Meseria de profesor nu se măsoară în intenţii, ci în rezultate. Dar asta nu înseamnă că nu se poate practica şi cu capul în nori.
Profesorul Ion Băraru, îmbrăcat în blugi şi într‑o cămaşă bleu cu sigla NASA pe piept, stă în capul mesei din biroul lui – o cameră‑muzeu cu icoane, cărţi, cristale, statuete, joculeţe, magneţi şi macete. Are alături patru elevi, trei fete şi un băiat, care aşteaptă să comunice cu pakistanezele. E început de iulie şi trupa lui Băraru se pregăteşte de finala unui concurs de design spaţial pentru liceeni, organizat la Houston de NASA şi Boeing. Şaisprezece români şi 22 de elevi din alte două ţări vor forma o companie şi vor construi un habitat lunar pentru un contractor fictiv.
Pakistanezele intră pe Skype şi înşiră păreri despre ideile trimise de români în dimineaţa aceea. După câteva schimburi, Băraru intervine: „Întreabă‑le care e limba lor maternă şi cum se spune «Bună»”, îi spune Adelei, care ţine microfonul. „Cum se scrie şi cum se pronunţă.” Fetele vorbesc urdu şi salută cu „Asalam o Alaikum”. Exerciţiul de vocabular continuă cu alte formule uzuale. Dialogul se animă şi, brusc, echipele par să se fi împrietenit. Pakistanezele chicotesc, încântate că prind aşa de repede româna.
„Şi acum putem să încheiem paranteza şi să trecem la chestii serioase?”, zice Andra Stroe, fosta lui elevă, acum studentă la fizică, în Bremen, şi mentor al echipei din acest an.
„Asta nu e chestie serioasă?”, se preface surprins profesorul. „Compatibilizarea se face inclusiv prin destindere. Când vine vreun moment tensionat, zici salamaleicum, şi ia să le vezi cum râd.”
Ion Băraru are 58 de ani, predă fizică la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” din Constanţa şi, de patru ani, e cunoscut drept omul cu elevii care câştigă premii la concursurile de design spaţial din Statele Unite. NASA organizează anual două competiţii pentru liceeni: NASA Space Settlement Contest, în California, la Ames, şi International Space Settlement Design Competition, la Houston. Lucrările se trimit la Ames, juriul decide, iar câştigătorii vizitează centrul spaţial de la San Francisco. În schimb, cei de la Houston premiază concursul de proiecte cu o confruntare: în finala de la NASA Johnson Space Center merg 12 echipe, grupate în 4 companii. Anul acesta li se va cere să construiască o colonie pe Lună (cerinţele specifice le vor afla mai târziu, la faţa locului) şi vor avea două zile şi jumătate la dispoziţie să pregătească proiectul pe care îl vor prezenta în faţa juriului pe 28 iulie. Vor concura elevi din Australia (două echipe), Uruguay, Pakistan, România, India şi din SUA (şase echipe). Românii sunt în compania Rockdonnell, cu pakistanezele şi liceeni din Cerritos, California. Succesul depinde în mare parte de interacţiunea dintre echipe şi Băraru, familiarizat cu încăpăţânarea americanilor, vrea să se asigure că elevii lui vor avea aliaţi în cazul unor dezacorduri.
Către finalul întâlnirii, profesorul sună o elevă de la care încearcă să obţină mai multă implicare: „Eu sunt cu copiii şi de patru ore lucrăm. Iar tu dormi. Ţi se pare în regulă?”. După ce închide, ochii de un albastru spumat licăresc poznaş, iar cenuşiul subţire al buzei de jos se întinde într‑un zâmbet umbrit de mustaţă. „Asta ca o palmă morală.”
Băraru, fost elev al colegiului la care predă azi, s‑a gândit să studieze psihologie, apoi biologie, dar şi‑a dat seama că, pentru a le înţelege cu adevărat pe cele două, trebuie să ştie fizică şi chimie. Aşa că a intrat la Fizică în Bucureşti, a absolvit şi a luat repartiţie în Poarta Albă, un sat constănţean.
Era un profesor tânăr într‑un liceu agricol, în faţa unor copii dezinteresaţi. Trebuia să le atragă atenţia, aşa că a simplificat materia şi şi‑a reglat limbajul. „Stăteam foarte mult timp şi mă gândeam ce experimente să le fac, altele decât în manual; ce cuvinte să folosesc, altele decât frazele alea greu de reţinut. Niciodată nu i‑am pus să înveţe pe de rost. Le‑am cerut să explice ce au înţeles şi să reţină şi să reproducă esenţa lucrurilor, nu cuvintele.”
Cum ar fi agitaţia termică. Să zicem că într‑o piaţă sunt 20 de oameni, iar un elev face poze din secundă în secundă. Dacă ulterior ar monta imaginile, ar vedea simultan mii de oameni. Asta e agitaţia termică. Moleculele se mişcă toate deodată şi încontinuu.
Deşi primii elevi ai lui Băraru nu ştiau fizică, asta n‑a fost un pretext pentru a‑i lua peste picior. La prima lui oră i‑a întrebat dacă se pot aduna kilograme cu secunde, iar cea mai bună elevă din liceu i‑a răspuns că da, dacă transformi kilogramele în secunde. Acestea sunt genul de momente pe care le foloseşte la predat – uneori minte că a făcut greşeli mai mari decât ale elevului sau povesteşte trăznăile savanţilor, ca să le dea încredere copiilor şi să‑i facă să participe la oră. „Se simte imediat”, spune el. „Parcă şi aerul e altfel. E mai irizat, are ceva în plus, o încărcătură. Un fel de fluctuaţii cuantice ale vidului, care în prezenţa oamenilor iau mare amploare şi cine ştie le şi simte.”
În 2000, după o perioadă de aproape 14 ani în care a fost inspector şcolar, a devenit profesor cu normă întreagă la colegiul unde predase, din 1990, la o singură clasă.
Fizica este o ştiinţă a naturii. Metoda didatică a lui Băraru e să‑şi înveţe elevii să se apropie de natură, înţelegând‑o. De câţiva ani îi ia în excursii ştiinţifice prin Deltă: stau la cort, fac experimente, construiesc mese şi scaune, pescuiesc, băieţii aduc lemne, fetele gătesc. Profesorul i‑a învăţat să‑şi facă arc cu săgeţi, suliţe şi harpoane. Să mănânce crabi, picioruşe de broască. Au mâncat chiar şi şarpe prăjit.
Ion Băraru nu s‑a mulţumit cu atât, aşa că acum doi ani a înfiinţat un centru de cercetări ştiinţifice în cadrul fundaţiei colegiului. Scopul e încurajarea studiului practic şi valorificarea capacităţii creatoare. Ideea e simplă: elevii sunt creativi, dar nu sunt conştienţi de asta. Prin învăţarea bazată pe memorare, calităţile creative sunt restrânse şi copilul începe să gândească precum ceilalţi. Efectul ăsta trebuie diminuat. Peste 100 de copii de la colegiu, dar şi din alte licee, s‑au înscris la centru şi şi‑au ales teme de cercetare de care se ocupă în weekend, sub îndrumarea celor mai buni profesori ai colegiului. Pot alege orice: fizică nucleară, atelier experimental de arheologie, cercetare...
... arhivistică, proiecte ecologice, perfecţionare în IT, observaţii astronomice. Participă la concursuri de eseuri sau de invenţii şi fac expediţii ştiinţifice. Şcoala de weekend e o replică la hibele sistemului educaţional şi e modul lui de‑a le da copiilor o şansă să facă ceva.
Concursurile de design spaţial fac parte din acel ceva.
Axa Constanţa – NASA a apărut în 2004. Dan Andrei Costea şi Flaviu Bârsan, membri ai Centrului Regional pentru Tineri Capabili de Performanţă, condus atunci de Băraru, au descoperit concursul de la Ames pe internet. Doi ieşeni câştigaseră marele premiu cu un an înainte, la prima participare a României la concurs. „Băieţii au cerut ajutorul profesorului de la clasă, dar li s‑a răspuns: «Întâi să învăţaţi fizică şi după aia vă ţineţi de prostii d‑ăstea»”, spune Băraru. „Alt profesor mi‑a zis: «Domnule, eu am crezut că sunt cam zăpăciţi ăştia, dar le‑am dat nişte cărţi să citească».” După câteva luni de studiu individual, cei doi l‑au întrebat dacă i‑ar putea ajuta. „Parcă mi‑au apăsat pe un buton”, îşi aminteşte el. Au cooptat o colegă, au lucrat sub îndrumarea lui Băraru şi astfel LEDA, proiectul unei staţii orbitale independente de Terra, a câştigat Marele Premiu, din 122 de lucrări participante.
Băraru se conectase la mecanismul NASA.
De atunci, profesorul a adunat în jurul său toţi elevii care i‑au arătat că pot sau vor cu adevărat să intre în joc. Olimpici la matematică, fizică, biologie, informatică, pasionaţi de medicină, de arhitectură au ajuns să lucreze cot la cot, coordonaţi de un om care iubeşte eterogenitatea asta. I‑a provocat să se înţeleagă în orice împrejurare, să fie uniţi, să reziste la muncă şi să‑şi dozeze timpul astfel încât să termine când trebuie. I‑a provocat să vrea mai mult de la ei înşişi. Într‑o noapte, o echipă care era în întârziere cu proiectul a rămas cu Băraru în cabinetul profesorilor. Când s‑a auzit soneria şi‑au dat seama că e dimineaţă şi au mers la ore.
În 2005, elevii îndrumaţi de Băraru au luat un premiu la Houston şi unul la Ames. În 2006, premiul întâi la Ames. În 2007, cinci premii la Ames, iar la Houston au fost pentru prima dată două echipe în finală – una a luat premiul întâi, cealaltă premiul al doilea. În 2008, nouă din zece proiecte coordonate de el au obţinut premii la Ames, unul dintre ele obţinând chiar Marele Premiu. Băraru a trebuit să tragă zece sfori deodată, să ştie tot timpul ce au făcut ceilalţi, pentru ca fiecare proiect să fie unic. „Când unul făcea ceva ce semăna prea mult cu altul, îi spuneam: parcă asta am mai văzut pe undeva, încercaţi altfel.”
Pe urmă a venit concursul de la Houston, unde un singur proiect din şase a ajuns în finală. Cel al echipei care se pregăteşte acum de plecare.
Ion Băraru şi echipa sunt în laboratorul de fizică al colegiului şi discută despre colonia pentru 20.000 de persoane pe care o vor construi pe Lună. Dulapurile înalte sunt tapetate cu peste 30 de diplome de la Concursul de fizică Ştefan Procopiu, iar bolta de susţinere din centru etalează fotografii din spaţiu. Newton, Einstein şi Dalton, în clasicele portrete alb‑negru, stau unul sub altul, într‑o margine de perete, înghesuiţi de panouri despre eclipse şi sistemul solar. Lângă tablă este o hartă mare a Lunii. Profesorul spune că a primit aprobare să pună constelaţiile pe tavan.
Americanii au trimis propunerea de siglă a companiei, care va apărea pe tricouri, şi cer validarea ei. Echipa o priveşte cu un amestec de dezgust şi descumpănire, ca pe un specimen de existenţa căruia nu ştiau şi nici nu şi‑ar fi dorit să afle. Este o rachetă mică şi rubicondă, de desene animate, din care iese un jet maroniu, care se subţiază spre final. Băraru roagă doi elevi să facă un model în 3D Max. E serios, aproape supărat şi fixează desenul americanilor. „Jetul să fie de rachetă, şi nu de fecale şi ce‑au mai pus ei pe‑acolo. În primul rând că jetul se îngroaşă, nu se subţiază. Deci nu ştiu legea lui Bernouille.”
Între timp se apucă de lucru cu ceilalţi elevi. La concurs există patru departamente mari: structuri, operaţii şi infrastructură, factori umani, automatizări. În mare, structurile se ocupă cu materialele folosite pentru construcţie, cu alocarea spaţiilor de locuit şi a celor industriale, şi cu gravitaţia artificială. Cei de la operaţii aleg locaţia, discută despre producerea mâncării, generarea şi distribuirea energiei electrice, sistemele de comunicaţii interne şi externe, sistemele de transport, controlul atmosferei, administrarea gunoiului şi cea a apei. La factori umani intră tot ce e legat de crearea unui mediu cât mai pământesc posibil, de la educaţie la sistemul medical. Automatizările descriu roboţii şi modul lor de întrebuinţare, prezintă sistemele computerizate şi accesul la ele, identifică locaţiile şi dimensiunile atelierelor de reparaţii.
Echipa plănuieşte să amplaseze colonia la Polul Sud al Lunii, în zona muntelui Malapert (5.000 m), considerat de numeroşi ingineri aerospaţiali ca locul ideal pentru începerea exploatării lunare. Pentru că primeşte lumină solară totală 89 la sută din timp, Malapert are variaţii foarte mici de temperatură şi oferă un mare avantaj pentru producerea energiei. Oamenii vor locui în domuri de sticlă cu atmosferă similară celei terestre. Pe Terra, „g” (acceleraţia gravitaţională) este de 9,81 m/s2. Pe Lună e de 1,6. Asta înseamnă că dacă aici un om poate sări de la 4 metri...
... fără să păţească nimic, acolo poate sări de la 24. În timp ce masa corpului rămâne aceeaşi, acceleraţia influenţează greutatea, din care corpul resimte numai o şesime. Muşchii nu mai sunt lucraţi la fel ca pe Pământ şi se atrofiază, iar procesele fiziologice sunt afectate. Simularea gravitaţiei terestre consumă foarte multă energie, deci nu poate fi făcută oriunde, dar echipa propune ca fiecare om să petreacă măcar două ore pe săptămână într‑un spaţiu cu „g” terestru simulat, ca să se poată dezvolta normal.
Profesorii îndrumători nu au voie să intervină în activitatea elevilor după ce aceştia primesc cerinţa şi de‑asta pregătirea unui concurs precum cel de la Houston presupune muncă şapte zile din şapte. Băraru se întâlneşte de nenumărate ori cu echipa, stau de dimineaţa până seara, oricând e nevoie, dar îi încurajează să găsească singuri soluţii. Îi ajută mai mult la calcule şi la ceea ce ţine strict de fizică. Discută orice idee cu ei, le dă sugestii, dar nu le impune nimic. Când găseşte goluri sau puncte slabe, mitraliază teme de gândire şi îi provoacă să argumenteze:
Cât lapte produce vaca în stare de imponderabilitate? E clar afectată gravitaţional. Au dovadă că vor obţine lapte? Câte vaci poţi duce cu o navetă? Oare nu sunt mai bune caprele? Sunt mai mici, mănâncă orice, sunt mai uşor de întreţinut. Vaca nu e un esspresor: bagi paie, scoţi lapte. Poţi pune sequoia sau stejari mari? Nu, pentru că, gravitaţia fiind mică, vor creşte şi mai mari. Nu sunt mai buni struţii decât prepeliţele pentru ouă şi carne? Cum poţi planta soia astfel încât să ocupi cât mai puţin spaţiu?
Interesul românilor pentru competiţiile NASA creşte. Anul ăsta, Bucureştiul a apărut pentru prima dată pe lista câştigătorilor de la Ames, cu o menţiune. Fondatorii concursului de la Houston i‑au propus lui Băraru să organizeze în România o semifinală pentru Europa de Est, aşa că a pornit un site şi speră că asta va apropia elevii de un vis al lui: ca acest tip de competiţii să se organizeze în ţară şi să se creeze un nucleu de oameni interesaţi care să rămână aici, cu tot cu ideile lor.
La concursul de la Houston, echipa româno‑pakistanezo‑americană a luat premiul al doilea. Contractorul le‑a cerut să construiască aşezarea la Ecuatorul Lunii. Când eşti la Pol, racheta este chiar pe axa de rotaţie şi trebuie să se ridice numai prin puterea motoarelor. E ca şi cum ai sta în centrul unui carusel. Avantajul plasării la Ecuator este că, pe lângă viteza dată de motoare, racheta are în plus viteza de rotaţie a Lunii. (E ca săritura de pe loc versus săritura din carusel.) Dar locaţia nu permite o iluminare bună, pentru că o zi lunară are 28 de zile pământeşti, ceea ce înseamnă că jumătate din Lună stă în întuneric 14 zile. Dacă la Pol ar fi folosit un panou care se rotea după Soare tot timpul, acum au pus trei centrale de‑a lungul
Ecuatorului plus sateliţi în exterior, care să capteze continuu energia şi s‑o transforme în microunde.
Băraru, care din august e membru al National Space Society, crede că elevii săi au făcut cel mai bun proiect de până acum. „Noi nu suntem câştigători”, a spus înainte de plecarea la Houston. „Noi suntem realizatori. Eu le spun copiilor: asta nu este o competiţie de tipul am învins.
Am învins este războinic, este cu sabia scoasă din teacă. Noi am evoluat, noi ne‑am perfecţionat, noi am realizat că am ajuns pe un platou. Suntem pe un platou, nu suntem pe vârf. Haide să stăm acolo pe platoul ăla. E bine, e soare, noi ni l‑am construit. Dacă nu suntem atenţi, s‑ar putea să ne ducem înapoi, la răcoare. Dar nu‑mi place ideea de i‑am bătut pe ăia. În loc să stimuleze în om adevărata competiţie cu sine, dezvoltă evoluţia conflictuală. Eu contra lui. Ce treabă ai tu cu altul? Scopul tău în viaţă este să te perfecţionezi pe tine.”
