagnat multă vreme. Apoi a dat pesta porcină peste el și i-a stricat reputaţia. Unde mai pui că există și o mișcare generală de a submina autoritatea porcului în favoarea puiului și a cărnurilor mai dietetice. Așa a ajuns cea mai bună legumă a românului să fie adusă din Ungaria (după ce uluitoarele taxe vamale de 300% pentru import au atins limite mai pământești), iar numărul
capetelor de porci din fermele românești să scadă de la opt milioane la puţin mai mult de un milion. Așa a ajuns Sorin Minea – directorul general al Angst, una dintre cele mai importante companii de prelucrare a cărnii din România, și președintele Asociaţiei Române a Cărnii – să importe toată carnea de porc pe care o folosește în producţie. În prezent, fabricile lui Minea prelucrează aproape 30 de tone de carne de porc pe zi.
La intrarea în biroul omului de afaceri scrie, cu litere negre, subţiri, încrustate în plăcuţa aurie, doar Sorin Minea. Pe comoda din dreapta e un tablou cu regele Mihai, iar pe jos stau trântite una peste alta două huse lungi pentru puști, un rucsac din doc de camuflaj și o haină din același material. Deasupra tabloului sunt doi colţi sidefii de mistreţ încadraţi de o ramă neagră, singurii pe care Minea îi consideră trofeu, iar lângă ei stă împăiat un scorpion negru, mai mare decât palma unui om. Seria animalelor sacrificate de omul de afaceri, probabil în pădurile de la Horezu unde obișnuiește
să vâneze, continuă în colţul opus al camerei cu trei cranii albicioase de cerbi așezate în linie dreaptă – menajerie pe care soţia i-a exilat-o aici, la Buftea.
Așezat cu coatele pe masa de lemn masiv de culoarea mahonului, Minea povestește degajat despre începuturi, criză și politică, fumând slim după slim. E o ciudăţenie a acestui om, cu voce groasă și privire aprigă, care nu pare să vrea să se lase de nicotină, ba chiar o savurează în voie. E de la ora 9 la birou și probabil că își va termina programul peste vreo 12 ore, timp în care va strecura o întâlnire de afaceri și o filmare pentru o emisiune electorală. Minea candidează în Ilfov, pe listele PD-L, pentru un loc în Camera Deputaţilor. De ce? Pentru că, spune el, acum vrea să o facă, pentru că s-a gândit că poate să-i dea contracandidatului său, Călin Popescu Tăriceanu, o lecţie din tabăra unui partid „care îi este comod” și pentru că lumea din Buftea îl cunoaște. E suficient să întrebi un localnic unde e fabrica Angst și o să-ţi răspundă: „Domnul Minea are firma la capătul liniei de microbuze, chiar cum oprești mașina în staţie”.
Minea e îmbrăcat lejer, cu o bluză de lână în V și o pereche de blugi. Modelul lui preferat de ani de zile: blugi de inginer, spălăciţi pe coapse. Singurul accesoriu în concordanţă cu statutul lui de om de afaceri e un ceas cu brăţară metalică. Costumele Armani din șifonierul din birou, îmbrăcate în pungi de plastic, încă așteaptă ca Minea să găsească un motiv suficient de bun să le poarte. „Sunt omul tricourilor și al sacoului sport. Ce pot să fac? De schimbat nu mă schimb dacă nu vreau. Întotdeauna am făcut ce am vrut și niște costume nu o să mă oprească.” La fel cum și-a păstrat marca de blugi, așa și-a păstrat și tabieturile: Minea e „doi maist” încă de pe vremea când avea 20 de ani și îi era rușine să facă nudism.
În dimineaţa asta e ușor nervos: urmează să se întâlnească cu prim-ministrul, contracandidatul său, la deschiderea unei școli din localitate și nu are chef de un discurs plin de promisiuni. „Auzi, unde s-a mai pomenit să vină prim-ministrul la deschiderea unei școli dintr-o zonă de la periferia Bucureștiului?! O să-l întreb ce caută aici.”
Acum douăzeci de ani Minea era doar un proaspăt absolvent al Facultăţii de medicină veterinară din București,...
... la care a dat examen după multe deliberări, și avea ca pasiune câinii. Îi creștea și mergea cu ei la concursuri. Nici nu se gândea să intre în afaceri de prelucrare a cărnii. Ba mai mult, la Revoluţie a lăsat porcul proaspăt tăiat să se strice în casă și a plecat în Piaţa Universităţii. „Începuturile afacerii mele au fost pură întâmplare. M-am întâlnit cu un fost coleg de-al nevestei mele, un tip care locuia în Elveţia. Omul avea un prieten acolo, afaceristul Urs Angst, care voia să cumpere mioriţe de-ale noastre și să înceapă o afacere. M-am dus în Elveţia, am discutat și l-am convins să investească. M-am întors de acolo cu planul primei fabrici de prelucrare a cărnii și cu primul milion de dolari.”
Minea și-a încercat norocul pe un teritoriu virgin – în 1990, fabricile și magazinele private erau o himeră sau o glumă bună spusă de foștii membri ai
C.A.P.-urilor. Fermele înghesuiau mii de porci în spaţii inadecvate, iar cei din industria prelucrării foloseau doar două-trei reţete de preparare a produselor, mult sub cerinţele pieţelor externe. De cele mai multe ori porcul românesc lua drumul Italiei și Germaniei, iar România rămânea cu adidașii și calculatoarele, materie primă imposibil de folosit pentru mezeluri de bună calitate. O vreme, Minea s-a descurcat: „În ’91-’92 cumpăram
carnea de la stat și trebuia să mă duc cu săru’mâna sau cu șpagă ca să mi se dea câteva carcase în plus. Le-am explicat că ei pierd. Ei mi-au explicat că știu mai multă economie decât mine și, ca urmare, noi am crescut, ei au rămas în groapă. Modul de a lucra în ferme era defectuos, fermele erau uriașe, sovietice, iar impactul de mediu era uluitor. Pentru că România era în criză alimentară, carnea de porc era materie primă, dar și monedă forte pentru piaţă, pentru absolut orice. Porcul a avut un start bun: reprezenta 90% din producţie, iar de carne de pui nici nu se punea problema, pentru că era promovată mai mult de restaurante. Când fermele au fost preluate, proprietarii lor au crezut că acest sistem va ţine la infinit. N-a fost așa. N-au știut să profite.”
Cu milionul de la Urs Angst, omul de afaceri a construit prima fabrică în locul unui fost atelier de 180 de metri pătraţi. A doua, cea din Buftea, unde Angst are acum sediul, era doar o structură de rezistenţă pe care a dat în 1992, în urma unei licitaţii, 960.000 de dolari. Și, ca să-și consolideze poziţia, în 1997 a devenit acţionar majoritar la o companie din Sinaia axată exclusiv pe producerea de mezeluri. S-a îndreptat apoi rapid către nișa de produse scumpe și, în 2006, a cumpărat compania Discovery din Cluj, un brand ce are, ca și Angst, un lanţ regional de magazine. Din tânărul crescător de câini ce conducea o Mazda 929 luată dintr-un cimitir de mașini cu o mie de dolari, Minea a ajuns un prosper om de afaceri, cu milioane de euro în cont.
Chiar dacă fermele au fost în cele din urmă privatizate, carnea de porc de la noi este în continuare cea mai scumpă de pe piaţa europeană. Așa că porcii ungurești, chiar dacă nu sunt mai porci decât ai noștri, sunt mai profitabili. „Banii s-au folosit ca la noi: nimeni n-a observat ce se întâmplă cu subvenţiile date. Jelania care e pe piaţă nu mi se pare normală: cine nu muncește, dispare. Perfect normal. Nu sunt obligat să cumpăr materie primă proastă și scumpă. Nu fac acte de binefacere cu banii mei! Patriotismul nu constă în a-mi irosi banii de dragul altora. Aș fi prost dacă aș face asta. Iar
sloganul «salvaţi porcul românesc»... Sigur, cu cea mai mare plăcere, dar nu eu sunt cel care crește porci. Cei care o fac ar fi trebuit să-l salveze”, spune Minea apăsat. E punctul lui sensibil: nu suportă nepăsarea industriei, nepăsare pe care o cunoaște bine; în parte pentru că luptă să câștige cotă de piaţă, în parte pentru că ţine în mână o asociaţie de profil pe care o conduce de mai bine de cinci ani.
Nu doar preţul pus pe șoriciul porcului românesc îi ameninţă acestuia locul pe piaţă, ci și puiul, o „legumă” mai dietetică decât cea porcină. De exemplu, omul de afaceri Iustin Paraschiv a anunţat de curând că va renunţa la complexul de porci Suin Prod, unul dintre cele mai vechi din România, și-l va transforma într-o crescătorie de pui cu o capacitate de trei milioane de perechi de aripi pe an. Au trecut trei ore de când Minea a început să vorbească despre începuturile lui. Scrumiera s-a umplut de mucuri de ţigară și camera e învăluită de fum. E obosit, respiră greu, dar e mai calm. A uitat de politică și de neglijenţă și nu mai răspunde la telefoane. Își amintește de vremurile când se putea face profit uriaș din carnea de porc. Când cererea pieţei era foarte mare, când nu era concurenţă și când putea să facă lucrurile așa cum voia el. Chiar dacă asta a însemnat să importe. „Dacă cineva ar începe acum să investească în industria asta, nu ar avea nici o șansă. E foarte mare concurenţa, iar brandurile se creează în timp. România este o piaţă atipică, foarte greu de penetrat. Românul nu este un cumpărător obișnuit. El se uită încă la brandul pe care dă banii și, dacă e obișnuit cu unul, îl va cumpăra la nesfârșit.
Porcul este un oportunist. Ca și românul. Are un ritm de creștere rapid și se mulţumește cu orice: șobolani, dacă îi prinde, sau cereale, dacă primește. Din păcate pentru el, este poate și unul dintre cele mai inteligente mamifere după cele acvatice, primate și elefanţi”, spune Minea. Are în glas ironia celui care a știut să profite de indiferenţa celor din jurul său și siguranţa omului de afaceri cu aproape 20 de milioane de euro în cont.
