Bătrâne, Mi-e teamă că trăim într-o lume în care timpul nu mai are răbdare. Zilele se învârt cu o iuţeală uluitoare. În ziare nu mai e nici o aprofundare, nici o analiză. La televizor e doar show și hăhăială. Când îl stingi ai sentimentul stânjenitor pe care îl au onaniștii după terminarea unui act sexual comis de unul singur. Adică nu înţelegi nimic – te duci trist și te culci. E foarte greu. E foarte greu, bătrâne. E timpul pentru o pauză.
Probabil ai auzit că s-ar putea să plec un an la Madrid să conduc studioul Realitatea TV de acolo. Nu e bătut în cuie, dar e un plan. O schimbare mare, știu. Toată lumea e uimită de povestea asta. Ce mi-a venit, ce se întâmplă...
Un motiv, cel mai prozaic, e că contractul meu cu Realitatea pentru emisiunea 100% se încheia la sfârșitul acestei luni. Era un punct de deadline. Al doilea ţine de-o stare de rutină. Nu știu dacă e corect spus că m-am plictisit, dar când ajungi să faci un talk show ca și cum ai prezenta buletinul meteo, nu merge.
Slavă Domnului, n-am ajuns chiar acolo, dar nici mult nu mai era. Nu e vorba că viaţa politică din România e previzibilă – nu-i previzibilă deloc. Necazul e că personajele publice sunt previzibile. Declaraţiile lor, reacţiile lor, felul în care înţeleg să se manifeste. Am ajuns să le știu. Să îi știu. Pe unii i-am văzut de zeci de ori în emisiune. Au epuizat tot ce aveau de spus. Ajungi să-i chemi să-și dea cu părerea. Părerologi, cum le-a spus o colegă. Și ăla nu mai e nici talk show, nici interviu.
Emisiunea s-a încheiat – ultima ediţie a fost la sfârșitul lui martie. Iniţial m-a bătut gândul să renunţ de tot la treaba cu televiziunea. Ultimii ani au fost extrem de intenși din punct de vedere profesional, dar și foarte obositori fizic și psihic. Așa că în momentul în care am discutat cu Sergiu Toader și Sorin Ovidiu Vântu încheierea contractului și a venit această propunere să preiau studioul de la Madrid, am cerut un timp de răgaz.
Nu știu ce se va întâmpla, pentru că o astfel de plecare ar însemna mai mult decât renunţarea la emisiunea de televiziune. Înseamnă că trebuie să las și România în direct, emisiunea pe care o fac de opt ani la Europa FM. Și înseamnă că voi sta departe de fiica mea, Ioana.
Dar cred că există niște momente în care ceasurile trebuie resetate, totul trebuie dat deoparte și trebuie să-ţi cauţi noi provocări. Românii sunt canalizaţi din păcate exclusiv și excesiv pe actualitatea politică românească. E nefericit, pentru că nu mai suntem o enclavă. Suntem în interiorul unei lumi – Uniunea Europeană, cel puţin. Din nefericire suntem extrem de încrâncenaţi pe ce ni se întâmplă aici, și povestea asta dăunează grav sănătăţii naţiei.
N-am să te mint – ultimii ani m-au terminat. Nu suntem roboţi. Suntem oameni. M-am temut întotdeauna să n-ajung să scriu mai mult decât citesc. Tot ceea ce am făcut până acum am făcut consumând din rezervele acumulate într-o lungă perioadă de timp. Ideile noi nu vin vegetând. Ideile noi vin citind, conspectând, luând contact cu alte zone. La un moment dat, bateriile se consumă.
Dacă plec, nu e un abandon. Eu cred că am nevoie de o perioadă – nu știu cât de lungă – de încărcare a acumulatorilor. Sunt niște ani, totuși, în care am stat în prima linie. Se simt – și nu-mi place să improvizez. Nu-i o meserie care trebuie făcută după ureche.
Jurnalistica e ca matematica. Jurnalistul de succes operează cu formule – nu are a inventa mare lucru. Poate să inoveze niște chestiuni, poate să le aducă îmbunătăţiri, dar nu prea poţi să inventezi. Neavând ce să inventezi, trebuie să deprinzi foarte bine tehnicile de lucru. Uneori mă gândesc că poate locul meu – după cum am învăţat această meserie – nu mai e aici.
Să mă ierte Dumnezeu, dar dacă ajungem să judecăm performanţa jurnalistică exclusiv prin prisma ratingului și să considerăm repere de profesionalism indivizii care fie hăhăie, fie dau cu laptopul în masă... N-am să pot merge în direcţia asta. Nu spun că jurnalismul meu e mai bun decât jurnalismul lor. Nu despre asta e vorba. E vorba de felul meu de-a fi. N-am să pot face niciodată compromisuri din dorinţa de-a obţine o dublare a ratingului. Nu mi-am făcut și nici nu-mi fac iluzii că trăim într-o ţară în care se caută performanţa profesională cu orice chip.
E greu să echilibrezi balanţa asta. Să fii și profesionist și să ai și audienţă mare. N-ai cum. Dacă ești profesionist, ai audienţă mică. Pentru că oamenii care înţeleg profesionistul și profesionalismul sunt puţini. Și dacă vrei să ai audienţă mare trebuie să vorbești tare, trebuie să înjuri, trebuie să fii șmecher, trebuie să ai alură de „bagabont”. Trebuie să cobori limbajul foarte jos ca să te înţeleagă marea masă.
Eu am rămas cu ideea că schimbările majore în societate sunt făcute de elite. Dar marele pericol care ne paște la un moment dat este să rămânem fără elita care să ne arate direcţia. Și Traian Băsescu promovează ideea întorsului la popor. Dar poporul știe până la un punct. De acolo, trebuie
să intervină acele vârfuri care să decidă acordul fin.
Trăiesc nişte stări de dezamăgire. Mărturisesc că prin definiţie sunt ușor idealist, dar nu-mi pare rău. Am trăit ani cu credinţa nebună că se poate face presă bună cu foarte puţin. În ultima perioadă, văzând cum crește apetitul pentru grotesc, pentru audienţă, rating sau tiraj, mi-am dat seama că genul meu de jurnalism e trimis undeva la umbră.
Nu e o chestie exclusiv românească – peste tot în lume supremaţia kitsch-ului este evidentă. Ce mă întristează e că nu cred că în următorii ani calitatea jurnalismului în România se va ridica. Cred că ne vom duce din mai rău în mai rău. Producţiile pseudo-jurnalistice vor fi din ce în ce mai numeroase.
Trăim în burta unui animal din ce în ce mai flămând. El a înghiţit la un moment dat găina cu pui vii pe care i-a dat-o Ion Cristoiu la Evenimentul Zilei, după aceea s-a repezit cu nesaţ la ceea ce a însemnat ProTV-ul lui Adrian Sârbu, a început să mănânce la greu Elodia OTV-ului, iar acum se duce ușor, ușor și transformă talk show-ul politic în aberaţiile lui Valentin Stan. E ca un drogat căruia trebuie să-i crești doza de fiecare dată. Până unde i-o crești?
Eu nu pot să mă regăsesc într-un spaţiu mediatic în care punctele de audienţă devin singurele instrumente de măsurare a profesionalismului. Dacă lucrul ăsta va continua, decizia mea e categorică – voi ieși din ceea ce înseamnă jurnalistică. Hai să zicem jurnalistica de televiziune în special.
Când am început emisiunea TV, chiar dacă aveam găselniţa cu bilele albe și negre, scopul meu a fost să fac mai mult talk, mai puţin show. Acum balanţa e dezechilibrată în favoarea show-ului. Uită-te la ultimii ani – talk show-ul a devenit orice unde sunt o masă și câteva scaune. E cea mai ieftină producţie de televiziune, dar e comuna primitivă din punct de vedere a ceea ce înseamnă jurnalism. Mie mi-ar plăcea să am un talk show care să se deschidă cu o anchetă jurnalistică, cu un interviu interesant ...
... sau un reportaj, și abia apoi să urmeze discuţia. Dar toate astea presupun bani, echipamente, oameni.
Ca să suplinim lipsa asta de substanţă, noi, realizatorii de talk show-uri, a trebuit să ne gândim cum să facem – pe românește – din rahat bici. Fie să aducem personaje spectaculoase ca Becali, Vadim, Mitică, fie să punem faţă în faţă două personaje care au ceva de împărţit, ca să se ia la harţă și să avem un nivel ridicat de adrenalină – ceea ce nu-i rău, dar de la un anumit punct încolo nu mai înţelege nimeni nimic din dezbaterea respectivă.
Nu vreau să-i sperii pe cei care vor să facă meseria asta. Dar nici nu vreau să le creez iluzia că vor intra într-o zonă în care presa se va face la modul serios. Peste tot în lume se simte apăsarea tabloidizării. Mai mult, perfecţionarea instrumentelor de măsurare a tirajului, audienţei, traficului pe site-uri a provocat o chestiune nenorocită în redacţii.
Mi-am adus aminte că, prin 1999-2000, băieţii de la marketing și publicitate – care fac treabă importantă, nu vreau să le minimizez importanţa – veneau la ședinţe în vârful picioarelor. Ziceau că au nevoie de 2-3 pagini de publicitate. Noi, redacţia, ne mai certam cu ei, le mai ziceam una-alta... Găseam cea mai bună soluţie până la urmă. Dar noi dădeam tonul. Acum situaţia e cu totul alta. Băieţii ăștia conduc ședinţa. Acum ei îţi spun cât spaţiu jurnalistic rămâne în ziar după ce au terminat de inserat publicitatea.
Sigur că media e un business. Nu ne iluzionăm. Dar întotdeauna trebuie o justă măsură. Un patron de media trebuie să menţină un echilibru între latura financiară și cea profesională. Dacă tu îl transformi pe jurnalist în anexă la contractele tale de publicitate, produsul media se duce dracului. Fără discuţie.
Dacă asta este direcţia, probabil și eu, și alţii va trebui să punem armele în cui. Ne întrebăm cu toţii ce dracului se întâmplă. Tot asta se întreabă de ceva vreme și Cristian Tudor Popescu. Sigur, el plânge dispariţia presei de autor. Nu știu dacă despre asta este vorba. Cred că este vorba despre dispariţia unui fel de-a face presă.
Mi-ar plăcea să văd România doi ani de zile fără studii de tiraj, audienţă și ratinguri. Știi care este reflexul pavlovian al realizatorului TV? Se scoală disperat dimineaţa, nu mănâncă, nu bea, și cu ochii cârpiţi dă telefon producătorului sau se uită pe mail să vadă dacă i-au sosit rezultatele audienţelor.
Nu mai aștepţi o vorbă bună. Nu te mai bucură când un necunoscut te oprește să-ţi spună: „Domnule Turcescu, mi-a plăcut emisiunea dumneavoastră”. Te bucură o nenorocită de cifră, care nu măsoară decât cantitativ performanţa sau neperformanţa ta.
Este schizofrenie. Nu mai are legătură cu meseria pentru care am învăţat sau de care m-am atașat. Eu mi-am ales să fac jurnalistică. Asta mi-a plăcut. De-asta m-am îndrăgostit. E un mod de a fi, de existenţă. Nu pot spune: „Lasă, domnule, că dacă mâine nu mai fac jurnalistică, mă apuc de afaceri imobiliare”. Nu! Asta-i viaţa mea.
Oameni din jurul meu mi-au spus că trebuie să mă trezesc. „Trebuie să-ţi revii”, mi-au spus. „Ai ajuns să-ţi formezi o imagine despre ce înseamnă jurnalistica și uiţi că lucrezi într-o televiziune și că televiziunea înseamnă spectacol.”
O fi. Dar eu n-am lucrat niciodată într-o televiziune care să facă divertisment. Eu am intrat la televiziune pentru că mi s-a părut că nu e mare lucru dacă pe lângă reportofon sau pe lângă microfonul de la radio, mai pune cineva două camere de luat vederi. Eu fac același interviu.
Am să fac o paranteză. Unii au spus că Turcescu s-a trezit brusc pe sticlă. M-a amărât. Din 1993 până în 2000 am făcut teren non-stop. Am scris primul meu articol pentru Curierul Naţional. Fusese o expoziţie de utilaje agricole, și eu am scris o știre despre un alt fel de tractor. E spectaculos să-ţi vezi numele tipărit sub un text. Am cumpărat vreo trei exemplare din ziar. A mai cumpărat și mama la Pitești alte trei sau cinci exemplare.
Îmi plăcea terenul pentru că luam reportofonul pe umăr. Și nu greșesc spunând „pe umăr”, pentru că aveam un aparat Sony care cântărea 3 kile și 700 de grame. Primul telefon mobil pe care ...
... l-am avut avea 5 kilograme și o antenă de 3 metri. Am prins tot soiul de lucruri. Am fost la mineriada din 1999, de unde am scăpat cu viaţă datorită unui coleg care m-a tras din mijlocul minerilor când aceștia au reușit să spargă barajul jandarmilor la Costești. Când am pus pe picioare România în direct nu veneam dintr-un laborator. Veneam din stradă. Umblasem cu metroul, cu autobuzul și pe jos cât pentru două vieţi.
Nu mi-am închipuit o carieră în televiziune. Ba aș spune că întotdeauna mi s-a părut că la TV arăt groaznic: sunt prea negru, am nasul mare, iar relaţia cu fondul de ten și cu pudra a fost ciudată de la început.
Visul meu pentru o emisiune TV este ca la finalul actului jurnalistic să iasă de-o știre. Câţi ani am făcut 100%, mi-am construit întrebările gândindu-mă că departamentul de știri poate prelua ceva. Dar pentru a realiza lucrul ăsta trebuie să treci de la stadiul de șuetă la stadiul de interviu televizat. Iar noi, comunitatea jurnaliștilor, avem o manieră de lucru absolut tâmpită. Suntem atât de furaţi de eveniment încât niciodată nu-l aprofundăm. Lucrurile rămân neterminate. Lăsăm un „va urma” la finalul oricărui eveniment. Sigur că nu poţi să pui punct, dar măcar să-l descifrezi într-o anumită dimensiune.
Jurnalismul e meseria prin care vezi enorm și simţi monstruos, vorba lui Caragiale. Prin fișa postului, ai și timpul și menirea să te uiţi mai atent peste ceea ce înseamnă actualitate decât cetăţeanul obișnuit. Eu sunt cel care trebuie să supravegheze cu maximă atenţie ce se întâmplă în jur și să-i aduc cetăţeanului aspecte ale vieţii cotidiene mai puţin cunoscute: „Băi, Gheorghe, în timp ce Băsescu își dă în barbă cu Tăriceanu, papagal, papagal cu papion – uite ce se întâmplă la Constanţa în port, uite ce se întâmplă în Maramureș într-un sat”.
Nu vreau să te încarc, dar mai sunt câteva chestii care m-au obosit. Am obosit încercând să-mi apăr dreptul de a mă considera jurnalist – bătălie care a început după ce am apărut la televizor. Mi-am dat seama rapid că se comite o confuzie groaznică: dacă apari la televizor, oamenii vor să te bage în categoria vedetelor.
În primă fază există un sentiment oarecum măgulitor, ţi se pare interesant că oamenii încep să te recunoască și că beneficiezi de mici avantaje: un loc mai bun în restaurant sau oprește taxiul mai repede când te vede. Dar povestea devine rapid destul de bizară. Brusc, unii așteaptă să te comporţi ca un personaj monden. „Nu vii la nu știu ce eveniment? La nu știu ce prezentare de modă?” Nu. Nu am timp, n-am chef, nu e genul meu de viaţă. Eu vreau să plec de la emisiune, să mă duc să beau un pahar de vin acasă, să mă uit puţin la televizor sau să citesc, să ascult muzică, sau să stau cu copilul meu și cu asta basta.
Greșeala pe care am făcut-o a fost că nu m-am ocupat să-mi fac un PR adecvat, tocmai pentru că am refuzat în permanenţă statutul de vedetă de televiziune, asumându-mi-l constant pe cel de jurnalist care face și televiziune. Mi s-a părut absurd să mă ocup de PR pentru meseria pe care o fac. Dar probabil că trăim într-o lume în care dacă apari la televizor trebuie să te preocupe și PR-ul.
Probabil trebuia să mă duc la ziare și să duc poze din vacanţă, să răspund la chestionare în care mi se puneau întrebări de genul ce poziţie sexuală îmi place, când am mâncat ultima oară urzici, dacă plec cu Oana în vacanţă, cât plec, unde plec sau de ce plec, să-mi duc copilul la ședinţe foto – eventual încă din momentul în care s-a născut – , să fiu manechin pe vreun podium de modă sau să stau la șuete prelungite la evenimente mondene. Probabil lucrul ăsta ar fi trebuit să-l fac. Nu l-am făcut și nu-mi pare rău că nu l-am făcut, și nu-mi pare rău că nu-l fac și nici n-o să-l fac.
Sunt și oameni care mă felicită că abordez în felul ăsta situaţia. Dar raportul între oamenii de calitate și personajele grobiene este dezechilibrat. Și, din nefericire, este în favoarea celor care obișnuiesc să pună etichete ori să tragă concluzii după ce te-au văzut la televizor și li s-a părut că fie ești prea negru, fie ești prea încruntat, fie nu râzi, fie nu apari la show-uri în care ...
... trebuie să bagi mâna și să ghicești: „maimuţă”.
Analizam la un moment dat revistele tabloide și am realizat că trăim într-o perioadă în care oamenii vor cu orice preţ să dărâme mituri. Vor să vadă că un personaj public nu e altceva decât un om obișnuit, are coșuri, are fundul mare, are celulită, are burtă. E ca și când ai renunţa la povești. Ca și când cineva ar veni la un copil și i-ar spune: „Nu există zâna cea bună”.
Sigur că sunt oameni publici care au, în prezent sau în trecut, părţi întunecate. Dacă lucrurile astea încep să facă rău celor din jur, poate că da, merită pomenite. Dar dacă rămân ca o dramă individuală, iar respectivul individ continuă prin apariţiile publice să creeze bucurie sau folos public, cred că ele trebuie să rămână undeva în urmă. Nu-i nevoie să-i scormonești viaţa personală. Oamenii au nevoie, ca și copiii, de povestea unor indivizi care par, subliniez, par perfecţi.
O spun nu cu frustrare, ci cu regret, pentru că e o lume foarte urâtă cea care se construiește. Dacă-ţi iei un model în societatea românească, automat ţi se aduce aminte că a fost comunist, e prea gras, e negru, are barbă, s-a despărţit de trei neveste sau are un copil din flori. Ceva i se găsește întotdeauna. Nu știu cât de relevante sunt chestiile astea pentru ideea de model.
Probabil eşti curios să știi dacă a existat un moment care m-a amărât mai mult ca altele. M-a dezamăgit felul în care a reacţionat presa din România la povestea din iarnă cu accidentul lui Ludovic Orban. Lucrul care m-a revoltat cel mai mult e că încă un demnitar comitea un accident de circulaţie și nu se întâmpla absolut nimic. Ba mai mult, nimeni nu a susţinut demersul jurnalistic făcut de mine și colegii mei. Asta m-a enervat. N-aveam nimic special cu Orban.
S-au rostit niște enormităţi – că e un atac politic sau mai știu eu ce. Dacă cineva își închipuie că există un fir scurt prin care mi se ordonă de la Cotroceni – sau din partea lui Vântu sau din partea nu știu cui – „Mușcă-l p-ăla, iartă-l p-ăla” înseamnă că, pe lângă faptul că nu mă cunosc, mai au și alte probleme. Mi-a fost dintotdeauna scârbă de ideea de subordonare și mi s-ar părea că mi-aș bate joc de mine. Cum să se poată întâmpla vreodată așa ceva?!
Sigur că n-aveam iluzii legate de solidaritatea de breaslă și n-am cerut niciodată o solidaritate cu greșeala. Dar nu greșisem. Era clar. Lucrurile erau așa cum le prezentasem. Poliţia a recunoscut direct în emisiune că au aflat despre accident de la Cotidianul. S-a dovedit că Orban a declarat accidentul invitat de poliţie. Procurorul a scris negru pe alb că Orban a accidentat pe cineva pe trecerea de pietoni. A existat un apel la 112 și ne-am zbătut să facem rost de el. Am pus toate astea pe masă nu din dorinţa de a-l înfunda pe Orban, ci din dorinţa de a rupe acest lanţ nenorocit al întâmplărilor în care – ca-n Ferma animalelor – toate animalele sunt egale, numai că unii sunt mai egali decât alţii. Cel puţin când vine vorba de accidente de circulaţie.
Dar am atins scopul. Când la câteva săptămâni distanţă Talpeș a lovit o altă mașină, s-a dus să anunţe. Băsescu s-a dus și a declarat. David, când a accidentat o fetiţă, s-a dus să declare. Avem, după episodul cu Orban, o situaţie de normalitate. Nici un demnitar, oricum l-ar chema, nu mai are tupeul să comită un accident după care să dea flit poliţiei sau să încerce altă variantă de mușamalizare. Din nefericire, ca să schimbăm astfel ...
... de lucruri în România e nevoie de războaie.
Poate că am fost la un moment dat mai agresiv decât de obicei, poate că am trecut graniţa incisivităţii și am dus-o puţin în zona agresivităţii. Dar eram siderat, eram uluit de ceea ce vedeam că se întâmplă. Nu-mi venea să cred că trăim într-o așa zodie a ipocriziei. Nu-mi venea să cred că după ce ne văităm toată ziua că avem indivizi care nu respectă legile, ajungem să spunem: lasă domnule, că poate să fie și el mai presus de lege dacă este adversarul lui Băsescu. Asta-i o tâmpenie. Orban, Băsescu, eu – suntem trecători. Nu putem să ne anulăm dorinţa de progres doar pentru că trecem printr-o perioadă în care Băsescu se ceartă cu Tăriceanu.
Ştiu că felul meu de-a fi mă lasă deseori singur. Dar nu pot să-mi calculez viitorul pe termen scurt. Nu vreau să pară patetic, dar am un copil: ăsta este primul motiv pentru care vreau ca lucrurile să se schimbe în România.
Doi: nu-mi place să trăiesc în cocină. Nu-mi place să trăiesc într-un grajd. Ţara asta, în multe zone, din nefericire, arată ca un grajd. În pătrăţica pe care mi-e mie dat s-o gospodăresc ca ziarist, vreau să fac curăţenie. S-ar putea ca cei de lângă mine să nu facă lucrul ăsta. E problema lor. Înseamnă că se complac în starea asta de cocină. Vor să trăiască în continuare în grajdurile lui Augias. Nu sunt eu Hercule să fac curat în grajduri, dar poate sunt cât unghia lui Hercule. Și mă străduiesc să fac în pătrăţica mea. Că or mai fi cinci, șase, șapte, douăzeci, o sută de inși care să-și dorească același lucru… Ușor, ușor, lucrurile se vor schimba. Ușor, ușor, trebuie să împingi tot gunoiul ăsta la o parte.
Am o vorbă preferată de la bunicul meu: „nu mor caii când vor câinii”. El obișnuia să spună asta. Era un tip extrem de optimist, deși trecuse prin o grămadă de lucruri neplăcute în viaţă.
Nu îţi mai răpesc mult din timp, dar vreau să mă întorc la viitor și la posibila plecare în Spania. Televiziunea e provocarea mea principală – cred și vreau să demonstrez că se poate face muncă de calitate în acest mediu. În plus, postul ar implica pe lângă îndatoriri editoriale și îndatoriri manageriale. În momentul de faţă, vreau să mă antrenez în chestiuni legate de management și nu vreau s-o fac în condiţiile din România.
Mi se oferă posibilitatea să cultiv un teren care-i virgin. Cu ideile mele. S-ar putea să reușesc, s-ar putea să dau greș. Îmi asum această poveste. Sper să obţin un produs care să poarte amprenta felului meu de-a gândi cum se poate face televiziune. Și, cu un eventual succes, să mă pot întoarce în România și să spun, da, uite, lucrurile pot funcţiona și altfel.
Mă gândesc că în următorii ani – asta ca să deschid o zonă de optimism – salvarea ar putea veni din crearea unor zone de media în care jurnaliștii să devină patroni. Cred că niște manageri tineri, experimentaţi, ceva mai relaxaţi în ceea ce privește legăturile economice și politice, vor putea să construiască produse jurnalistice de mult mai mare calitate. Vor putea face afaceri de presă care să nu urmărească un profit uluitor pe o perioadă foarte scurtă, ci un profit așezat. Eu visez să-mi fac un astfel de business, care să devină un reper pentru cel care vrea să informeze.
Vreau să mai fac o încercare. Nu știu – un an, doi, trei, cinci. Dacă nu se va putea, asta este. La un moment dat trebuie să pui armele în cui și să spui: „Prieteni, e vremea tabloidizării. Să-i dăm bice!”. Sau să te retragi în zone unde nu e nevoie de compromisuri din astea.
Mie îmi place vorba aceea a lui Maniu: compromisurile nu trebuie să fie compromiţătoare. Poţi merge până la graniţa cu compromisul care te compromite definitiv. Înţeleg mici adaptări la context, la mediu, la situaţie, dar băltirea în zone de inerţie, rămânerea în faza de proiect, cum ni se întâmplă de foarte multe ori în România, eu nu le accept. Nu pot să tac în faţa unor astfel de chestiuni. Chit că, neintrând în gașcă, rămân adeseori nu o voce singulară, dar un soi de nebun care spune tot soiul de lucruri. Ei și? Eu le spun. Vă convine, bine. Nu vă convine, iarăși bine. Salut și la revedere.
PORTRETUL IDEALISTULUI LA 33 DE ANI >>
Turcescu nu abandonează jurnalismul românesc. Dar după 15 ani de luptă, nu-i de mirare că a ajuns să se întrebe dacă merită să continue.
– Cristian Lupşa
E încruntat. Chiar dacă nu se încruntă, e încruntat. E cine e. E eticheta care a prins viaţă. Chiar el şi-a asumat această descriere. Poate a făcut-o ca să-şi ironizeze criticii. Poate a făcut-o ca să demonstreze contrariul. Dar, în timp, nuanţele s-au estompat şi el a rămas „încruntat”. Chiar dacă nu se încruntă. E cuvântul lui. Fiecare are dreptul la cuvântul lui. Când apari la televizor, trebuie să te identifici cu ceva. Cu o mimică, cu o garderobă, cu un limbaj, cu un laptop. Trebuie să te scuturi de complexităţi ca să fii uşor vandabil.
Robert Turcescu e încruntat. Poate nu e cea mai plăcută descriere, dar nici cea mai greşită.
Era o zi rece de primăvară – un rece de jachetă – când l-am întâlnit pe Turcescu în biroul din Casa Presei. Era la ultimul etaj al corpului din stânga, într-o succesiune de camere care au adăpostit sediul emisiunii 100%, acum istorie. Camerele erau pustii, iar birourile tocite păreau gata să fie încărcate într-un camion. Turcescu era în biroul din capăt, camera în care stătea Octavian Paler când scria la România Liberă. Locul e mai mult înalt decât lung sau lat şi fiecare piesă pare o miniatură: o canapea măruntă, două mese cu stive de cărţi (una e birou) şi două scaune.
Turcescu s-a înghesuit într-unul din ele şi şi-a întins pantofii negri şi lucioşi pe sub masă, către uşa care dă pe balcon. Spătarul era şi umeraş pentru sacoul de la costumul negru cu dungi aproape imperceptibile. Peste cămaşa albă cu dungi verticale albastre cădea o cravată mov, desfăcută cât să-i permită gâtului să respire. Era mai închis la faţă decât arăta la TV. Cearcănele îl creionau şi mai întunecat, chiar sumbru. Vocea era punctul de echilibru – gravă şi totuşi moale, o lamentaţie calculată. Părea în unele momente că se va rupe, dar se îndrepta imediat, ca o armă care, indiferent despre câte bătălii pierdute povesteşte, nu arată semne de rugină. Nu fumează, dar şi-a aprins un trabuc – de răsfăţ. Mergea cu cafeaua cu lapte fără zahăr. Ca să-şi aprindă trabucul a luat de pe raft o statuetă de 20 de centimetri a unui cavaler. Nu mai ştia de unde o are. Cavalerul ţinea o halebardă în mâna dreaptă şi cu stânga sprijinea un scut ce-i ajungea până în talie. Butonul de aprins gazul era la spate. Când l-a apăsat – clic! – o flacără mică a ţâşnit din coif şi Turcescu şi-a apropiat trabucul de ea. Brusc, s-a relaxat, de parcă cele câteva secunde de pufăit intens l-ar fi eliberat de responsabilităţi. Cavalerul-brichetă în armură de-un bronz şters fusese surprins între două bătălii. Aşa părea şi Turcescu, lungit în scaun, şi cu privirea pierdută printre fantele jaluzelelor din lemn.
Consumasem mult Turcescu înainte de întâlnire: emisiuni, colecţiile de publicistică, articole, interviuri. Nu mi-au dat o stare de bine. Aproape fiecare mi-a adâncit starea de tristeţe. În spatele lor am văzut un personaj tragic, un Sisif care, în funcţie de anotimp, se descurcă mai bine sau mai prost cu bolovanul. Un Sisif bântuit de obsesii: mitul libertăţii presei, impotenţa oamenilor de-a avea un dialog, supremaţia kitsch-ului, previzibilitatea oamenilor politici, neputinţa de a-i ajuta pe cei care îi scriu şi pe care se vede nevoit să-i închidă într-o cutie de carton, ca pe nişte demoni. M-a fascinat conflictul care îl măcina de când a început să apară la televizor – dintre dorinţa lui de-a fi considerat jurnalist şi reflexul public de-a asimila
orice personaj TV cu o vedetă. Repeta adesea cât era de obosit şi cum îl durea ficatul de la atâta alergătură – chiar dacă înţelegea că ficatul nu doare.
Aceste obsesii au revenit în discuţia din acea după-amiază. Erau de altfel şi motivele pentru care se gândea să ia avionul spre Madrid şi să spună: „Gata. Pauză”. (Le-aţi putut citi pe larg în textul alăturat.) Viziunea lui asupra presei româneşti era întunecată, cinică pe alocuri, iar secundele de relaxare pe care i le-a oferit primul fum au făcut urgent loc şuvoiului de dezamăgiri. Nu era o confesiune – doar punctase aceste lucruri în zeci de texte şi interviuri. Dar posibilitatea plecării părea să fi pus totul cap la cap – de la blat la umplutură la frişcă, până la cireaşa amară de deasupra. Dacă Turcescu părea dezamăgit de jurnalismul românesc – şi cum e făcut şi consumat – unii din cei care ştiau de întâlnirea noastră mi-au spus că sunt dezamăgiţi de el. Că, făcând prea mult, s-a stins. Că a devenit o caricatură. Că nu mai apără activ profesia. Că a devenit atât de justiţiar încât nu mai e mare diferenţă între el şi cei care începuseră să-i mănânce din audienţă.
M-au întristat aceste păreri pentru că nu făceau decât să-mi întărească convingerea că, odată ajuns pe sticlă, pierzi nu doar controlul asupra conţinutului pe care vrei să-l transmiţi, dar şi asupra percepţiei pe care vrei s-o aibă oamenii despre tine şi demersul tău. Aparenţele devin mai importante ca intenţiile. Şi atunci jurnalistul, ca model de urmat, dispare.
Dacă admiri un jurnalist pentru cum arată şi cum trăieşte, vei fi dezamăgit. Chiar dacă e un om bun, va fi deseori morocănos, tipicar şi măcinat de idei grandioase de schimbare. În plus, e posibil să aibă o capacitate sinistră de a te face să te simţi vinovat că nu participi la proiectul lui. Un jurnalist bun e un om obosit. Crede orbeşte în efectul pe care scrierile sau emisiunile sale îl pot avea asupra publicului sau asupra puterii. Crede că poate schimba ceva. Uneori crede că poate schimba lumea.
E o viziune profund egoistă, deseori naivă, dar singura care îi permite să continue. Asta pentru că e nevoit să retrăiască acelaşi ciclu. Entuziasm, speranţă, dezamăgire. Şi de la capăt. Deseori la intervale de câteva luni, uneori săptămâni, alteori zile.
Turcescu a bătut traseul ăsta de câteva ori.
Cât timp trabucul a rămas aprins în mâna stângă, a ţinut capul sus. Cu degetele de la mâna dreaptă a punctat continuu în masă. Tam. Tam. Tam. Când trabucul a fost fumat până la ultima suflare, şi-a adunat picioarele sub scaun şi a lăsat capul spre piept. A luat halebarda cavalerului-brichetă în mână şi a început să o sucească pe toate părţile. Mai mult decât dezamăgirea pe care o simţea faţă de profesia de care s-a îndrăgostit, părea dezamăgit că oamenii nu-i mai înţeleg intenţiile – unicul motiv pentru care i-ar plăcea să fie luat ca model. Înainte să mă văd cu Turcescu, simţind că aflasem totul din documentare, l-am întrebat pe tata dacă vrea să ştie ceva despre el. M-a lămurit că nu-l interesează omul Robert Turcescu, vedeta TV pe care o vânează revistele de bârfe. Vroia mai degrabă să ştie dacă în spatele imaginii a rămas mesajul pe care l-a auzit odată.
„Eu i-am urmărit destul de consecvent emisiunea 100% şi mi-au plăcut foarte multe lucruri din ea”, mi-a scris. „Cel mai mult mi-a plăcut efectul pe care-l avea asupra mea: mereu mi-a întărit convingerea, şi chiar puterea, de a face zi de zi tot ce fac, într-un mod transparent, într-un permanent exerciţiu de sinceritate.” Mi-a mai scris că se întreabă dacă Turcescu chiar a căutat să genereze un nou mod de a fi, „mai sincer, mai critic – cu tine în primul rând –, mai corect cu ceea ce faci şi cu mai puţine compromisuri. Dacă DA, atunci eu cred că aici ar putea sta una din şansele vindecării mentale şi comportamentale a oamenilor din ţara asta, cheia cultivării şi promovării unei libertăţi responsabile, în care sinceritateaşi lipsa de compromis sunt placa turnantă”.
Robert Turcescu are 33 de ani, vârsta la care – glumea un comentator odată – un bărbat realizează cu stupoare că a făcut mai puţine în viaţă decât Iisus. Sigur că există o componentă mesianică în atitudinea lui Turcescu. Sigur că îi place atenţia. Sigur că e jurnalist-vedetă. Dar mesajul lui e sincer. A vrut dintotdeauna să schimbe ceva şi să facă întotdeauna bine. Acum e într-un punct în care se întreabă dacă merită să continue. Nu doar dacă merită să continue să predice, ci dacă merită să continue să creadă, ca şi până acum. Dacă va decide că răspunsul e „nu”, vom pierde şi noi. Pentru că în spatele caricaturii justiţiarului cu bile pe care o creează sticla, a omului căruia Vântu îi plăteşte salariul, stă un mesaj în care credem. Mesajul vorbeşte despre o lume în care un demnitar nu e mai presus de lege, în care un profesionist poate crea calitate şi bani în acelaşi timp, şi în care cinismul nu e specialitatea zilei. E o lume pe care mulţi ne-o dorim în România. Dacă suntem de acord cu asta, suntem de acord cu Turcescu. Chiar dacă nu ne place că e încruntat.
