Poţi avea încredere în acest om?

... la eveniment. Aşteaptă să termine ce au de spus, apoi preia microfonul. Vorbeşte apăsat şi la obiect: abia când vom reîncepe să facem sport în oraşe, vom vedea că nu au fost gândite pentru asta şi vom începe să le schimbăm. Optzeci de kilometri făcuţi cu noaptea-n cap pentru 30 de secunde cu presa locală.

La 8:50, plutonul – un europarlamentar cu mâna în ghips, un primar, două sportive cu medalii olimpice, reprezentanţi ai companiilor, un grup de ciclişti profesionişti şi Bucurenci – porneşte într-un ritm chinuit de 15 km/oră, pradă uşoară pentru soarele care se-ncinge grăbit, până să aprindă spre prânz becul de cod galben. La 11:00, după 30 de km, organizatorii opresc caravana ce promovează un stil de viaţă sănătos la un han, pentru o masă de la care nu lipsesc sucurile şi fripturile. Bucurenci mănâncă roşii, ardei şi brânză. Dacă e deranjat de contrastul dintre mesaj şi organizare, nu o spune.

La 13:00, caravana reporneşte. După alţi 20 de km greoi, organizatorii decid că e imposibil să ajungă la Bucureşti la 15:30, ora la care invitaseră presa. Politicienii şi sportivele sunt îmbarcaţi în maşinile însoţitoare. Cicliştii de carieră, dornici de-un sprint, rămân pe bicicletă. La fel şi Bucurenci. Nu e greu de înţeles de ce. Treizeci de kilometri la 35 de grade în trena profesioniştilor e genul de exces căruia nu-i poate rezista. Apoi, abandonul e ruşinos, iar el e prea mândru să coboare din şa. Şi mai e problema cu autenticitatea. Cum să se aştepte Bucurenci ca oamenii să subscrie la valorile organizaţiei sale, dacă el însuşi nu o face? Cum să le ceară să recicleze, să facă voluntariat, să planteze, să meargă pe bicicletă, să creadă într-o Românie mai verde dacă el se retrage în Mercedesul climatizat ca să ajungă la timp pentru poza de finiş? O fi Bucurenci un ecologist de birou, dar nu e unul de paradă. La intrarea în Bucureşti, unde cei care abandonaseră revin în formaţie, pe faţa lui albită de praf şi efort apare zâmbetul victoriei.

25 August - Bucureşti

Casa pe care MaiMultVerde o împarte cu Salvaţi Delta e mai înghesuită decât birourile unei instituţii publice; sunt 15 oameni care încearcă să lucreze în câteva camere. Singurul loc mai liniştit în această dimineaţă e bucătăria, unde Bucurenci îşi pregăteşte o gustare pentru şedinţa săptămânală de status. Decojeşte nişte mere verzi (ca să scape de pesticide, spune el) şi apoi nişte kiwi. Cu farfuria plină se strecoară printre măsuţele colegelor până în biroul lui, care e şi sală de şedinţe. Încăperea, mobilată sumar, are pe un panou o serie de mesaje care amintesc de una dintre încercările lui Bucurenci de a se lăsa de fumat (a reuşit la a patra): nefumătorii conduc maşini curate, nefumătorii fac sport şi arată bine, nefumătorii sunt buni la pat(inaj) – ultimele litere adăugate cu pixul. Bucurenci e îmbrăcat cu blugi albastru-închis şi un tricou negru cu modelul unei cravate argintii pe piept. Fruntea îngustă e înţepată de vârful unei acolade deschise de la o tâmplă spre cealaltă de părul negru tuns cu maşina – întotdeauna pe 1. Ochii sunt păziţi de două copertine stufoase de sprâncene, iar buzele subţiri umbrite de-un nas hotărât.

Pe rând i se alătură şi echipa MaiMultVerde, tineri cu media de vârstă sub 30 de ani – şapte femei şi un singur bărbat în afară de Bucurenci. („Haremul lui Bucurenci” e o glumă care-l face să râdă pisiceşte.) Face turul mesei cu privirea şi anunţă: „Am renunţat la somnul polifazic”. Exclamaţiile de bucurie dublate de aplauze arată că experimentul nu-l afecta doar pe el. Păţania cu întârzierea – deşi nu prima – umpluse paharul. Sperase să învingă plăcerea organismului de-a dormi şi să găsească timp de învăţat pentru sesiunea de restanţe. Acum doi ani a intrat la Arte să-şi ia o licenţă ce i-ar permite un eventual master afară. Polifazicul era o şansă de-a trece anul.

Acum trebuie să găsească timp într-un program înghesuit. Are deja toată săptămâna programată, iar următoarea lună e crucială pentru viitorul organizaţiei. La sfârşitul săptămânii, MaiMultVerde se mută într-un sediu nou, o mişcare care pecetluieşte despărţirea de Salvaţi Delta. Pe lângă programele curente – weekendurile de curăţenie şi Cicloteque, centrul de închiriat biciclete –, trebuie finalizată Gala Verde, un eveniment de strângere de fonduri transmis în direct la TVR, unde vor veni oameni cu bani şi putere pentru a se lăsa convinşi nu doar că mediul merită atenţie şi finanţare, ci şi că e de bonton să investeşti în această cauză. Cineva i-a spus odată lui Bucurenci că e singurul care putea face din ecologie un snobism.

„Asta mi-am propus”, mi-a spus. „Eu cred foarte tare că asta a şi ţinut ecologia deoparte atâta vreme. Haina ei de Cenuşăreasă. Eu i-am pus o ţoală bună, i-am dat cu puţin fond de ten, am învăţat-o să se poarte, să vorbească în societate şi am scos-o în lume, să cunoască oamenii care o pot ajuta. Sunt oamenii cu bani, care nu discută cu ştoarfele, cu vagaboandele. Am făcut-o doamnă.”

S-a născut în Bucureşti şi a copilărit într-un apartament cu două camere din cartierul Tineretului împreună cu părinţii, amândoi chimişti, şi cu Simina, sora lui cu un an mai mare. Familia era ca multe altele: părinţii ocupaţi, copii mai mereu pe la bunici, cel mare programat pentru reuşită, cel mic lăsat de capul lui. Dragoş era un Morcoveaţă care vroia să evadeze din copilărie, pe care o trăia speriat de încetineala cu care trece timpul. De mic se infiltra în discuţiile părinţilor cu prietenii. Vroia să fie om mare şi să nu mai trebuiască să meargă la ţară pentru veri interminabile departe de prieteni, unde trebuia să o ajute pe bunica la plivit şi semănat şi unde nu avea voie să se ridice de la masă până nu termina tot ce i se punea în farfurie. La 10 ani, un unchi i-a dat să fumeze, obicei pe care-l ştia de la părinţi. Fumatul l-a prins şi i-a fost mai încolo bilet de intrare în gaşcă.

A început liceul la Vianu, un liceu de informatică. Ohara Donovetsky, profesoara lui de română, îşi aminteşte că era bătăios, iar sistemul ei de predare – prelegere-seminar – îi avantaja pornirile polemice. Era de dorit să fii printre „finalişti”, cei care la sfârşitul orei mai aveau energie să dezbată. „Nu numai că Dragoş era aici întotdeauna”, spune ea. „Dar el şi câştiga bătălia.” Donovetsky, care mi-a scris trei pagini despre el, spune că avea „un vocabular care-l slujea admirabil, un simţ al umorului (uşor maliţios la vârsta aceea, cu o maliţiozitate mai târziu atenuată, dar niciodată anihilată), o impecabilă logică şi o pasiune a argumentării frecventă la adolescenţi, dar unică în cazul lui prin inventivitatea şi calitatea argumentelor”.

Dragoş-adultul nu e atât de indulgent cu Dragoş-puştiul chitit să-i pună la punct pe cei mai puţin pregătiţi. Scria acum un an că în liceu era „un tip infect”: „Purtam cămaşă şi sacou şi cravată. (...) Militam în schimb împotriva disciplinei şi conformismului. Eram rebel. Eram şi singurul care ştia că sunt rebel”.

I-a plăcut literatura, dar n-a trecut niciodată de faza pe municipiu la olimpiada de română. Schimba preocupările pe măsură ce descoperea ceva nou: fizica, chimia, psihologia. Se dedica însă fiecăreia; a fost la naţională la psihologie şi la chimie, unde a luat locul doi. La vârsta întrebărilor a descoperit filosofia...

... şi scrierile lui Noica, Pleşu sau Liiceanu. Ideea de-a aparţine elitelor îl gâdila. După doi ani la Vianu, a dat şpagă să treacă la Sf. Sava, considerat crema învăţământului românesc. Deşi dispreţuia Sava, s-a mutat pentru că vroia să facă filosofie cu Gabriel Săndoiu, un profesor care l-a îndrăgit imediat şi care spune şi astăzi că Dragoş e „cea mai strălucită minte din câte am cunoscut”. La 16 ani, Dragoş a debutat în Dilema, o victorie uriaşă pentru el. Săndoiu n-a ezitat să-i spună, şi să-i repete, un lucru pe care nici unul nu l-a uitat: „Ţine minte că vanitatea e cel mai nenorocit păcat”.

„Eu susţineam”, spune Săndoiu, „că el nu rezistă tentaţiei de a dovedi oligofrenilor cât este de inteligent şi că de aici obţine o mare agitaţie şi se pierde şi se răspândeşte şi se risipeşte”.

La faza locală a olimpiadei de filosofie din a doişpea, Dragoş a considerat subiectul atât de prost formulat, încât a scris un text pornind de la o idee din Kant: a încerca să dai un răspuns la o întrebare prost pusă este ca şi cum ai încerca să mulgi un ţap cu ajutorul unui ciur. Corectorii i-au spus lui Săndoiu că au găsit o lucrare plină de animale şi că au râs straşnic înainte să-l pice pe elev. Când a aflat că lucrarea ciudată e a lui Dragoş, Săndoiu l-a întrebat:

„Ai înnebunit? Ai scris de cai, de boi?”

„Eu?”

„Da’ ce ai scris?”

„Aia cu ciurul, cu ţapul...”

Săndoiu s-a prins imediat ce făcuse şi l-a întrebat dacă a precizat că trăznaia era din Kant. Evident, nu precizase.

„Vezi, mă, Dragoş. Nu-i bine să-i ceri diavolului ceva, că fix aia primeşti. Tu ai vrut să fie o lucrare pe care să n-o înţeleagă toţi proştii. Şi exact aia ai făcut.”

Acum, MaiMultVerde – atât ca organizaţie, cât şi ca misiune – e principala direcţie a lui Bucurenci, una surprinzător de limpede pentru rătăcitorul din el. În şedinţă nu se regăsesc analogiile filosofice ale adolescentului. Discuţia e lejeră, dar îndeajuns de fermă încât să nu devină o întâlnire interminabilă despre nimic. Bucurenci îşi bifează pe rând punctele de pe listă: să nu mai venim la muncă după 11, să creştem traficul site-ului, să jurizăm concursul de vopsit Prius-ul (hibridul donat de Toyota), să anunţăm noile tarife pentru închiriat biciclete, să creăm un sistem de hrănit voluntarii când facem o acţiune, să comandăm obiecte promoţionale.

„Nu se poate să nu avem materiale promoţionale la patru luni de la lansare”, le spune membrilor echipei, privindu-i pe rând. Ca pentru a atenua efectul criticii, adaugă autoironic: „Ca să pot lăsa în urmă un parfum de om de bine şi de lume”. Chiar şi fără obiecte promoţionale, puterea de convingere a lui Bucurenci, combinată cu eficienţa echipei, au făcut ca în patru luni MaiMultVerde să bifeze deja obiectivele anuale de strângere a gunoiului şi de voluntari mobilizaţi. Din cei 1 milion de euro planificaţi au strâns deja 700 de mii. Vor ca în trei ani să strângă cinci milioane de euro, iar în cinci să fie cel mai important ONG de mediu din ţară.

După o oră jumate, şedinţa se încheie cu instrucţiuni destul de clare. Bucurenci le preia pe ale sale care includ, ca de obicei, o groază de telefoane. Apoi ia cheile Prius-ului şi îşi urmează agenda: o vizită la noul sediu să verifice cum merge renovarea şi, după prânz, o şedinţă de sumar pentru glossy-ul de ecologie căruia i-a împrumutat imaginea.

28 August - Lereşti

Păşesc la cinci metri în spatele bocancilor negri ai lui Bucurenci, încercând să-mi pun talpa adidaşilor pe o suprafaţă cât mai solidă. Urcăm printr-o pădure musceleană, pe un drum forestier pe care şiroieşte un pârâiaş spintecat de urmele gigantice lăsate de TAF-urile care trag trunchiurile de copaci în aval. Suntem doar noi şi urcăm fără o ţintă clară. N-avem semnal la telefon şi nici apă. Bucurenci trebuie să se întâlnească cu o echipă care, de câteva săptămâni, filmează diverse dezastre ecologice prin ţară. Imaginile vor fi ulterior montate într-un spot despre voluntariat care va fi prezentat la Gala Verde. Lipseşte un cadru cu o pădure defrişată şi mesajul de la Bucurenci. Pentru asta am venit. Undeva prin pădure ar trebui să fie şi echipa.

Urcuşul e un terci de pământ, frunze şi pietre spălate care par verzi în penumbra creată de copaci. Miroase a năclăială. Cămaşa kaki a lui Bucurenci are o ţintă de transpiraţie pe spate. Ţine totuşi tacticos în mână perechea de ochelari de soare Ray-Ban, iPhone-ul şi cheile de la maşină. Pe mână are un ceas TW Steel. Mai e ceva din adolescentul preţios în acest bărbat, conştient de imaginea proiectată şi-n acest fund de lume unde abia pătrunde lumina. Ce-i drept, îl văd eu şi eu scriu despre el şi poate asta-l pune în gardă.

După liceu, Bucurenci a avut o relaţie scurtă şi tumultoasă cu facultatea, pe care a lăsat-o baltă când s-a angajat la British Council ca new media manager. A renunţat încet şi la preocuparea pentru filosofie, pentru că i se părea o disciplină divorţată de lumea reală. N-avea o direcţie, dar ţinea strâns de dorinţa de-a ajunge cineva. Cum îi place să spună, acompaniat de surâsul şiret care-i trădează vârsta, el la Serbarea Abecedarului a fost abecedarul. A început să-şi construiască imaginea şi să se insinueze în lumea culturală. A încetat să se semneze Dragoş Radu Bucurenci, pentru că nu vroia să ajungă un „trei iniţiale” ca CTP sau HRP. Îşi ardea frustrările în droguri şi alcool. „Aveam nevoie de tot cocktailul ăla ucigaş ca să uit cine sunt”, mi-a spus la un prânz. „Să nu-mi aduc aminte tot timpul cât de naşpa sunt eu şi cât de mulţi nu mă plac.” În 2004, Polirom i-a publicat RealK, o carte bazată în parte pe experienţa lui personală cu drogurile.

În acelaşi an, Liviu Mihaiu l-a adus ca manager la Salvaţi Delta, o organizaţie nou înfiinţată în grupul Caţavencilor. Nu mai fusese în Deltă, iar contactul cu ea l-a captivat. „E orgasmatic”, mi-a spus. „N-ai cum, după asta, să nu devii ecologist. Trebuie să fii insensibil, trebuie să ai sufletul uscat şi ochii împăienjeniţi de traiul citadin ca să nu vezi...”

La Salvaţi Delta a înţeles valoarea capitalului de imagine. La început tranzacţiona cu capitalul de imagine al vedetelor pentru a creşte vizibilitatea organizaţiei. Apoi, a hotărât să-l acumuleze el însuşi. Restul e istorie recentă. L-aţi văzut în emisiuni TV, de la Cultura Libre la România Verde. A avut, timp de un an, un...

... editorial săptămânal în Evenimentul Zilei. S-a contrat pe blogul propriu cu oameni care-l considerau superficial. S-a duelat cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu pe marginea comunismului. Deşi Salvaţi Delta era prioritatea lui, percepţia era alta. Era în prea multe locuri şi făcea prea multe lucruri.

Printre ele, au fost câteva care l-au ajutat să se focalizeze. A primit o bursă la Erisma, un program de leadership pentru manageri al asociaţiei Erudio. Aici, spune Cosmin Alexandru, preşedintele Erudio, a renunţat la unele prejudecăţi, a înţeles lumea corporatistă şi felul în care ea poate contribui la proiectele lui de ecologie. A făcut psihoterapie, unde a descoperit că drogurile, viaţa dezordonată şi excesele erau doar nişte forme false de satisfacere emoţională. A schimbat strategia Salvaţi Delta, pe care a dezbrăcat-o de haina de ONG şi a făcut-o un business. Un business de pe urma căruia profită societatea, dar un organism cu sisteme, proceduri de lucru, viziune. A adus psihologi să-l ajute cu dezvoltarea organizaţională. A automatizat sistemul financiar. A încetat să mai aştepte fonduri de la guvern şi împreună cu echipa s-au apucat să bată la uşile sectorului privat. Strategia a crescut bugetul de la 175 de mii de euro în 2006 la aproape un milion în 2007, când asociaţia a câştigat Marele Premiu şi premiul la secţiunea de mediu a Galei Societăţii Civile pentru proiectele de curăţenie şi lobby – printre care deblocarea a 16 milioane de RON de la guvern pentru un sistem de colectare a deşeurilor.

Bucurenci crede că poate face şi mai mult. „Pentru mine, Salvaţi Delta a fost o ciornă. Acum trec pe curat.”

După 30 de minute de urcat fără să ne întâlnim cu nimeni, suntem pe cale să abandonăm. Tocmai atunci apare Claudiu, producătorul spotului. Împreună cu Viorel, cameramanul, au găsit o zonă defrişată unde se poate filma, dar e la încă jumătate de oră de urcat – o bună parte din traseu prin pădure, în pantă abruptă. Bucurenci încuviinţează. Îşi dă jos cămaşa şi o întinde pe rucsacul lui Claudiu ca să se usuce până sus. Rămâne la bustul gol, expunând şarpele tatuat deasupra omoplatului drept, amintire a nopţilor petrecute în cortul de techno la festivalul Sziget. Inspiră şi porneşte mai departe.

Bucurenci îşi cunoaşte momentele de derută şi de hotărâre. Iar modul în care urcă panta, evitând bălţile de noroi, e atât de sigur încât simt că mă trage după el. Dar către ce? La ce îi foloseşte capitalul de imagine pe care l-a strâns?

„Îmi foloseşte să-mi fac treaba la asociaţie, dar pe lângă asta îmi foloseşte mie în viaţă. Oamenii trebuie să acumuleze ceva dacă doresc să-şi schimbe din când în când cariera. Eu vreau să am la un moment dat lejeritatea de a spune: uite, ai putea să-ţi permiţi trei zile pe săptămână să faci ce vrei tu. Care ar putea să însemne să mă duc la nişte şcoli de scris, să fac voluntariat prin alte ţări. (...) Poţi transforma capitalul de imagine în ceva foarte benefic şi pentru tine şi pentru ceilalţi. Eu cred foarte tare că orice capital pe care îl acumulezi de la ceilalţi îl datorezi de fapt lor.”

„Dacă mi-aş dori vreodată să acumulez putere, pentru asta ar fi: pentru a schimba lucrurile. Nu putere de dragul puterii. De-aia nu-i înţeleg pe capitaliştii noştri. Ştiu ce e cu ei, e acest drog al acumulării, dar nu-şi dau seama că un drog mult mai sănătos şi mai puternic este acest drog al schimbării. Uită-te la Bill Gates şi Warren Buffet. Ce înseamnă să-ţi dai seama că ai ajuns în punctul în care poţi să influenţezi lumea. Ştii topul făcut de Time?”

Cu cei mai influenţi 100 de oameni?

„În ăla aş vrea să fiu. Aş vrea să pot să spun la sfârşitul vieţii, într-o propoziţie: Eu am făcut lumea mai bună. Nu mă văd descoperind, nu mă văd inventând. Eu mă văd ajutându-i pe oameni să descopere nişte lucruri în ei. Să descopere de fapt că e în ei totul.”

Omul care se definea ca un „produs antipatic al societăţii de consum” a crescut. Acum ştie ce vrea. Vrea să ajute oamenii să transforme lumea şi pe ei înşişi. Dar din ce postură?

„Eu trebuie să mă hotărăsc la 30 de ani. Vreau să construiesc MaiMultVerde până la punctul în care e pe picioarele ei şi e o organizaţie de voluntariat naţional care chiar schimbă lucrurile. Trebuie să-ţi dai seama că ai foarte multe şanse în tine. Dar întâi e important să termini ce-ai început. Eu aveam această problemă. Nu terminam ce începeam. Nu puteam să hotărăsc ce o să fac. De-asta termenul meu este 30 de ani. Mi-am dat patru ani să construiesc această organizaţie. Apoi văd – vreau să fac politică, vreau să scriu...”

Drumul forestier se opreşte într-un cimitir de trunchiuri hăcuite din vârful dealului. Viorel ne aşteaptă. De aici, în stânga, prin pădure, urmează un urcuş abrupt pe un covor de frunze şi aşchii. După un sfert de oră, ieşim brusc în lumina soarelui de prânz. O limbă rasă de arbori, decupată parcă din pădure cu o maşină gigantică de tuns, se întinde până în vârful crestei. Ne oprim în dreptul unor cioturi şi aşteptăm până Viorel îşi pregăteşte camera.

Bucurenci nu e un ecologist activist. Crede că trebuie să faci pace cu lumea, să lucrezi împreună cu ea, nu contra ei, ca s-o schimbi. Protestele consumă energie. Nu atacă nici autorităţile, nici companiile care exploatează pădurile, ci mobilizează oameni. În toamna asta, de exemplu, MaiMultVerde va organiza o tabără de voluntariat unde se vor alege 80 de lideri care să coordoneze activităţi prin ţară şi se vor planta 10.000 de copaci, implicând alte câteva sute de voluntari.

Viorel e gata. Bucurenci se îmbracă în cămaşa acum uscată şi priveşte decis în obiectiv. Ştie mesajul pe de rost. Scurt şi concis, ca de obicei:

„Când vin inundaţiile, oamenii se roagă la Dumnezeu. Când văd albiile râurilor înţesate de gunoaie, dau vina pe autorităţi. Dar nici Dumnezeu, nici autorităţile nu defrişează hectare de pădure şi nu aruncă munţi de gunoaie în râuri. Tot aşa, nici Dumnezeu, nici autorităţile nu vor veni să planteze sau să cureţe. Responsabilitatea este a celor care consumă acest lemn şi care aruncă aceste gunoaie. A oamenilor. Tot oamenii trebuie să vină
să planteze şi să cureţe.”

30 August - Murighiol

Bucurenci face astăzi 27 de ani. Şi-a început aniversarea devreme, urcându-se într-un autocar cu 47 de voluntari pe care MaiMultVerde îi duce la o acţiune de strângere de gunoaie în Deltă, la Murighiol. Doar că excursia, a treia organizată până acum de tânărul ONG, nu merge bine. E nouă dimineaţa, am pornit acum patru ore, iar drumul nemarcat pe care-l speram o scurtătură ne-a scos lângă Medgidia, în direcţia opusă destinaţiei. Bucurenci e agitat şi stă în picioare pe culoar, privind când spre şofer, când spre Ioana, colega lui. „Nu-mi vine să cred”, bombăne nemulţumit. Nimeni nu ştie drumul spre Tulcea, şoferul nu are hartă în autocar şi suntem într-o mamă de întârziere. Bucurenci înjură şi pune mâna pe telefon să ceară indicaţii. Ioana fixează uşor temător şoseaua.

O oră mai târziu suntem iar pe un drum greşit. Soarele a început să străpungă învelişul maşinii, iar voluntarii – o adunare între...

... 18 şi 30 de ani – şi-au cam pierdut răbdarea. „Avem o problemă”, le spune Bucurenci în microfon. „Indicaţii contradictorii.” Un val de cârcoteli străbate autocarul.

Bucurenci dă din cap şi se aşază, sperând că noua rută ne va duce unde trebuie. Maşina se pune iar în mişcare şi el adoarme în câteva minute. Are capul căzut pe umărul stâng şi nu pare deranjat de căldură. Nici telefonul nu şi-l mai aude. E încheierea unei săptămâni pline, e ziua lui şi se vede iar confruntat cu falia dintre aşteptările pe care le are şi realitate. Când l-am întrebat dacă-şi face vreun cadou de ziua lui, mi-a spus că nu merită. Că trece anul cu opt. Doar opt? Da, pentru că n-a reuşit să găsească timp pentru o emisiune TV şi pentru şcoală. „Nu pot să las organizaţia din mână”, mi-a spus. „Şi nu e vorba de perfecţionism. E ca un joc de lego pe care, o vreme, va trebui să ţin mâna. Nu se ţine pe picioare.” Poate chiar la anul, speră el, echipa va prelua managementul zilnic pentru ca el să se poată ocupa de viziune şi de solidificarea legendei MaiMultVerde. Ce se aşteaptă e ca voluntarii să fie vrăjiţi de experienţa MaiMultVerde. „Glumeam noi că visul meu e să fie 50.000 de voluntari pe o pajişte care urlă: «Ein Land, ein Reich, ein Führer»”, mi-a spus cu câteva zile înainte. Realitatea e că mai are de muncit.

Autocarul va ajunge la Murighiol cu patru ore întârziere. Se va pleca spre zona de strângere a deşeurilor în grabă. Bucurenci îşi va cere încă o dată scuze şi va spune că va premia cel mai interesant gunoi. Apoi va părăsi grupul şi se va întoarce la pensiune să stoarcă fructe şi să facă salată pentru masa de după-amiază. Voluntarii se vor întoarce entuziaşti că au strâns peste patru tone şi jumătate de gunoi în trei ore. Bucurenci le va servi din sucurile proaspăt stoarse, va premia cel mai interesant gunoi (o hartă, bineînţeles), apoi îşi va lua la revedere şi va porni către plaja de la Portiţa, unde prietenii îl aşteaptă cu o mămăligă deghizată în tort. Autocarul va reveni în Bucureşti după miezul nopţii, iar voluntarii vor scrie în evaluări că a fost foarte bine, că doar întârzierea i-a deranjat, că mai vor şi că speră că MaiMultVerde va găsi şi nişte soluţii permanente pentru menţinerea curăţeniei mediului.

În taxi spre casă, mă gândesc la săptămâna care a trecut şi la ce ştiu despre Bucurenci.

E un bărbat pedant. Deşi preferă o ţinută informală – blugi şi cămaşă – e mereu elegant şi şarmant. Îşi face manichiura la salon şi se consultă cu prieteni cunoscători înainte să apară în public sau în presă. E pretenţios şi preţios. Estetica obiectelor pe care le foloseşte e mai importantă decât funcţionalitatea lor. Nu-i place iPhone-ul ca telefon, dar îi place ca obiect. Face sport, ia lecţii de tango şi are grijă de nutriţie.

E un şef hotărât. Oamenii cu care se poartă cel mai aspru sunt colegii lui. Nici unul nu-şi doreşte un perdaf de la Bucurenci. (Deşi am auzit-o pe una dintre colege spunând că dacă faci faţă criticii, livrată mereu la obiect, ieşi de acolo luminat.) E atât de consumat de planul de-a face MaiMultVerde o forţă, încât reuşeşte uneori să-i facă să se simtă vinovaţi că nu se gândesc mereu la asta. Pentru întârzierea de la Murighiol a sancţionat financiar trei oameni, inclusiv pe sine – ostentativ pentru unii, dar meritat în ochii lui. Doar s-a dezamăgit.

E un prieten spectaculos. Decuplat de telefon, Bucurenci devine ceva ce ţi se întâmplă. Îţi aduce o carte numai bună de terminat într-un zbor Bucureşti-Cluj, ştiind că nu te-ai fi gândit la asta. Te va ajuta să obţii un paşaport nou şi o viză în două ore, ca să nu pierzi zborul spre America de Sud, şi te va convinge că nu e ghinionul tău că l-ai pierdut pe cel vechi, ci e ghinionul lui molipsitor. Te va trezi dimineaţa devreme şi te va lua cu el la un spital să înveseliţi ziua unui copil.

E mereu prezent. Aproape fiecare clipă din ziua de muncă o petrece rezolvând probleme şi conectând oameni. Ca să netezească transmiterea în direct a galei s-a dus la CNA să discute regulile menţionării sponsorilor. În plus, a obţinut promisiunea că CNA va reaminti redacţiilor de ştiri că numirea sponsorilor unei acţiuni de interes public într-o ştire nu înseamnă publicitate. Când ministrul mediului, Korodi Attila, căuta o idee pentru promovarea hotărârii de guvern care prevede, începând cu 1 ianuarie 2009, taxarea pungilor nebiodegradabile cu 20 de bani pe bucată, l-a sunat pe Bucurenci. S-au întâlnit la un prânz informal, unde Bucurenci i-a schiţat un plan de eveniment şi a dat nişte telefoane. Peste o săptămână, împărţeau împreună pungi de pânză într-un hypermarket bucureştean sub ochii camerelor tuturor televiziunilor care contează. A fost o victorie de imagine pentru minister, care a reuşit să-şi transmită mesajul: românii folosesc prea multe pungi de plastic primite gratis de la magazine. Reveniţi la mult hulita sacoşă de pânză.

Există calcule şi planuri în spatele fiecărui lucru pe care-l face – dar nu e o premeditare menită să ne păcăleasă, ci să-l ajute să-şi tempereze haosul. Poate Bucurenci nu e cel mai spontan individ. Nici cel mai cald. Nici cel mai tolerant cu eşecurile proprii şi ale celor din jur. Dar aşa a învăţat să domine pretutindenarul din el şi să-şi controleze foamea de-a face ceva grandios. Trăind în lumea lui am ajuns să înţeleg ce mi-a spus o veche prietenă de-a sa: „E imposibil să nu-l iubeşti. Poate chiar în ciuda a cine e”.

„E un tip cu multe complicateţuri care îl dezavantajează”, spune Săndoiu. „Şi care, spun eu cu egoism, sper să nu ne dezavantajeze şi pe noi. E un tip de pe urma căruia, cu ajutorul bunului Dumnenezeu, am putea avea mare câştig cu toţii.” Donovetsky mi-a spus că profesorii din Vianu numesc generaţia lui Dragoş „generaţia Bucurenci” şi că-l aşteaptă să scrie ceva memorabil. „Îi trebuie timp să mai adune din multele pe care le face, multele din care se compune. Când o să se coacă ce trebuie să zică lumii, va fi iarăşi ceva pentru care va mai trebui inventat un cuvânt, nu credeţi?” Emi Gal, unul dintre fondatorii eOk.ro şi coleg de suferinţă în experimentul cu somnul, e direct când evaluează destinul prietenului său: „Dacă ar candida, eu ştiu că l-aş vota preşedinte”.

Lista de superlative pe care le-am adunat ar putea continua. Ce e important de reţinut e că nimeni nu se îndoieşte că Bucurenci va face ceva spectaculos. Iar dacă merge în ritmul ăsta, dacă reuşeşte să-şi înfrâneze vanitatea şi dacă nu va uita că singurul scop nobil al faimei este puterea de-a schimba lumea, va ajunge probabil întrun punct – fie el politic, umanitar ori literar – în care mult mai mulţi dintre noi vom fi nevoiţi să răspundem la întrebarea care pe mine m-a măcinat o săptămână întreagă: poţi avea încredere că Dragoş Bucurenci va face ceea ce şi-a propus? Eu am.