Proiectul raţionalităţii

... mai pretenţioase. Mai târziu am mâncat chili făcut la microunde, servit într-o farfurie din setul de nuntă. A fost delicios.

Amnezia sursei

Uite o chestie pe care o învăţ: creierul meu e plin de rahat. Am nevoie de o clismă mentală.

E sfârșitul Zilei 1 și mă lupt cu un număr ameţitor de mituri, jumătăţi de adevăruri și minciuni sfruntate care-mi înceţoșează creierul. Nu e ca și cum aș crede în fantome. Sau în teoria creaţionistă. Sau în „independenţa energetică”. Concepţiile mele eronate sunt mai puţin evidente, dar tot atât de false.

De exemplu când mă piaptăn. Pare firesc și, presupun, în primele câteva secunde în care chiar îmi aranjez părul, este. Însă continui să mă piaptăn preţ de alte 30 de secunde. Dau cu peria până mă gâdilă scalpul. De ce? Pentru că cineva – cred că mama – mi-a spus când aveam vreo zece ani că trebuie să-ţi stimulezi scalpul, altfel o să chelești. Deci asta am făcut în ultimii 30 de ani.

De cum identific convingerea aproape inconștientă, simt că pute și în circa trei minute de căutări pe Google găsesc confirmarea: e un mit, cam la fel de eficient ca masarea capului cu găinaţ, un alt remediu vechi de când lumea.

O sun pe mama să văd dacă ea a fost, într-adevăr, cea care mi-a spus-o.

„Sună ca ceva ce aș fi zis eu”, spune ea.

„Păi nu e adevărat. E un mit.”

Pauză. „Scuze.”

„Să știi că mi-am petrecut mult timp pieptănându-mă din cauza asta.” (În total, peste trei zile de pieptănat, ca să fiu mai exact.)

„Nu știu ce să-ţi spun altceva decât că îmi pare rău.”

La dracu’. Acum eu sunt ăla rău din povestea asta.

„Oricum”, spune ea. „De ce mi-ai ascultat mie sfatul despre chelire? Trebuia să vorbești cu taică-tău.”

„Aveam zece ani!”

Sunt victima a două defecte ale creierului. O dată, ne încredem prea mult în autoritate. Îl urmăm pe căpitan chiar dacă e clar că ne conduce aţă spre cascada Havasu. Ne e creierul înţelenit. Al doilea e la fel de perfid: amnezia sursei. Uităm de unde am aflat ceva. Informaţiile sunt stocate iniţial într-o regiune de forma degetului mic, numită hipocampus. Dar până la urmă informaţia se mută în cortexul cerebral unde – cum spun Sam Wang și Sandra Aamodt, autorii cărţii Welcome to Your Brain, aceasta „e separată de contextul în care a fost dobândită iniţial. De exemplu, știi că Sacramento e capitala statului California, dar probabil că nu-ţi mai amintești cum ai învăţat asta”. O informaţie citită în The Wall Street Journal capătă la fel de multă credibilitate ca o „informaţie” preluată de la frizerul vărului tău.

Și e mai rău. Chiar dacă ni se spune – și ni se atrage atenţia – că ceva e fals sau nefondat, o să ni-l amintim cândva ca pe un crez.

Trebuie să elimin complet aceste neadevăruri. Cu puţină documentare, îmi dezmint unele dintre cele mai dubioase convingeri: dacă te razi n-o să-ţi crească părul mai gros, dacă tot stingi și aprinzi lumina nu consumi mai mult curent, zahărul nu te face hiperactiv. În ciuda a ceea ce a spus mama, nu trebuie să port șosete sau papuci prin casă din raţiuni de sănătate; nu vei răci doar pentru că ai picioarele reci.

Și totuși. Când încerc să merg desculţ prin casă, mă cuprinde o frică atât de primordială, încât renunţ și-mi încalţ din nou papucii. Sunt bine întipărite miturile astea. Și știu că sunt zeci, sute de alte neadevăruri nedescoperite care-mi bântuie neuronii și-mi alterează deciziile. Dar cum să le identific?

Efectul de halo

E Ziua 3 și creierul mă enervează. Nu numai că e plin de defecte; e superficial și crud, ca un părerolog de talk-show. Am înţeles asta azi, la Starbucks.

Mi-am cumpărat un cappuccino și am primit rest un dolar și 35 de cenţi. Cât ar trebui să las bacșiș? 35 de cenţi sau un dolar? Am îndesat dolarul în cutie și i-am zâmbit baristei.

Pe când îmi puneam zahăr, mi-am dat seama că am cedat efectului de halo. Din plin. Una dintre cele mai diabolice prejudecăţi pe care le-am cunoscut. Dacă o persoană e atractivă fizic, îi atribuim inconștient o grămadă de calităţi minunate, dar lipsite de vreo legătură. Studiile au arătat limpede: considerăm că oamenii atractivi sunt mai deștepţi decât oamenii urâţi. Avem tendinţa să îi angajăm mai des și să îi promovăm mai repede. Credem că sunt mai virtuoși. Profesorii îi tratează pe elevii atractivi mai bine decât pe colegii lor cu un aspect mai nefericit. Pe scurt, judecăm cartea după copertă.

Și da, barista era foarte drăguţă. În genul lui Maggie Gyllenhaal, presărată moderat cu pierce-uri. Știu că ăsta e motivul pentru care i-am dat bacșiș dolarul. Dacă ar fi arătat ca Vladimir Putin, aș fi optat pentru cei 35 de cenţi.

Am presupus inconștient că era o persoană bună și că merita un dolar. De asemenea, am vrut, fără îndoială, în mod inconștient, să mă culc cu ea și să-mi răspândesc ADN-ul. (Și am presupus că cei 65 de cenţi m-ar ajuta în acest demers, firește.)

Efectul de halo ne e bine impregnat în gene. Probabil că avea sens pentru strămoșii noștri vânători-culegători. Dacă cineva avea faţa deformată, existau șanse mai mari să aibă o boală congenitală. Așadar era de preferat să eviţi împerecherea cu el. Vrei ca progeniturile tale să aibă gene clasa I.

Urăsc efectul de halo. E ca și cum Natura ar fi spus: hai să facem viaţa pe cât de nedreaptă posibil. Să punem nefericirea în cârca unei tabere și să le dăm toată fericirea oamenilor frumoși.

Îl sun pe Richard Thaler, unul dintre coautorii lui Nudge. (A fost de acord să-mi fie guru în domeniul raţionalităţii.) „Dacă te gândești”, spune el, „e mai raţional să-i dai urâtei un bacșiș mai mare. Un investitor bancar o va cere oricum în căsătorie pe cea frumoasă și n-o să mai lucreze la Starbucks.”

A doua zi, înainte să mă duc la prânz cu soţia mea la o cafenea, iau niște contra-măsuri. Îmi pun bandă adezivă pe jumătatea superioară a lentilelor ochelarilor. Sunt orb de la orizont în sus. Așa, mă gândesc eu, pot să funcţionez în continuare, dar nu voi mai putea vedea faţa chelneriţei. Nu voi mai fi distras de bunăciunea ei. Soţia mea îmi reamintește cât de norocos sunt să fiu căsătorit cu ea.

Planul meu funcţionează. O vreme. Nu pot să-i văd faţa chelneriţei. Dar petrec mult timp ascultându-i vocea – puţin răgușită, guturală –, ca să-i evaluez bunăciunea. Apoi las un bacșiș gras pentru că mă simt ca un porc că nu am făcut deloc contact vizual.

Îl sun pe Thaler pentru raport. „Ăsta a fost un exemplu bun pentru ce nu vrei să faci”, spune el. „Putea să te lovească un camion, în primul rând. Uite sfatul meu: stai în cafenea, bea-ţi cafeaua,

Distorsiunea de confirmare

Pentru cineva care se declara odată relativ raţional, am un număr uimitor de superstiţii. Cred că „ritualuri obsesiv-compulsive” sună un pic mai bine decât „superstiţii”. Orice ar fi, am atât de multe că nici nu pot să le număr pe toate. După ce închid robinetul, îl ating de două ori.

Nu încep și nu închei niciodată o conversaţie cu cuvântul tu.

Oricând înghit, trebuie să înghit în perechi.

Și tot așa. Îmi ocupă o groază de lăţime de bandă mentală.

Superstiţiile, am aflat, își au originile în distorsiunea de confirmare. Raţionamentul precar decurge cam așa: am înghiţit în perechi timp de 15 ani și sunt viu și relativ în regulă și azi.

Dacă nu mai înghit în perechi, cine știe ce se va întâmpla? Așa că voi continua să înghit în perechi.

Extrem de iraţional. Azi am jurat să rup lanţurile superstiţiilor. Voi avea o zi fără superstiţii. Poate chiar viaţă fără superstiţii!

Îl iau pe fiul meu, îl pun pe canapea și încep să-i citesc o poveste despre un îngrijitor de animale periculos de iresponsabil. Din obișnuinţă, înghit – primul mare test. Îmi suprim pornirea de a înghiţi încă o dată. O înghiţitură solo, pentru prima oară în două decenii.

Se simte ciudat. Unde e finalitatea? Vreau să mai înghit o dată. Mă simt de parcă aș fi cântat „La mulţi ani cu...” și m-am oprit în mijlocul propoziţiei. Îmi propun să uit că am înghiţit o singură dată, așa încât la sfârșitul experimentului să mai pot înghiţi o a doua oară ca să compensez. Nu e bine.

Câteva minute mai târziu, trec pe lângă oglinda de pe hol. Când îmi zăresc reflecţia, încep să-mi contorsionez faţa într-o grimasă de căscat, cu buzele acoperindu-mi dinţii. Superstiţia asta cu căscatul a început pentru că am un complex legat de forma gurii mele, așa că o ascund. Mă face să seamăn cu un babuin în călduri. Mă opresc, îmi relaxez faţa. Am uitat de ciudăţenia asta când mi-am făcut lista. Ritualurile astea pândesc de peste tot.

Ruperea ritualurilor m-a făcut anxios. Pulsul mi-a luat-o razna. Sunt hiperconștient de tot ce se întâmplă, caut orice semn de catastrofă sau boală.

„Totul în regulă?”, o întreb pe Julie.

„Ăă, bine, merci.”

„Nu ţi s-a întâmplat nimic rău dimineaţa asta?”

Dă din cap că nu.

Câteva ore mai târziu surprind ceasul digital din dormitor trecând de la minutul 13 la 14. Și ce? Nu trebuie să mă opresc și să mă holbez la ceas până trece de la 14 la 15, ca să-mi iasă 13-le din minte.

Până la sfârșitul zilei, sunt în extaz. De ce n-am făcut asta acum 15, 20 de ani? Cât timp aș fi câștigat.

Mă trezesc dimineaţa următoare, pregătit pentru încă o zi de libertate. La o oră după ce mi-am început ziua, vărs cafea peste toată tastatura MacBook-ului. Da, asta e, se mai întâmplă. Câteva minute mai târziu, Julie mă întreabă dacă i-am văzut cercelul. L-a pierdut pe undeva. Pare supărată – chiar mai mult decât pierdut-cercel-supărată. Ei bine, spune ea, tocmai a sunat-o o clientă și i-a pretins niște condiţii nerezonabile. „E ca un buldozer”, spune ea.

Apoi primesc un email furios despre un eseu pe care l-am scris. Am făcut o mare greșeală – n-am arătat destul de clar faptul că am mascat identităţile celor din eseu –, ceea ce m-a făcut să par un nemernic insensibil.

Știam că așa o să fie. Cât de idiot trebuie să fiu ca să sfidez soarta? Experimentul ăsta s-a sfârșit.

Efectul de simplă expunere

Poate am exagerat puţin. Păstrez înghiţitul în perechi, dar poate sunt alte comportamente iraţionale pe care le pot corecta. Încep din nou să analizez fiecare mică decizie. Cum ar fi preferinţa pentru pasta de dinţi.

M-am spălat cu Crest aproximativ în fiecare zi a ultimilor 30 de ani. (Excepţia: într-o noapte, anul trecut, m-am spălat pe dinţi cu cremă contra hemoroizilor. Motivele au fost mai multe: o baie de hotel prost luminată, lipsa de somn, vreo două sticle de Corona și două tuburi de mărimi identice în necessaire.)

De ce Crest? N-aș putea spune sigur. N-a existat niciodată o listă pro și contra. Un prieten de-al meu din tabăra din Maine folosea Crest. Era cool și păstra ceea ce părea o igienă dentară bună. Am început să folosesc Crest – și nu m-am oprit niciodată.

E înspăimântător odată ce începi să analizezi. Probabil 90 la sută din deciziile pe care le luăm în viaţă au ca motor cuplul inerţie și lene.

Psihologii îl numesc efectul de simplă expunere. Ideea de bază e că îmi place Crest pentru că sunt obișnuit cu Crest.

Nu e suficient. Am nevoie de o pastă de dinţi pe deplin raţională. Trebuie, în primul rând, să-mi extind orizontul igienei dentare. Mă duc la farmacie și cumpăr o paletă de mostre din 40 de tuburi de pastă de dinţi. (Casieriţa nici nu clipește; cred că într-o lume în care oamenii cumpără corzi pentru bungee jumping și baxuri de lubrifiant, ăsta nu e mare lucru.)

Mă duc acasă și mă spăl pe dinţi 80 de minute. Pepsodent Smooth Mint. Colgate Luminous Crystal Clean Mint. Aquafresh Extreme Clean Whitening Mint Experience. Nu mi-am dat seama până acum cât de mult urăsc menta. Ce gust înţepăcios, scârbos. Îmi amintește de vâscozitatea verde care se pune pe cotletele de miel. Ce vrajă au pus cultivatorii de mentă asupra producătorilor de pastă de dinţi? Pupaţi-mă-n undeva, susţinători ai mentei. Totuși, pasta de dinţi cu scorţișoară are gust mai bun, să zicem.

Dar pasta de dinţi numărul 27 – o reală revelaţie. Tom’s cu gust de caise. E proaspătă și are gust de curat, dar nu brutal, cu doar o idee de lemn dulce. E ca ceva ce ai comanda la un restaurant fiţos. S-ar putea chiar să aștept cu nerăbdare spălatul pe dinţi.

Deci ăsta e câștigătorul la gust. Dar cum rămâne cu ceilalţi factori? Albirea. Puterea de combatere a cariilor. Preţul. Recipientul. Politicile producătorului.

Aș putea să stau cu zilele să analizez și să testez această decizie. Mă simt ca măgarul lui Buridan. E un măgar dintr-o parabolă filosofică: îi e foame și sete și stă la distanţă egală de o găleată cu apă și o găleată cu mâncare. Moare încercând să se decidă.

Pe internet găsești zeci de articole cu studii comparative despre pasta de dinţi. Mă uit pe consumersearch.com, care agregă cronici de pe alte site-uri pentru consumatori. „Colgate e în frunte”, spune site-ul. „Experţii recomandă cel mai frecvent Colgate Total.” Bine. Poate Colgate Total va fi aleasa mea.

Dar mai e o propoziţie cheie: „Chiar și site-urile și publicaţiile care fac recomandări recunosc că orice pastă de dinţi avizată va fi în beneficiul consumatorului. Alegerile bazate pe gust sau consistenţă sunt valide și nu vor afecta mult sănătatea orală”.

Bine, deci gust să fie. Caisele sunt alegerea bună. Apoi mă uit cu atenţie la tubul cu caise – nu e nici o menţiune a avizării de la Asociaţia Stomatologilor. Sun la numărul cu 800 și aflu că avizarea e încă „în așteptare”. Uff. Îl sun pe Thaler.

„Urăsc gustul pastei de dinţi”, spune Thaler. „Dacă e una cu gust de caise, mă bag.”

Promit să-i trimit prin email informaţiile.

„Nu vrem să facem greșeala de a lua în considerare doar lucrurile cuantificabile – ca numărul cariilor – când vrem o decizie raţională”, spune el. „Negocierea e cheia raţionalităţii.

Să zicem că o să fac câte o carie pe deceniu. Și cu pasta asta de dinţi o să fac câte o carie la nouă ani. Plăcerea spălatului pe dinţi zilnic ar putea transforma pasta cu caise în alegerea raţională. Gândește-te așa: dacă alegi mașina cea mai sigură, chiar dacă e urâtă și nu-ţi face nici o plăcere s-o conduci, atunci poate că nu e ceva raţional.”

Iluzia grupării

Încep să mă transform într-un nesimţit, bag seama. Nu mă pot abţine să nu arăt cu degetul erorile cognitive ale celorlalţi.

Mătușa mea Kate – evreică ortodoxă – mi-a trimis azi un email viral cu subiectul „Farmacia lui Dumnezeu”. E despre cum forma mâncării conţine indicii de la Dumnezeu despre nutriţie.

„Un morcov feliat arată ca ochiul unui om... știinţa a demonstrat că morcovii sporesc circulaţia sângelui la nivelul ochilor.”

„O roșie are patru camere și e roșie... inima are patru camere și e roșie. Cercetările arată că roșiile sunt pline de licopen și sunt într-adevăr hrană pură pentru inimă și sânge.”

Și tot așa, cu nuci care sunt asociate cu creierul și rubarbă care arată ca oasele.

Îi răspund: „Merci Kate!”. M-am gândit măcar să încep politicos. „Îmi pare că e un exemplu clar pentru iluzia grupării.” (Iluzia grupării sau „iluzia ţintașului texan” e o eroare de logică, conform Wikipedia, în care informaţii care nu sunt corelate sunt interpretate sau manipulate până ce par să aibă un sens. Numele vine de la povestea unui texan care a tras mai multe focuri de armă în peretele unui hambar, apoi a pictat o ţintă cu centrul pe urme și s-a proclamat ţintaș.) „Nu spun că Dumnezeu nu există, doar că ideea asta cu forma mâncării e destul de eronată.”

Apăs pe send. Încerc să nu mă simt înfumurat. Doar că toate prejudecăţile astea mi-au pus la îndemână o lentilă prin care să privesc gândurile oamenilor. Și doar faptul că poţi să-i dai un nume – mai ales unul mișto ca „ţintașul texan” – e motiv suficient pentru haos.

Kate răspunde că Dumnezeu a conceput lumea într-un mod infinit de subtil pentru a ne proteja independenţa. Așa că trebuie să căutăm adânc ca să găsim adevărurile ascunse.

Îi trimit din nou un email lui Kate și îi spun că emailul cu „Farmacia lui Dumnezeu” e legat de încă o ciudăţenie a creierului. Asta se numește legea similarităţii. Dacă X și Y arată similar, oamenii cred că sunt într-un fel corelate, fie că sunt sau nu.

E ilustrată de experimentul meu preferat: niște psihologi au rugat câţiva studenţi să mănânce o bucată de ciocolată în formă de fecale de câine. Studenţii n-au putut să o facă – chiar dacă știau raţional că era zahăr, lapte, unt și cacao. (Acest experiment mi-a distrus, apropo, planul de afacere cu trufe în formă de rahat.) Nici un răspuns de la Kate.

Transferul caracterologic spontan

Mă confrunt cu o dilemă profesională. Problema e că am devenit ceea ce e cunoscut oficial ca o „târfă a recenziilor”.

Pentru că am scris două cărţi despre înhămarea la niște proiecte neobișnuite (una despre cititul enciclopediei, cealaltă despre viaţa după regulile Bibliei), acum sunt asociat cu acest stil. Așa că mi se trimit o groază de manuscrise cu titluri ca Alarmă supremă: Încercarea umilă a unui om de a stăpâni fligornul.

Dacă nu-mi displace întru totul cartea, încerc să spun ceva drăguţ despre ea, chiar dacă e să complimentez așezarea în pagină.

Dar acum am fost rugat să promovez niște cărţi care apar în librării în același timp cu varianta necartonată a cărţii mele cu Biblia. Și cărţile astea sunt despre religie. E în regulă să-mi canibalizez propriile vânzări?

Cred că va trebui să fiu nesimţit și să zic nu. Ceea ce-mi dă o durere de stomac. Până să citesc despre o eroare cognitivă numită transfer caracterologic spontan. E o eroare fascinantă, cu implicaţii uriașe.

Uite cum o descrie Gretchen Rubin, autoarea proiectului happiness-project.com:

„Oamenii vor asocia neintenţionat ceea ce spun despre trăsăturile altor oameni cu trăsăturile mele. Dacă i-aș spune lui Jean că Pat e arogantă, Jean va asocia inconștient acea trăsătură cu mine. Pe de altă parte, dacă aș spune că Pat e deșteaptă sau amuzantă, aș fi asociată cu acele trăsături. Ceea ce spun despre alţi oameni se lipește de mine – chiar dacă vorbesc cu cineva care mă cunoaște deja. Așa că sunt constrânsă să spun numai lucruri bune.”

Asta trebuie că e cea mai fascinantă bizarerie a creierului. E karma biologică inclusă din fabricaţie. Dacă faci pe cineva cu ou și oţet, ricoșează tot pe tine. Dacă spui lucruri frumoase, devii un erou. Așa că dacă spun că o carte e „ingenioasă”, oamenii chiar vor crede că eu sunt ingenios. Afacere bună treaba asta cu târfa recenziilor.

Desigur, știu raţional că aș putea găsi destule motive pentru care preacurvia de recenzii e nefastă pentru afaceri. Dar nu vreau. Așa că mă opresc cât sunt încă în avantaj.

Efectul înzestrării

Pentru inspiraţie, m-am uitat la Spock pe YouTube și am citit scenarii Star Trek. Uite schimbul ăsta de replici:

Bailey: Întâmplător am niște chestii care se numesc glande suprarenale.

Spock: Sună cât se poate de dăunător... Te-ai gândit să scapi de ele?

E o glumă. Dar chiar nu cred că e o idee rea. Cel puţin pentru aceia dintre noi care nu fac căţărări și nu trebuie să fugă de urși grizzly. Sunt din ce în ce mai prudent cu emoţiile. Oamenii de știinţă vorbesc despre Sistemul 1 și Sistemul 2. Sistemul 1 e partea străveche a creierului și corespunde în linii mari instinctelor. Sistemul 2 e mai recent, din punct de vedere evoluţionist, și corespunde raţiunii sau minţii.

Sistemul 2 e Spock. Sistemul 1 e Homer. Unii l-au comparat cu o maimuţă ce controlează un elefant sălbatic. Gary Marcus, autorul cărţii Kludge, spune așa: Sistemul 2 e „deliberativ” și reflexiv. Nu e întotdeauna raţional, dar măcar încearcă. Sistemul 1 nu e întotdeauna iraţional, dar e „miop” și „ancestral”.

Îmi dau seama că Proiectul de Raţionalizare este încercarea mea de a trăi complet sub Sistemul 2 și de a sări peste creierul instabil de șopârlă care e Sistemul 1.

E o treabă zăpăcitoare pentru ceilalţi. Oamenii tânjesc după melodramă. Julie s-a supărat azi pe mine pentru că nu m-am supărat suficient. Făcusem o tâmpenie. Am uitat căruciorul fiului nostru într-un taxi. Era o ieftinătură de cărucior, dar totuși.

„Ei bine, am greșit”, am spus când ne-am dat seama. „Voi încerca să nu se mai repete.” (Am observat că vorbesc tot mai des în forme lungi. Intru cumva în pielea lui Spock?)

„Asta e tot?”, a întrebat ea.

„Ce vrei mai mult?”

„Ești așa de blazat.”

„Vrei teatru?”

„Vreau să spui ceva de genul: «Oh nu, ce oribil. Nu pot să cred că am făcut asta. Mă simt groaznic».”

I-am explicat că nu aşa mă simt. Eram enervat pe mine şi am jurat să încerc să nu mai fac asta niciodată. Dar probabil că în viitor voi mai uita şi alte lucruri, aşa că ar trebui să fie pregătită. În orice caz, dacă aş face un spectacol asta n-ar aduce căruciorul înapoi, nici nu ar contribui la reformarea comportamentului meu; doar aş crea nişte emoţii negative. Mai mult, supraestimăm valoarea obiectelor pe care le deţinem – se numeşte efectul înzestrării.

Soţia mea a spus că fiul nostru trebuie să înţeleagă valoarea obiectelor.

Pauză. „Corect”, am spus. Fiul nostru e încă o creatură pe Sistemul 1. „Data viitoare voi face un show pentru fiul nostru.”

Soţia mea a plecat tropăind.

Lacul Wobegon, partea a 2-a

Când m-am apucat de acest proiect, am crezut că voi ajunge la concluzia că Sistemul 1 şi Sistemul 2 sunt necesare în egală măsură. Avem nevoie de emoţii vulcanice la fel cum avem nevoie de logică raţională. Dar pe zi ce trece sunt tot mai circumspect în privinţa Sistemului 1. Sigur, din când în când avem nevoie de el. Când ne dezechilibrăm şi ne prindem de bara din metrou, ăla e instinct. Scurtcircuităm creierul raţional pentru că nu e timp de raţiune. Dar asta e excepţia. Dacă ar fi să estimez, cred că Sistemul 1 e responsabil pentru 90 la sută dintre războaie şi crime.

Idealul meu? O lume cu Spoci, dar Spoci bucuroşi şi plini de compasiune şi iubitori de viaţă. Spoci care se spală pe dinţi cu pastă cu gust de caise pentru că e delicioasă.

Dar poate că mi-am supraestimat capacitatea de a controla Sistemul 1.

La o săptămână după reacţia mea controlată la pierderea căruciorului, mă aflu într-un local cu fiul meu şi aşteptăm să jucăm foosball. La masă joacă doi adolescenţi europeni. Sunt jucători buni, îmi dau seama. Învârt barele cu măiestrie, marchează rapid, duc repede meciul. Până să ajungă la ultima minge.

Moment în care decid că ar fi mişto să prelungească meciul cât se poate de mult. Îşi pasează mingea încet şi cu atenţie printre liniile ofensive.

„Când o să ne vină rândul?”, întreabă fiul meu.

„În curând.”

Trec două minute. Cinci minute. Fiul meu a pus deja de şapte ori întrebarea de mai sus.

„Ce se întâmplă?”, îi întreb pe puştani.

„Înţercăm.” Mustăcesc – de-a dreptul mustăcesc. Apoi vorbesc germană.

Trec zece minute.

Ştiu exact ce se întâmplă în creierul meu pe măsură ce se întâmplă şi totuşi simt că nu-l pot opri. Intră în acţiune sistemul limbic. Pulsul mi se triplează.

„Nu încercaţi. Trageţi de timp.”

„Nu, serios. Înţercăm.” Alte mustăceli.

Emoţiile mi-au deturnat cortexul cerebral.

„Sunteţi nişte oameni răi. Oameni foarte răi. Ce v-au învăţat părinţii voştri?”

Mă ignoră. Îmi trec prin minte imagini de când eram copil şi mă chinuiau alţii. Iar acum se leagă de copilul meu. Maimuţa pierde de sub control elefantul. Omul preistoric prinde puteri.

„Sunteţi nişte puşti ai dracu’ şi o să deveniţi nişte adulţi ai dracu’. Şi să vă zic ceva: la ce istorie are, ţara voastră nu mai are nevoie de alţi oameni ai dracu’.”

Chiar am jucat cartea cu nazismul? Asta am făcut. Şi nici măcar nu sunt 100 la sută sigur că sunt nemţi. Sunau a nemţi. Dar poate sunt belgieni.

Cumnatul meu Eric avea dreptate. Sufăr de efectul Lacului Wobegon. Îmi supraestimez capacitatea de a fi raţional.

Dar ştii ceva? Am nevoie de asta. Am nevoie de efectul Lacului Wobegon. Am nevoie de autoamăgire. Altfel aş fi atât de demoralizat de iraţionalitate – şi starea în general apocaliptică a lumii – încât nu aş putea să funcţionez.

Atât am învăţat despre mine şi creierul meu plin de defecte: trebuie să cred, iraţional, în ciuda tuturor dovezilor, că oamenii pot să fie raţionali.