Tunul lui Don Carmelo

Un fan al lui Napoli ştie cum să-şi susţină echipa astfel încât să se audă şi de la 60 de kilometri.

CE VĂ VOI POVESTI s-a întâmplat la Telese în 1995, dar nu-i exclus să se mai întâmple și azi. Situată la sud de Roma – 60 de kilometri până la Napoli și 240 până la Bari – staţiunea amintită e căutată pentru băile ei termale, indicate reumaticilor. Se cheamă așa după râul cu același nume, ce se furișează printre niște dealuri cu pretenţii de munţi. Numără circa șapte-opt mii de locuitori, fără excepţie bolnavi de fotbal și, firește, suporteri înfocaţi ai lui Napoli. Dacă te legi de vreunul dintre ei, riști s-o încurci deoarece oamenii din Telese, după chipul și asemănarea tuturor napolitanilor,
sunt iuţi la mânie. Nu se lasă călcaţi pe bătături de două ori. Dacă te încumeţi să spui o vorbă urâtă despre Maradona, care a adus echipei lor favorite titluri de campioană, dar și Cupa UEFA, o încasezi cu siguranţă. Deși s-au scurs douăzeci de ani de când s-a despărţit de Napoli, Dieguito continuă să fie socotit un geniu, un zeu. Fiecare familie din comună îl consideră membru al ei, iar acolo familia, sau famiglia, e sfântă. Nici un muritor nu-i deasupra ei, numai Dumnezeu.

În 1990, la Coppa del Mondo, delegaţia României a stat aproape trei săptămâni la Telese, prilej cu care, în calitate de purtător de cuvânt al FRF, am înnodat câteva amiciţii. Astfel se și explică de ce m-am întors acolo în 1995, când am fost cazat chiar în hotelul în care locuisem alături de Hagi, de Popescu și de ceilalţi – la Grand Hotel, un castel din secolul al optsprezecelea, poate chiar al șaptesprezecelea, transformat într-un stabiliment de cinci stele rătăcit în imensitatea unui parc.

Să nu uit însă, oamenii din Telese au două feluri de mâncare preferate, pastele și fotbalul. Ca să pricepeţi cum e cu fotbalul, am să vă relatez că în 1990, înaintea partidei România-URSS de la Bari, primarul comunei s-a prezentat la Grand Hotel și, declarându-se șeful suporterilor formaţiei noastre, a cerut zece mii de bilete!

De unde până unde zece mii, m-am crucit, când voi sunteţi, cu copii și cu femei, mai puţini?! „Corect, a zis primarul, dar fiecare vrea să meargă la meci. În plus, am mobilizat toate rudele și toţi prietenii să vină încoace și să plece la Bari pentru a-i încuraja pe români, oaspeţii noștri. Datorită vouă, care v-aţi stabilit aici cantonamentul, Telese a ajuns și mai cunoscut. N-avem alt mod în care să vă mulţumim, așa că daţi-ne zece mii de bilete și multe, cât mai multe steaguri tricolore! Nu tobele și sirenele sunt problema, pe-astea le-am cumpărat, ajutaţi-ne cu biletele!” Din păcate, n-am reușit să facem rost decât de vreo trei mii.

Și-acum povestea, cu scuze pentru o introducere atât de lungă. Era duminică și priveam la televizor. Deodată, am auzit o bubuitură asurzitoare, imaginea de pe micul ecran a început să fugă, iar lămpile din cameră să danseze. Cutremur, m-am speriat, am sărit ca ars din fotoliu și am alergat pe scări spre recepţie. Întrucât n-am văzut pe nimeni, am intrat și mai rău în panică. După câteva momente, din biroul de alături a ieșit un tânăr surâzător, relaxat. „Nu-i cutremur, trebuie să fie Don Carmelo, e duminică și joacă Napoli!”, l-am auzit. Sesizând că nu înţeleg, mi-a explicat că Don Carmelo, vecinul de peste deal, a vândut o bucată de vie, a cumpărat un tun și trage cu el pe proprietatea sa de câte ori dă Napoli gol. Bine, bine, mi-am mai revenit, dar nu-l oprește nimeni, carabinierii ce păzesc?! Recepţionerul a zâmbit larg și n-a întârziat răspunsul: „Păi, și carabinierii ţin cu Napoli, așa că se bucură și ei!”.

M-am întors în cameră sperând că Napoli nu va mai înscrie alt gol în seara aceea. Degeaba însă, căci istoria avea să se repete peste douăzeci de minute. Doar că nu m-am mai urnit din fotoliu. Învăţasem lecţia, era Don Carmelo și își exprima veselia.

*Ovidiu Ioaniţoaia este directorul publicaţiei Gazeta Sporturilor şi realizatorul emisiunii Repriza a III-a la TVR1.

Nu sunt inca comentarii.