A dominat cinematografia română decenii la rând – ca regizor, producător şi actor. După ’89, tirul acuzator al criticii i‑a mai ştirbit din moştenire, însă nu l‑a dărâmat. Sergiu Nicolaescu nu e omul care să se oprească din drum. Nu înainte să i se facă dreptate.
Volkswagenul Passat rulează cu 60 la oră pe piatra cubică de pe Bulevardul Aviatorilor. Pe scaunul din dreapta, un bărbat de 78 de ani, cărunt, cu tâmplele late, stă relaxat. Ţine cheile de la Touaregul personal în mâna dreaptă şi un Motorola negru în mâna stângă. Barba albă, tunsă regulat, îi încadrează buzele sever croite. Chipul îi e puţin obosit, iar ochii îi sunt încercănaţi de vârstă. E vineri, ora 20:00, şi Sergiu Nicolaescu merge la Antena 2, pentru a promova seria de filme lansate pe DVD împreună cu ziarul Adevărul. La volan, Laurenţiu Ciocăzanu, directorul editorial al ziarului, e entuziast. Dacii, filmul de debut al lui Nicolaescu, a apărut la tarabă în această dimineaţă şi promite să se vândă ca pâinea caldă. De data aceasta, Ciocăzanu a tras o sută de mii. O cifră fabuloasă, dacă ne gândim că tirajul mediu al ziarului este de 30.000 de exemplare. Nicolaescu pare însă
sigur de reuşită: „Se va da suta. Întotdeauna am spus că trebuie să trageţi o sută”.
Ajuns în spate la Romexpo, Nicolaescu nu mai are răbdare. Coboară singur din maşină să verifice care e poarta şi străbate curtea din spate cu paşi energici, ce contrastează cu statura uşor gârbovită. Nu‑i place să piardă vremea; îi lasă în urmă pe cei patru oameni din staff‑ul cu care a venit şi urcă grăbit scările întunecoase ale televiziunii.
L‑am cunoscut pe Sergiu Nicolaescu într‑o zi călduroasă de mai. Am ajuns în biroul său de la Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film după ce străbătusem trei etaje cu culoare înţesate de afişele filmelor sale. Mi‑a întins mâna ferm, dar şi cu gentileţe, şi apoi s‑a cufundat în scaunul lui directorial ca într‑un jilţ. Era puţin trist că şi‑a pierdut producătorul pentru filmul Pocher, în urma unor neînţelegeri, şi că trebuia să găsească altul. Avea nevoie de bani. Personal, a avut întotdeauna cât să‑i ajungă, iar acum avea nevoie de câteva miliarde să pornească filmul. Şi asta însemna pierdere de timp şi griji în plus.
Vârsta i‑a mai ştirbit din energia cu care se lăuda altădată. După ce a suferit un accident cerebral la începutul acestui an, a fost supus la două operaţii pe creier. Când s‑a trezit nu mai putea să se mişte, nu mai putea să mănânce, nu mai putea să meargă, nu mai ştia să vorbească. „Dacă n‑aş fi văzut, mă sinucideam”, mi‑a mărturisit. S‑a recuperat cu brio, dar doctorii care l‑au consultat de curând i‑au spus că trebuie să se întoarcă pe masa de operaţie ca să se asigure că au înlăturat şi ultimul cheag de sânge. Dar înainte mai are o dorinţă – să realizeze Carol, o docu‑dramă istorică, în care va juca rolul regelui în ultimele sale zile.
Vrea să termine Carol pentru că regia e adevărata lui boală, e pasiune, e viaţa însăşi. Îi e teamă să renunţe, îi e teamă de sfârşit. Vrea să muncească indiferent de cum îl priveşte o bună parte din lumea filmului de azi. E supărat pe criticii care nu‑i recunosc meritele. S‑a săturat de pendularea perpetuă între admiraţia mulţimii şi hula tinerei generaţii de regizori, iar cuvântul „controversat”, ce i se mai aplică din când în când, îi declanşează crize de nervi. A făcut 64 de filme în ţară şi 27 în Occident, dar vrea mai mult. Vrea să nu mai existe nici o îndoială.
În cabina de machiaj a Antenei 2, Nicolaescu aşteaptă pe un scaun rotativ. Pipăie cu degetele ochelarii de vedere din buzunarul costumului şi aruncă o privire discretă în oglindă. Machieuza şopteşte emoţionată: „E o onoare pentru mine să‑l machiez pe domnul Nicolaescu”. „Puţină pudră, maestre, să nu străluciţi”, îi spune şi lasă buretele să pufăie de câteva ori obrazul brăzdat de vreme.
Înzestrat cu farmec, galant, mereu la patru ace, Nicolaescu a fost şi a rămas idolul unor generaţii. Nu doar aspectul îl recomanda, ci şi cariera impresionantă, în slujba căreia nici un sacrificiu nu părea prea mare. „Era rău cu el şi rău cu cei care nu‑i făceau faţă”, îşi aminteşte Sebastian Papaiani, care l‑a cunoscut mai bine în timpul filmărilor pentru Ultimul cartuş. „Era de o intransigenţă uluitoare, nu amâna nici o filmare, nu ţinea cont de starea de spirit, era crud şi nu‑şi dădea sieşi voie să fie bolnav. Dacă a fost, noi n‑am ştiut‑o niciodată. N‑avea decât un scop: filmul la care lucra. Restul nu mai conta. Era incredibilă puterea lui fizică şi mentală.”
Pasiunea cu care filma i‑a adus un succes enorm în epoca ceauşistă. Punctul culminant au fost anii ’70, când filmele lui băteau recordurile de audienţă, critica vorbea elogios, iar producţiile, beneficiind de bugete generoase, se succedau cu o repeziciune uimitoare. Rolurile din Un comisar acuză, Nemuritorii sau Osânda l‑au făcut un personaj emblematic. Iar Nea Mărin miliardar a adunat, în cei peste 25 de ani scurşi de la lansare, aproape 15 milioane de spectatori, conform statisticilor Centrului Naţional al Cinematografiei – audienţă ce umilea orice altă producţie naţională.
Secretul lui? „Nicolaescu ştie să gândească cinematografic şi să respecte nişte reguli ale filmului”, e de părere actorul Ion Dichiseanu, distribuit în Supravieţuitorul, cel mai recent film al regizorului. La fel ca Papaiani, apreciază la Nicolaescu faptul că a ştiut să facă filme pe gustul spectatorului, ce rămân de actualitate în ciuda trecerii timpului. „A fost o uzină cinematografică”, adaugă Papaiani. „Şi sunt obiectiv când spun asta. Nu‑l laud, căci nu l‑am iubit niciodată prea tare.”
Nicolaescu era pasionat de filmul de aventură, poliţist, de acţiune şi adora să lucreze cu armatele, pe care le conducea singur. Avea mania perfecţionistă de a controla totul, de la distribuţie la operator, uimindu‑şi de multe ori colegii de platou. „Se uita singur în cameră”, spune Papaiani. „Co‑semna scenariul, a avut curajul să joace şi roluri principale. Voia să le facă pe toate şi nimic nu l‑a oprit din loc. E un păcat ăsta, să vrei control absolut, dar lui i se iartă, pentru că o făcea din pasiune.”
De la revoluţie încoace, Nicolaescu s‑a luptat mai mult cu criticii, care au considerat noile filme nişte rateuri artistice. Publicul a fost mai indulgent. Cea mai recentă dovadă sunt DVD‑urile distribuite cu Adevărul. „Nea Mărin s‑a vândut în 50.000 de exemplare într‑o oră de la apariţie”, spune Ciocăzanu. „Am fost nevoiţi să suplimentăm urgent. Pentru noi, Nicolaescu e o afacere foarte bună.”
Nicolaescu rămâne vandabil pentru că performanţele lui cinematografice de dinainte de ’89 sunt greu de egalat. A fost primul care a reuşit să facă filme în coproducţie străină, primul căruia i s‑au distribuit filmele peste hotare, primul care a gândit şi folosit echipe de tehnicieni şi cascadori profesionişti. Pentru Mihai Viteazul, de exemplu, s‑a pregătit ca pentru un război. „Şi‑a pus actorii să ia lecţii de scrimă şi călărie”, spune – pufăind dintr‑o ţigară – cascadorul Szobi Cseh, care i‑a fost alături la multe filmări. „Şi‑a luat cei mai buni sunetişti, cel mai bun montaj, cei mai buni specialişti în pirotehnie şi efecte speciale. Echipa tremura sub mâna lui. Se muncea pe brânci. Se filma zilnic, în căldură, în galopul cailor, care cădeau din picioare de oboseală. Era infernal, dar el rezista. Mai leşina câteodată, dar se trezea şi continua, fără să spună nimic. Domnule, el voia să facă. Voia să facă. Şi să facă mai mult ca alţii. Nimeni nu‑i stătea în cale.”
Nicolaescu a fugit de acasă la 18 ani ca să urmeze Şcoala de ofiţeri de marină de la Constanţa. Curând după admiterea lui, comuniştii au început epurările. Tatăl lui a fost trimis la Canal, fiindcă era regalist. De teamă că i se vor descoperi „originile nesănătoase”, Nicolaescu a făcut tot posibilul să fie exmatriculat pe motive de sănătate. A reuşit crescându‑şi tensiunea cu medicamente şi cafea în exces. S‑a mutat apoi la un unchi din Bucureşti, departe de Timişoara, oraşul natal. Şi‑a schimbat numele din Florin în Sergiu şi a început să mintă că nu are părinţi. Şi‑a fabricat o biografie falsă cu care a fost admis la Politehnică, pe care a absolvit‑o în 1952. S‑a angajat la o uzină şi câţiva ani mai târziu a fost propus director de cooperativă.
„Mi‑am dat seama că dosarul meu va fi descoperit”, spune el. „Şi atunci am vrut să fug de funcţia de director şi i‑am propus unui coleg, care tocmai terminase facultatea şi fusese repartizat la Buftea, să facem schimb de locuri.” Ajuns din întâmplare inginer în cadrul studiourilor cinematografice, Nicolaescu s‑a lăsat sedus de camera de filmat şi a devenit cameraman. A decis să facă un film documentar împreună cu regizorul Virgil Calotescu, care a abandonat însă proiectul pentru o călătorie. Înainte să plece, pe o bancă în faţa Cazinoului din Constanţa, Calotescu i‑a explicat lui Nicolaescu ce e planul şi ce e contraplanul şi l‑a lăsat să se ocupe de tot. Când s‑a întors, filmul Scoicile n‑au vorbit niciodată era gata.
Cu Memoria trandafirului, scurtmetrajul de debut, Nicolaescu a ajuns la Cannes. Pentru Dacii, primul lungmetraj, coproducţie româno‑franceză, critica l‑a luat în braţe. La Mihai Viteazul, al doilea film, era deja consacrat, iar Occidentul îl curta. În câţiva ani, Nicolaescu a devenit bogat şi celebru. Pentru un film, lua 45.000 de lei, la care se adăugau 25‑27.000 de lei drepturi de autor. Totalul echivala cu preţul unei Dacii. Era de asemenea recunoscut pentru şarmul lui inegalabil. Se ştia că are trecere la femei frumoase, dar păstra mereu discreţia. „Seara, când se terminau filmările şi ne strângeam la restaurant, noi ne îmbătam şi ne bucuram de gagici, care roiau în jurul nostru”, spune Cseh. „Eram săraci şi nu ştiam ce va aduce ziua de mâine, trăiam clipa. El nu stătea cu noi. Se închidea în cameră şi mânca iaurt cu covrigi.”
„Nu aveam prieteni”, spune gânditor Nicolaescu. „Niciodată nu ieşeam. Eram foarte singur. Familia era departe. Dar aveam întotdeauna întâlniri. Femeile mi‑erau şi iubite, şi prietene.”
La 28 de ani s‑a căsătorit cu Mariana, dar a divorţat după trei luni. S‑a recăsătorit mai târziu cu Gabriela, o scenografă, colegă de platou şi pictoriţă din Constanţa, cu care a rămas zece ani. Acum trei ani, s‑a căsătorit a treia oară. Soţia lui, Dana, are 30 de ani şi i‑a fost producător la două filme, Orient Express (2004) şi Cincisprezece (2005).
E pauză publicitară în platou. Carmen Toma, moderatoarea, îşi împrospătează glossul şi‑şi aranjează coafura în ecranul laptopului din faţa ei. Se anunţă 30 de secunde până la intrarea în direct. Sosesc SMS‑uri pentru regizor: o fetiţă de şapte ani care ştie replicile din Mircea şi plânge de fiecare dată la final; un băieţel de şase spune că şi‑a ajutat surioara de opt ani să facă tema la istorie fiindcă a văzut filmul; un mesaj de la o admiratoare: „Sunteţi cel mai mare român în viaţă”. Gazda, Florin Condurăţeanu, se foieşte pe scaun.
„Zi‑le, domnule, pe astea. Sunt uluitoare. E genial. Maestre, aţi primit nişte premii Oscar în seara asta.”
„E o sete de România, domnule.”
Cameramanul numără secundele – patru, trei, doi – şi Nicolaescu intră din nou în direct. Condurăţeanu îi ridică mingea la fileu: „Maestre, spuneţi‑mi, de ce‑mi vine mie să plâng când aud vorbirea lui Mihai? Simt că se ridică în mine toată simţirea românească”. Luminile calde se scurg pe pereţii de rigips mov ai studioului. Nicolaescu răspunde calm, cu o voce calculată, în timp ce îşi bâţâie nervos piciorul. „Românul are un suflet foarte sensibil la patriotism. Românii îşi iubesc ţara. Asta s‑a văzut în filmele mele. Le‑au iubit pentru că le‑am dat această satisfacţie a patriotismului. (...) Maurer mi‑a spus, după succesul meu cu Dacii, că acest film i‑a dat convingerea că patriotismul n‑a dispărut.”
La revoluţie, Nicolaescu a fost unul dintre cei prezenţi în studiourile TVR. Discursul lui înflăcărat a fost aproape fără cusur, ca al unui revoluţionar pur sânge. Adus la Televiziune pe tanc, Nicolaescu a făcut apel la muncitorime să întrerupă lucrul şi să vină în fosta piaţă Stalin, ca „totul să nu rămână un foc de paie”. A militat pentru independenţă şi libertate, pentru oprirea focului şi pentru toleranţă. „Poate unii dintre noi au făcut greşeli. Nu trebuie să le repetăm.”
Pe 22 decembrie, când Iliescu a fost huiduit de mulţime pentru că se adresase cu „dragi tovarăşi”, Nicolaescu a fost cel care a luat microfonul. „Sunt Sergiu Nicolaescu”, a spus el, şi piaţa i‑a răspuns scandându‑i numele. „De aici încolo să nu mai strigăm numele unei persoane, să strigăm România”, i‑a îndemnat el, iar flama patriotică a avut efectul scontat, salvând onoarea fostului preşedinte şi legitimând revoluţia. Când i‑a returnat microfonul lui Iliescu, mulţimea l‑a aplaudat.
Despre implicarea lui s‑a vorbit mult, dar s‑a clarificat puţin. S‑a speculat că revoluţia n‑a fost decât „un film regizat de Sergiu Nicolaescu”. Ba presa a mers cu imaginaţia până la a spune că FSN înseamnă „Florin Sergiu Nicolaescu”.
Declaraţiile lui furibunde împotriva Ceauşeştilor au fost urmate în anii ’90 de implicarea politică de partea lui Ion Iliescu. Într‑o ediţie din 1999 a revistei „VIP Senatorial”, care i‑a fost dedicată în exclusivitate şi care a fost publicată, în parte, din fonduri proprii, Nicolaescu declara că în politica românească „există câţiva oameni deştepţi şi foarte mulţi proşti”. „Printre cei deştepţi i‑aş enumera pe Petre Roman şi pe Adrian Năstase. Îmi plac Iliescu şi Meleşcanu. Iliescu e un tip profesionist, un om cinstit.”
Deşi se prezintă ca o victimă a regimului comunist, Nicolaescu n‑a fost niciodată departe de cercurile puterii. A fost prieten cu Ion Gheorghe Maurer, suspectat că se învârtea în cercul lui Nicu Ceauşescu, iar după ’89 a devenit un favorit al lui Iliescu. Această apropiere i‑a sporit influenţa pe care o avea în cadrul Centrului Naţional al Cinematografiei, organismul care acordă, în urma unui concurs de proiecte, finanţare pentru realizarea de filme de lungmetraj. Regizorii mai tineri îl consideră şi astăzi ...
... unul dintre principalii vinovaţi pentru lentoarea cu care s‑a dezvoltat filmul românesc în anii ’90.
În calitate de senator, a dat o lege a cinematografiei ce prevedea ca CNC să depindă direct de Guvern şi tot el numea de cele mai multe ori preşedinţii CNC. A fost membru şi preşedinte în Colegiul Consultativ al CNC, unde stabilea membrii juriului ce urmau să voteze un viitor film şi decidea cuantumul sumei acordate de către CNC. În acelaşi timp, propunea el însuşi proiecte personale, care erau aprobate de colegi. În felul acesta se crea un cerc vicios ce dădea puţine şanse altor filme.
Când tinerii regizori l‑au acuzat că e un dinozaur al cinematografiei, Nicolaescu a replicat cu seriozitate: „Da, sunt un dinozaur. Dar eu m‑am făcut, prin munca mea. Eu m‑am bătut la viaţa mea să fac film. După ’89 nu eu am făcut cele mai scumpe filme; au fost alţii mai scumpi. Eu am recuperat din audienţă toate finanţările primite. Ba chiar, înainte de ’89, încă trei‑patru filme ale altora se făceau pe banii aduşi de mine. Numai coproducţiile străine au adus ţării 14‑15 milioane de dolari. Mi se pare normal să câştig proiecte. Le merit. 50 de ani am dominat cinematografia!”
Nicolaescu s‑a obişnuit cu acest tir ofensator. Departe de a‑i ştirbi din popularitate, critica negativă a avut chiar un efect pozitiv, de care a fost mereu conştient. („Cu cât critica e mai împotriva mea, cu atât sunt mai popular.”) Mai mult, a alimentat parcă discordia cu declaraţii vanitoase: „Sunt de departe favoritul publicului românesc”, „Filmele mele sunt valabile şi azi pentru că eu când am început să fac film îmi depăşeam epoca”, „În filme istorice sunt de departe cel mai bun regizor pe plan mondial”, „Sunt foarte bine documentat, asta mă deosebeşte fundamental de toţi colegii mei”, „Mihai Viteazul este un film perfect. Este cel mai mare film românesc, fără discuţie.”
Nu doar regizorii tineri au fost lezaţi, ci şi noul val de critici. „Chiar când au parte de scenarii reuşite, filmele suferă de pe urma replicilor plictisitoare şi a unei tipologii marxiste a personajului, care nu poate fi decât bun sau rău, lipsit de nuanţe, deci extrem de previzibil”, spune criticul Andrei Gorzo. „Regimul comunist venea cu această gargară a eroismului colectivist, care împiedica existenţa marilor personalităţi pentru a propune un Mihai dezumanizat, întruchiparea abstractă a poporului român. Şi dacă toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s‑a spus Mihai Viteazul.”
Nicolaescu e un sportiv eşuat în cinematografie, adaugă Cristi Puiu, regizorul filmelor Marfa şi banii şi Moartea domnului Lăzărescu. „Nu neg calităţile tehnice ale filmelor de debut, care pot fi considerate record pentru epoca respectivă. Există acolo o mişcare, o anumită energie. De multă vreme însă, Nicolaescu îmi lasă impresia că nu mai vede filme, că nu se mai informează. S‑a rupt de context, prea sigur de valoarea propriilor producţii.”
În privinţa filmelor făcute sub comunism, criticii se arată mai îngăduitori, le recunosc meritele, audienţa şi, pe alocuri, importanţa. Când vine însă vorba de producţiile recente, spiritele se încing. „Drama mare începe după ’89”, spune criticul Irina Nistor. „Totul e de o incoerenţă absolută şi sună fals. Poate că o să‑i iasă ecranizarea după Pocher, piesa lui Adrian Lustig, care e o comedie cu un mare succes de casă la teatru. Dar ideea de a face un film despre monarhia noastră cu actori dintre cei mai abracadabranţi e greu de ignorat şi de netaxat! E nu numai o lezmajestate, ci o denaturare periculoasă a realităţii.”
Răposatul critic de film Mircea Dumitrescu vorbea chiar de un „clişeu Sergiu Nicolaescu în cultura română”. L‑a numit pe regizor un artizan silitor, harnic, meticulos, tenace şi foarte ambiţios, căruia îi lipsesc harul şi inspiraţia artistică. „Pentru istoria cinematografiei româneşti, Sergiu Nicolaescu se reţine doar ca reper cantitativ. Ca reper valoric (...) nu se reţine nimic. Este un caz clasat. Indiferent de ce va mai realiza el de acum înainte, totul este previzibil. El se va repeta doar. Destinul de regizor creator l‑a ocolit întru totul. N‑a înţeles niciodată ce este arta cinematografului şi nici nu sunt semne că va înţelege.”
Emisiunea s‑a terminat. Toma îşi conduce invitaţii spre ieşire. „Impresionante ecouri, nu, maestre?”, spune Ciocăzanu coborând scările. Nicolaescu tace. Dar în maşină îşi aminteşte de un articol, unul dintre acelea belicoase, căruia a vrut să‑i răspundă cerând drept la replică. Era scris de Cristian Tudor Popescu, „unul care se pricepe la toate, şi la sport, şi la politică şi acum şi la cinematografie”. Şi era plin de „rahaturi”, printre care, spune regizorul, afirmaţia că a fost favoritul regimului comunist.
„Vă spun eu de ce”, intervine Ciocăzanu. „Este gelos pe succesul Adevărului. Eu nu l‑aş privi cu supărare. Este semnul succesului, maestre.”
Pe Nicolaescu îl roade însă faptul că unii nu‑i recunosc meritele. „I‑am făcut o hârtie, în care i‑am răspuns matematic, cum fac întotdeauna, dar după aia nu am mai trimis‑o, că ăsta e un nebun. Mi‑am zis, ce‑mi trebuie mie? Oricum va cădea pe limba lui.”
Lui Emil Constantinescu îi poartă pică fiindcă le‑a spus studenţilor lui de la Cluj că a fost favoritul familiei Ceauşescu. Pe regizorul Mircea Daneliuc îl consideră fiu de mare comunist, pe Lucian Pintilie „cel mai controversat regizor”, iar pe Emil Hurezeanu un ziarist cu origini suspecte. Nemulţumirile lui au luat forme palpabile în 2002, când, într‑o cronică cinematografică, jurnalistul Petre Iancu de la postul de radio Deutsche Welle a spus că anii comunişti au fost „o epocă în care cinematografia română încăpuse aproape integral pe mâna unor neaveniţi înzestraţi cu aplomb, tupeu şi obrăznicie, mascate de un naţionalism strident”. Nicolaescu era una dintre ţinte: „Dotat cu relaţii politice utile, compensând lipsa de talent şi originalitate, producător al unor filme comandate de putere, în timpul comunismului a dispus cum a vrut, decenii la rând, de mari sume de bani”.
Nicolaescu i‑a intentat proces pentru calomnie lui Iancu, postului Deutsche Welle şi lui Hurezeanu, directorul de atunci al secţiei în limba română. Iancu a fost uimit.
„A fost un demers exagerat şi neavenit, total nelalocul său”, spune el. „Simt din partea domniei sale dorinţa de a perpetua o imagine pe care o are despre sine, care este una excelentă şi care nu suportă nici un fel de critici sau obiecţii. Nicolaescu n‑ar fi vrut să fie atins nici cu o floare, ci doar elogiat şi lăudat, iar toate elementele nu prea convenabile ale carierei sale cinematografice să fie trecute discret cu vederea.”
În apărarea sa, Nicolaescu a adus ca argument principal succesul la public, necontestat însă de nimeni, niciodată. Procesul a durat doi ani şi s‑a terminat cu un verdict ce dădea câştig de cauză postului Deutsche Welle. Nicolaescu a fost nevoit să plătească în jur de 3.000 de euro cheltuieli de judecată. Ar fi putut să facă recurs după verdict, dar n‑a făcut‑o.
Acum, la patru ani de la încheierea procesului, numele lui Hurezeanu şi Iancu îi aduc un gust amar. S‑a săturat şi de „lupii tineri”, despre care spune că se comportă de parcă cinematografia s‑ar fi născut cu ei. „Sunt trei, unul în mod special şi încă vreo doi care sunt foarte obraznici. Dar nici nu se pricep la meserie.” Spune că n‑ar face niciodată un film ca al lor: „Ieftin şi simplist – pui o cameră fixă şi îi dai drumul. Eu nu mă întorc la cinematografia primitivă. E o revenire, o modă, care, recunosc, a fost apreciată şi la Cannes”.
Succesul filmului 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile nu‑l impresionează. „Filmul lui Mungiu este de acest model. Dar n‑aş face niciodată un film ca al lui. Nu pot comenta un film care a luat premiu la Cannes. Dar vreau să spun că în fostul regim cel mai mare festival pentru noi nu era Cannes‑ul, ci Moscova. Eu am avut un premiu la Moscova. Eu, care am 64 de filme, n‑am fost la mai mult de trei festivaluri în viaţa mea. Eu fac filme. Făceam două‑trei pe an. Ăştia tineri n‑au timp, că se plimbă pe la festivaluri. Eu am lucrat pentru Occident 27 de filme. Sunt singurul regizor român care a făcut asta. 27 de filme occidentale! 27! E o cifră. Am avut pe Champs Elysées, aproape de Étoile, un afiş de 12 metri înălţime cu Dacii. Am vândut Mihai Viteazul în lumea întreagă, prin Columbia Pictures. Presa întreagă a vorbit de Sergiu Nicolaescu ani de zile.”
Puiu, care a depus mărturie în favoarea lui Iancu la proces, îl consideră ultra centrat pe sine însuşi. „Se laudă, vorbeşte tot timpul despre el, iar dacă şi ceilalţi îl laudă devin prietenii lui. E trist aşa, nu?”
„Nu mă laud!”, răspunde Nicolaescu provocării pe care i‑am lansat‑o în biroul de la Uniune. „Încerc să spun nişte lucruri de foarte curând. Pentru că unii spun fapte care nu sunt complete. Şi într‑o zi o să mă duc. Şi oamenii trebuie să ştie cine sunt şi ce sunt! Spun despre mine adevărul. Şi aştept să‑mi răspundă cineva. Dar nu‑mi răspunde nimeni. Nu‑mi răspunde nimeni. De ce nu‑mi răspunde critica?”
„Vă e frică de moarte?”
„Aş fi putut să‑ţi spun că nu mi‑e frică de nimic. Dar cred... cred că îmi pare rău totuşi. Şi în special că poate exista cineva care să nu mă înţeleagă, după o viaţă de om. O viaţă de om. (Îi tremură bărbia.) 50 de ani de cinematografie. Peste 60 de filme. Să fie oameni care să vorbească despre mine ca şi când aş fi la primul film?! Nu se poate! Nu se poate! Există o minimă consideraţie. Tu... în mintea ta de tânăr idiot... n‑ai nici măcar atâta stimă sau respect faţă de nişte oameni care au existat în comunism şi care au ţinut cultura românească? Care au ţinut cultura românească, domnule. Mai dă‑mi exemplu de un individ ca mine în cinematografie. Nu mai există! Cum să nu mă revolte chestia asta? Nu mi s‑a făcut dreptate în aceşti ultimi ani. Va veni vremea când voi fi judecat, şi de dumneata, şi de alţi cititori. Va veni vremea când vă va părea rău că aţi putut să mă judecaţi aşa cum mă judecaţi şi acuma. Dar nu‑mi mai e util la nimic, căci va fi oricum după moartea mea.”
