Scriitorii români, între muză şi chirie

... în universităţi. Iar cel mai aproape de literatură par să fie cei care scriu scenarii de film şi de televiziune. Indiferent de alegere, e greu de spus dacă vreunul a găsit echilibrul perfect între munca de scriitor şi cea care plăteşte chiria.

Înainte de a se angaja, Elena Vlădăreanu a mai scris câte o cronică pentru revistele literare, dar banii erau ca şi inexistenţi – aproximativ 5 lei pentru un text într-o revistă cu apariţie lunară sau trimestrială. Ca să vă faceţi o idee, în 2001, publicaţiile săptămânale plăteau cam 10 lei pentru o cronică, iar sumele n-au crescut pe măsura inflaţiei sau a boom-ului economic din celelalte sectoare. În anul I de facultate, Elena Vlădăreanu locuia la nişte rude şi vroia să se mute. Părinţii nu se descurcau cu banii, aşa că a trebuit să-şi caute de lucru.

„Am fost oarecum norocoasă – în ciuda salariului mic – pentru că am nimerit la Cotidianul, unde mi-am făcut mâna timp de patru ani alături de oameni grozavi”, îşi aminteşte Elena Vlădăreanu. După o perioadă de ucenicie la Cotidianul, s-a transferat la Averea. Apoi la Evenimentul zilei şi, în fine, la România liberă. „Nu e nici o grozăvie să fii jurnalist”, spune ea. „De regulă, la secţia Cultură sunt oameni puţini, nu ai timp suficient să-ţi documentezi un subiect, eşti mereu sub presiunea timpului. E un domeniu în care îţi faci multe relaţii dar, inevitabil, şi pierzi mulţi prieteni.” (Mai ales când scrii cronică literară şi evaluezi „producţia” colegilor scriitori.)

Nici banii nu sunt cine ştie ce: „Cât să poţi trăi decent, cât să pleci în vacanţă două săptămâni pe an, cât să ieşi în oraş de câteva ori pe săptămână”. Nu are nici o speranţă să-şi ia casă, iar ideea de a avea un copil i se pare – cel puţin pentru moment – de-a dreptul utopică: când să te mai ocupi de copii, dacă eşti pe drumuri zece ore pe zi?

Şi când să mai scrii? De regulă, „ciupeşte” câteva ore dimineaţa. Uneori poate, alteori nu. Anul trecut a început un nou proiect literar, dar are mari îndoieli că îl va termina în curând. „De fapt, asta e cea mai mare provocare a mea în momentul de faţă: să termin, să am satisfacţia că am reuşit să duc la capăt un proiect mai solid decât cele de până acum, chiar cu un timp de scris mai limitat.”

Una peste alta, în plan literar a reuşit câte ceva. În ultimii cinci ani, a publicat trei volume de versuri bine primite de critică şi de public, dar după debut, singurii bani obţinuţi din scris au fost cei de la Editura Cartea Românească pentru volumul europa. zece cântece funerare, alături de un onorariu de la o fundaţie din Germania pentru un eseu. „Bineînţeles că există frustrări. Bineînţeles că visez uneori cum ar fi fost dacă aş fi avut o avere considerabilă, suficientă cât să-mi permită să stau acasă, să citesc, să scriu şi, înainte de toate, să călătoresc.”

Şi Sorin Gherguţ ştie că nu ai cum să câştigi de pe urma meseriei de scriitor. Decât, poate, dacă eşti Mircea Cărtărescu şi vinzi un volum în 30-40 de mii de exemplare, plus drepturile de traducere. Nu este cazul lui Gherguţ, care îşi câştigă existenţa redactând comunicate de presă pentru Institutul Cultural Român. Înainte de asta, a lucrat la Consiliul Naţional al Audiovizualului şi a fost gazetar la Tribuna învăţământului.

Dar, înainte de toate, Gherguţ e poet. Şi-a câştigat primii bani pentru poezie în primăvara anului 1989, pe când avea doar 15 ani. Publicase nişte versuri în Luceafărul şi din onorariu a putut să-şi invite un prieten la o pizza. Acum scrie „pe apucate”, pentru că lucrează într-o instituţie publică activă, aşa că nu îi rămâne prea mult timp liber. „Cu versurile e oricum mai complicat. Scrii când te loveşte inspiraţia, ba într-o pauză, ba prin autobuz, în fine, oriunde te întâlneşti cu muza.”

A debutat în volumul colectiv Tablou de familie, iar în 1996 poemele sale apar într-un alt volum colectiv, Marfă. Obţine ...

... Premiul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu” şi, doi ani mai târziu, îi apare primul volum, Time out (la Editura Timpul). Anul trecut a fost răsfăţat: a avut parte de-un sejur la Tescani, la Casa Memorială George Enescu. O lună întreagă fără griji, fără obligaţii de serviciu, o lună în care a reuşit să închege viitorul volum de versuri, Orice. Pentru acest proiect a obţinut şi o bursă a Uniunii Scriitorilor acordată tinerilor autori, în valoare de 2.500 lei.

„E ceva, dar nu suficient cât să trăieşti decent”, spune Gherguţ. „Literatura nu e o sursă de venit, nu te poţi baza pe banii din proiectele literare.” Aşa că nici agent literar nu are. „Ca să ai agent, ar trebui să ai ce împărţi. Nu e cazul meu.”

Tinerii scriitori nu refuză, dar nici nu se aşteaptă la vreun ajutor din partea statului. Când aud de susţinere, aproape toţi scrâşnesc din dinţi. Această atitudine e oarecum ciudată din partea unor scriitori care nu pot să trăiască decent, exclusiv din vânzările de carte. Este încă unul dintre paradoxurile „clasei scriitoare”.

Scriitorul Răzvan Rădulescu, de pildă, nu vrea să audă de Centrul Naţional al Cinematografiei, instituţie a statului care se ocupă cu finanţarea proiectelor de film. În fiecare an, CNC plăteşte o parte din cheltuielile de producţie pentru o listă (scurtă) de filme româneşti. „Dacă CNC ar fi fost o persoană în carne şi oase, şi nu o abstracţiune în spatele căreia se pot ascunde toate tipurile de impostură, ar fi trebuit, la gafele succesive pe care le-a făcut în ultimii patru ani, să-şi facă seppuku”, spune Rădulescu.

Ce reproşează instituţiei este lipsa de viziune, de criterii şi de consecvenţă. De la crearea CNC, n-a fost an în care să nu izbucnească un scandal, n-a fost sesiune la care să nu existe câteva contestaţii. Culmea e că, de cele mai multe ori, sistemul şi criteriile au exclus tocmai cineaştii care obţin premii importante la festivaluri internaţionale.

Rădulescu e consumat de ce se întâmplă la CNC pentru că îşi câştigă existenţa din scris scenarii. Aţi văzut Marfa şi banii? Sau Moartea Domnului Lăzărescu? Sau Niki şi Flo? Rădulescu a fost co-scenarist la toate. E greu să-l defineşti: fără îndoială, filmele turnate după scenariile sale au avut succes la public şi la critică, aşa că e un scenarist bun. Dar e în egală măsură şi un scriitor bun, dacă e să ne luăm după cronici. Rădulescu a debutat în 1995 cu nuvela Închipuita existenţă a lui Raul Rizoiu, tot în volumul colectiv Tablou de familie, o carte prefaţată de Cărtărescu. În afară de el şi de Gherguţ, volumul i-a mai inclus pe Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu şi T.O. Bobe. Acum 12 ani, cartea a făcut valuri prin presa culturală: marca lansarea la apă a unei generaţii aşteptate de tineri „cenaclişti” de la Litere. În 1998, Rădulescu confirmă cu romanul Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane şi dă lovitura, în 2006, cu romanul Teodosie cel Mic.

Dar nu din povestiri şi romane îşi câştigă traiul, ci din drepturile de autor pentru scenarii. Iar în acest moment nu mai are nici o altă activitate stabilă retribuită: scrie scenarii non-stop. (Asta şi graţie unei burse a Fundaţiei Nipkow, care l-a „îngropat” la Berlin pentru dezvoltarea unui proiect cinematografic.)

„Câteodată banii sunt foarte mulţi pe hârtie, şi în mână îmi ajung mult mai puţini. Neajunsul la scenarii este că tranşele sunt multe şi mici. Singurii bani siguri sunt cei pe care îi iei pe treatment şi pe avansul la primul draft. Restul tranşelor sunt dependente de finanţări ulterioare, de capricii, de mofturi, de ghinioane. Aşa că mi se întâmplă de multe ori să nu-mi ajungă banii şi să trebuiască să împrumut.”

Cartea la care lucrează – pentru că nu vrea să renunţe la literatură – „e aproape pe gratis, şi probabil că banii nu se vor vedea prea bine sau prea curând. Aşa s-a întâmplat şi cu Teodosie cel Mic, nu văd de ce acum lucrurile ar sta altfel.”

Ion Manolescu a debutat în anul 1992 cu proză în volumul colectiv Ficţiuni. Un an mai târziu, publică volumul de povestiri Întâmplări din orăşelul nostru. În 1998, când apare romanul Alexandru, e deja un autor cunoscut – numeroase articole şi eseuri în Dilema şi Vineri, şi o prezenţă constantă la mai toate întâlnirile literare. Alexandru – un bildungsroman postmodern – este însă cartea care îi aduce, pe lângă elogiile criticii, şi celebritatea. În 2001 publică alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir volumul În căutarea comunismului pierdut, o carte la graniţa dintre ficţiune şi ştiinţele sociale. Acelaşi tip de investigaţie politico-literară este abordată şi în O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu Horia Roman Patapievici.

Anul trecut Editura Polirom i-a publicat Derapaj, considerată de numeroase publicaţii culturale una dintre cele mai bune cărţi ale anului. Manolescu a primit câteva distincţii prestigioase şi a fost nominalizat la cinci premii naţionale. Iar ultimul roman a fost, în egală măsură, un succes de piaţă: cartea s-a vândut în 8.000 de exemplare – o cifră bună pentru România, unde o carte care depăşeşte 6.000 de exemplare e considerată bestseller. Ce a însemnat acest succes în plan material? Nu prea mult, însă oricum nu asta îl interesează în primul rând pe autor, ci prestigiul literar, care „se capătă în timp, departe de bani şi de jocurile de interese”. Oricum, spune el, „aproape nimeni în România nu trăieşte decent de pe urma drepturilor de autor”.

Manolescu este în prezent conferenţiar doctor la Facultatea ...

... de Litere, Universitatea Bucureşti. Catedra e singurul loc de muncă şi singura sursă de venit. Ca scriitor, lucrează câteva ore pe zi, dar are şi perioade de relaxare completă: o lună‑două pe an în care bate munţii, stă la mare sau prin străinătate. Nu are agent literar şi nici nu-şi caută: „Mi se pare ridicol, ar fi lumea pe dos. România e însă o ţară pe dos!”

O fi România pe dos, dar Manolescu e ataşat de „ţara asta mizeră şi strălucitoare, pentru că publicul meu e aici”. Publicul lui Philip Ó Ceallaigh nu e (neapărat) în România, ci în ţara lui de baştină, Irlanda. România e ţara lui adoptivă şi locul de unde îşi extrage miezul pentru povestirile sale. Volumul său de debut, Însemnări dintr-un bordel turcesc, a obţinut două premii literare în Irlanda şi a devenit, imediat după apariţia în România, un bestseller. Ó Ceallaigh, un tip pe la vreo 40 de ani, nu-şi doreşte neapărat succesul, dar vrea să fie scriitor. Nu i-a fost uşor.

În timp ce lucra la acest volum, a avut fel de fel de joburi: a fost, rând pe rând, chelner, profesor de engleză, paznic. Asta până când a hotărât să-şi schimbe radical viaţa şi să se dedice exclusiv – sau măcar în primul rând – scrisului. Aşa i-a venit ideea să se instaleze în România. Şi-a cumpărat o garsonieră ieftină la ultimul etaj al unui bloc din cartierul Titan şi a scăpat de corvoada chiriilor. În Bucureşti a mai lucrat ocazional ca traducător, editor la o revistă în limba engleză şi – când a ajuns la fundul sacului – ca muncitor necalificat. A fost, probabil, singurul irlandez care a lucrat fără acte în România. Însă acestea sunt excepţiile; de regulă nu lucrează decât la propriile proiecte literare.

Scrie zilnic între 2-4 ore, dimineaţa. Nu stă să numere orele de „muncă”, însă atunci când intră în ritm, scrie fără oprire. Merită? De câştigat, câştigă cam opt la sută din vânzări, aşa că nu poate spune că volumul îi aduce venituri substanţiale. Dar îi mai vin nişte bani din povestirile publicate prin reviste, din traduceri, din lecturi publice şi din adaptările radiofonice ale povestirilor lui. Şi de la guvernul irlandez a încasat câte ceva. „Orice formă de susţinere materială e binevenită, pentru că te simţi mai relaxat, mai puţin preocupat de cum să câştigi banii şi, prin urmare, poţi să te concentrezi pe ceea ce contează cu adevărat: literatura”, spune Ó Ceallaigh. „Ar fi bine dacă şi în România ar exista un asemenea sistem în care scriitorii să fie susţinuţi cumva de guvern, dacă statul ar încuraja scriitorii să-şi facă treaba.”

Cea mai mare parte a încasărilor îi revin însă din premiile literare. Nu au fost prea multe, dar cel mai mare i-a adus 10.000 de euro. A fost nominalizat şi pentru cel mai mare premiu pentru povestiri (în valoare de 35.000 de euro), însă de câştigat l‑a câştigat Haruki Murakami. Tot e ceva să fii pe aceeaşi listă cu Murakami.

Oricum, nu banii îl interesează, spune el. „Literatura e o satisfacţie în sine. Şi ideea de a scoate bani din cărţi mi se pare ridicolă. Există multe alte metode, mult mai uşoare, de a face bani. Dacă cineva chiar îşi doreşte să scrie, atunci nimic nu i se poate opune, şi toate greutăţile nu vor face decât să-l întărească. Eu unul, scriu de peste zece ani. Şi câştig din munca mea de scriitor. Oamenii mă privesc ca pe un scriitor de succes. Acum cinci ani, aceiaşi oameni mă batjocoreau şi-mi spuneau că muncesc pe gratis. Eu numai asta mi-am dorit, să scriu.” Şi asta face Ó Ceallaigh în garsoniera sa boemă de scriitor în România: scrie. Doar scrie.

Diferenţa esenţială dintre el şi scriitorii români nu stă – cum ar părea – în naţionalitate, ci în faptul că, prin limba în care scrie, Ó Ceallaigh are acces la o piaţă culturală şi un sistem de susţinere a literaturii aproape inexistent în România. O piaţă de carte mai puternică, cuplată cu o deschidere către publicul larg ar putea fi un pas către o normalizare a statutului scriitorilor români. Iar pe cărţile lor de vizită şi-ar face loc meseria de bază.