Umbra mamei șterse ușa frigiderului aidoma unei păsări mari pe o pajiște arsă de soare, fără să lase vreo urmă. Mă privi pieziș în vreme ce încercam să găsesc un sens grafic frunzelor de mărar, tăiate mărunt, ce pluteau deasupra ciorbei de lobodă. „Ei, și zi, cum a fost în Kazahstan, nu ne povestești chiar nimic? Nu ne arăţi niște poze?”
Hmm, la început prietenii și acum mama, îmi ziceam suflând ușor în ciorbă. Scamele verzulii de mărar pluteau de colo colo, izbindu-se unele de altele. Atunci a început să mi se strecoare îndoiala în suflet. Mi-am zis în sinea mea că poate Kirghistanul nici măcar nu există. Prietenii ca prietenii, ei au datoria sfântă de a se preface mereu că îi interesezi, pot să încurce borcanele cât vor, dar mama?! Mama fusese o viaţă întreagă profă de geogra’, a colindat toată lumea, ani la rând, de la un capăt la altul, a înconjurat globuri pământești de diverse dimensiuni, a măturat cu indicatorul sute de metri pătraţi de hărţi. Ea știe totul despre Asia Centrală. Știe prea bine geografia locului, încă înainte ca ţara asta să fi existat fizic, ca stat independent rupt de fosta URSS. Mama știe că Kirghistan, ţara asta pe care o bănuiesc că nu există, e situată la sud de Kazahstan, la nord-vest de China și la est de Uzbekistan, are o climă pronunţat continentală și o altitudine medie de peste 2700 metri. Știe până și faptul că Vârful Pobeda din Podișul Tian Shan are 7439 metri.
Și atunci, de ce oare mă întreabă toţi despre Kazahstan – ţară mare și lată cât toată Europa, dospind de ţiţei și gaze naturale, din al cărei trup inform se desprinde un cordon ombilical infinit ce trece peste mări și ţări, iar într-un final fericit ajunge și la noi în patrie? Îmi imaginez cum din ţeava cea mare se ramifică peste tot alte intestine metalice tot mai subţiri pentru ca, în cele din urmă, păienjenișul să se transforme în flacăra aceea plăpândă și albăstruie – cea care face ca lipitul cu spatele de soba noastră verde din camera mare să devină, iarna, o îndeletnicire atât de plăcută.
În fine, teoretic, ar trebui să scriu un articol clasic de călătorie, dar ce poate fi mai banal decât să te apuci să-ţi uimești conaţionalii cu povești nemaiauzite, expresii exotice, poze și descrieri culinare – doar pentru simplul fapt că ei nu au fost în excursie, în schimb tu da? Nu cred că îi pasă cuiva că în kirghiză salam înseamnă salut și rahmat, mulţumesc. Că beșbarmak e o mâncare cu tăiţei, carne, legume, stropită cu seu fierbinte de oaie, iar kâmâzul e un lapte fermentat, de iapă, imposibil de băut. Obsesie pentru descrierea lumii? Au avut-o deja Cristofor Columb sau Marco Polo. Avem falsul ghid de călătorie al Pelerinului rus, avem John Bunyan și Pilgrim’s Progress-ul său. La noi, Principele Dimitrie Cantemir a descris Ţara Moldovei ca un jurnalist veritabil. Iar Dinicu Golescu zicea frumos cum că locurile din lumea asta sunt anume făcute ca „cineva să le umble destulă vreme, să le vază de multe ori și cu băgare de seamă, ca pe urmă necontenit să poată povesti lucruri vrednice de a le spune”. Există azi internet, unde din trei click-uri bine ţintite și un motor de căutare abil afli totul despre orice. Există Lonely Planet Guide și, de când a apărut, biata noastră planetă a încetat să mai fie singuratică.
Totuși, ce poţi povesti despre o ţară care nu prea există? Merită...
... oare să spui ceva despre Kirghistan când toţi te cred proaspăt întors din Kazahstan?! Pun pariu că pe nimeni nu interesează în mod real ce am făcut și am dres pe acolo, pe unde am umblat, în ce iurte am dormit și dacă era să mor sau nu când am urcat singur ca un prost pe vârful Ak Tash, lângă lacul Song Kul. Mă mai întreabă uneori câte un prieten amabil cum a fost. Dacă sunt laconic, de obicei insistă să afle mai mult, dacă mă apuc de povestit și mă încing cumva desfăcând și o hartă, văd cu coada ochiului cum îi cade pe chip o cortină nevăzută, privirea i se aplatizează, iar mâna se întinde leneș după paharul de bere în timp ce mormăie câte un ah, chiar? hmm. Interjecţii abil plasate cu ajutorul cărora oamenii politicoși mimează interesul.
Decât un articol travel standard, mai bine scriu ceva incomod despre libertate și despre sensul călătoriei. Pentru că libertatea și călătoria sunt două cuvinte lipite între ele, precum marca de scrisoare. Am descoperit libertatea de a călători într-o zi ploioasă de toamnă pe la mijlocul anilor ’80, când treceam podul de la gară având în mâini două sacoșe mari și îndesate, pline cu reviste National Geographic. Am descoperit libertatea de a călători fără să fi făcut vreodată un pas în afara graniţelor și fără a avea vreo perspectivă cât de mică de a o face într-un viitor apropiat, ce se arăta pe atunci incolor și incert.
Una dintre plăcerile perverse ale regimului comunist era îngrădirea libertăţii de mișcare a tuturor acelora care își doreau să călătorească. O altă plăcere consta în a-i expulza din ţară pe dușmanii poporului, oameni care, culmea, voiau să rămână. Un tip care era astfel pe punctul de a fi expulzat definitiv în America vânduse familiei mele, pe o mică avere, o mare colecţie de reviste NG, întinsă pe vreo 20 de ani. În timp ce pășeam alături de părinţi pe asfaltul podului, peste reţeaua de fire și șine de cale ferată ce luceau metalic în păcura nopţii, aveam sentimentul că sacoșele alea grele ca plumbul lui Bacovia reprezentau pașaportul pentru libertatea de a călători de acum neîngrădit, poarta de intrare în alte universuri ce până atunci nu fuseseră altceva decât fie pete colorate pe o hartă, fi e litere negre în vreo carte. Sacoșele purtau o comoară; de fapt, erau două bombe cu ceas menite să dinamiteze graniţele absurde ale sistemului. Cu ele se putea arunca în aer regimul întreg, pentru că simpla acţiune de răsfoire a revistelor era suficientă ca să metamorfozeze universul concentraţionar în care trăiam într-un biet monstru cu picioare de lut. Deodată, regimul comunist îmi apărea înaintea ochilor translucid și vulnerabil precum împăratul cel fudul din poveste, plimbându-se pe uliţe în hainele sale cele noi, obscen de inexistente.
Începând din ziua aceea, mi-am dat seama că în imagini și cuvinte există o putere tăcută. Brusc, toată lumea cutreierată de mama pe hartă ani în șir, cea despre care povestea cu pasiune doar din imaginaţie, a început să prindă viaţă. Până atunci le vorbise elevilor doar așa cum, uneori, ne trezim la rândul nostru povestind un film pe care nu l-am văzut, dar despre care doar am auzit povestindu-se atât de pasional și curgător, încât intuim că trebuie să fie tare frumos. Am început așadar să muncim ca o veritabilă echipă – tata selecta revistele pe teme, ani, făcea riguros cataloage, mama își restructurase radical modul de lucru, selecta acum articole, imagini grafice, statistici, toate în funcţie de programa școlară, iar eu traduceam bucăţi din articole și explicaţii la fotografii. Ba chiar mama făcuse rost și de un retroproiector cu ajutorul căruia le prezenta elevilor imagini, hărţi, fotografii geniale în timp ce le povestea cu o pasiune atât de reîmprospătată, încât nimeni nu bănuia măcar că nu fusese plecată niciodată, nicăieri mai departe de Marea Neagră, unde mă târau sistematic la aerosoli. Părea transfigurată, plină de o energie pe care nu o poţi căpăta oricum, ci doar dacă te-ai întors de curând din vreo expediţie în Ţara de Foc sau, poate, din Groenlanda. Astfel, la rândul lor, elevii de cartier – cenușii și terni precum tencuiala blocurilor în care locuiau – începeau să viseze, să ne calce pe urme și să evadeze cu imaginaţia înfierbântată, aiurea, prin junglele aţoase de prin Malaezia, să...
... se caţere pe optmiarii de prin Tibet, să plutească în derivă pe banchizele din Oceanul Îngheţat alături de urșii polari sau să se coacă la soare sub un baobab în Serengeti, cu un pai în gură, așteptând să se întâmple ceva.
Libertatea de a călători începe cu mișcările ample ce însoţesc desfacerea hărţii lumii pe covor. Ea continuă cu plecarea pur și simplu într-o direcţie necunoscută, încredinţându-te drumului, așteptând ca, din mers, lucrurile să intre pe făgașul lor firesc. Pentru că sensul ultim al oricărei călătorii adevărate este tocmai drumul. A călători fără a te lăsa schimbat pe parcurs înseamnă a fi un simplu nomad. Sau un turist. A călători lăsându-te schimbat de actul a-fi-pe-drum înseamnă a deveni un pelerin. Dintr-o postură astfel asumată de pelerin aflat în mers se ridică întrebările unei metafizici aparent naive – cine sunt, încotro merg, ce caut. Și din creuzetul acestor întrebări se naște schimbarea. Una tainică, lăuntrică, nevăzută.
Pleci la drum pentru că cineva, undeva, povestește. Pentru că vezi o fotografie care te urmărește. Pentru că miroși un fruct neasemuit. Orice călătorie se cuvine privită ca o încredinţare în mâinile nevăzute ale unui parcurs, un parcurs a cărui finalitate nu se întrevede nici prea limpede, nici prea degrabă. La polul opus se află turismul modern, unde nu mai e nimic de descoperit, ci doar de bifat, de posedat (de obicei prin fotografiere) obiective obligatorii amintite într-un ghid colorat, ţinut neapărat pe genunchi. Turistului i se creează de către sistem un alt sistem, pe alocuri asemănător gulagului comunist, un fel de cocon, un spaţiu de confort în care se regăsesc la grămadă aerul condiţionat, mâncărurile tradiţionale, clișeele muzicale sau cele legate de imaginarul local, punctele de belvedere și distanţa bine controlată faţă de băștinași. All-inclusive – ultima frontieră. Iadul. Locul unde nu mai ai nimic de aflat, ci doar de consumat. Un interval temporal ce durează cât eternitatea întreagă.
Așadar, orice călătorie care se respectă are la rădăcina ei o poveste. Prin ea, se instaurează ficţional o lume ce așteaptă cuminte să fie populată de mirosuri, lumină și o cantitate semnifi cativă de necunoscut. Pe vremea conquistei spaniole din Caraibe, cineva proaspăt întors de acolo a început să povestească despre plaje tapetate cu ouă de aur. Altcineva s-a jurat că a zărit prin păduri oameni cu picioare de struţ, iar pe fundul apei, smaralde cât cuprinde. Imaginaţia ascultătorilor s-a înfierbântat în așa hal încât oamenii s-au îmbarcat într-acolo, murind pe capete de scorbut și boli tropicale, doar pentru a vedea aievea cele povestite. Ba mai rău, niște nebuni, în Franţa, s-au apucat să construiască o mașinărie complicată, menită să scoată presupusele roci de smarald de pe fundul mării. Și asta doar pentru că cineva știuse să povestească cum trebuie. Pe de altă parte, când corăbiile lui Magellan au trecut prin apropierea Ţării de Foc, indigenii de pe ţărm – care nu văzuseră în viaţa lor astfel de ambarcaţiuni – nici nu le-au luat în seamă, convinși fi ind că pe dinaintea ochilor...
... le-au trecut niște simple năluci. În imaginaţia lor nu era loc pentru ciudatele păsări cu aripi de pânză ale temerarului navigator. Nimeni nu le povestise niciodată nimic despre ele.
Povestea. Zvonurile altei lumi. Neastâmpărul plecării. Libertatea de a te încredinţa drumului. Proximitatea întâmplătorului. Și, last but not least, speranţa întoarcerii, fără de care orice călătorie ar deveni un marș funebru. Acestea sunt ingredientele active ce îi creează dependenţă oricărui pelerin care se respectă. Libertatea lui se validează de obicei dimineaţa devreme când, într-un loc complet străin fi ind, iese pe stradă și nu contează, dar nu contează absolut deloc încotro o apucă – în stânga sau în dreapta. Sau se validează nefăcând nimic, stând pe spate într-o iurtă și privind stelele prin ochiul deschis al acoperișului, într-o ţară care aproape nu există.
Cu vreo zece ani în urmă, prietenul meu Gerhard a apărut zâmbitor în ușă cu un sul mare sub braţ. Era un covor, aproape zburător, ţesut de mână undeva în Kirghistan. Iar el era pe vremea aceea diplomat german pentru această ţară mică, vioaie și coruptă, proaspăt apărută pe harta lumii. Mai întâi covorul, apoi poveștile. Și, în cele din urmă, instaurarea acelui spaţiu gol ce reclamă umplerea, alături de senzaţia că nu mai e nici o scăpare. Un vid aparent, o pâlnie prin care oasele de ceară, calde, ţi se scurg molatec; un nimic aidoma roţii, al cărei sens se instaurează doar prin golul graţios ascuns în inima ei. Iată-mă așadar, la ceas sortit, într-o iurtă, zăcând pe spate alături de Scafa și Lore, moţăind cu o carte pe piept. Undeva aiurea, foarte aproape de capătul pământului. Vechii navigatori credeau că dacă s-ar avânta prea departe în necunoscut, ar putea cădea peste buza de la marginea lumii, taman în hăul universului. Frumos. Să stai pe buza lumii, cu picioarele bălăngănind alene în gol, așteptând să treacă vremea...
De acolo, din acel loc, se vede bine cum apa și aerul subţire din jur se fac una cu pământul, se amestecă și își schimbă locurile între ele într-un joc ameţitor, de fata morgana. Song Kul înseamnă în limba kirghiză Ultimul Lac și e un loc atât de ireal încât poate fi asociat ideii de capăt al lumii. Contururile ferme, limitele fizico-geografice parcă dispar, iar după câteva zile nu mai știi prea bine unde te afl i și mai ales de ce. Pășunile întinse din jurul lacului, cu iarba galbenă și arsă a unei veri în agonie sunt punctate ici colo de pete albe și negre – turme de oi presărate din două uriașe solniţe nevăzute, una cu sare, alta cu piper. Le mână un călăreţ însoţit de câinele lui. Forma turmelor e o respiraţie uriașă ce ba crește, ba se micșorează, se preschimbă așa, ca trupul palpitând de viaţă al unui nor alb, vara.
Totul pare incredibil de aproape, o lume de jucării risipite pe care le poţi culege, aplecându-te doar, de pe covorul unei camere de copil – lacul, caii, turmele, munţii de dincolo de ţărm, Ak Tash cu vârful lui care îmbie, iurtele presărate aparent haotic de jur împrejur. Sau băieţașul acela călare pe măgăruș, despre...
... care nici măcar nu poţi ghici, privind cu ochii mijiţi, dacă vine sau pleacă. În jur, pe jos, baligi de vacă puse la uscat, singura sursă de foc. Femeia cu chipul împietrit și ars de soare coace pe plită niște lipioșka, un samovar fumegă în contra-lumină, un călăreţ trece agale iscând praf sub copite și niște pescăruși zburătăcesc fără vreo ţintă pe deasupra. Timpul se măsoară doar în intervalele largi dintre ceaiuri, altfel rămânând suspendat și ușor, abur fierbinte dimineaţa devreme plutind în lumina ce dă năvală prin dreptunghiul ușii. Au fost minus 5 grade azi-noapte, am visat iar, dârdâind, același lucru pe care mi-e imposibil să mi-l amintesc dimineaţa – probabil o festă iscată de lipsa de oxigenare a creierului, la cei mai bine de 3000 de metri.
Azi, copilul cu măgărușul va fi tuns chilug și trimis la școală în Koch Kor, un orășel provincial plin de betoane comuniste și case de chirpici. Va fi izgonit din Grădina Edenului pentru păcatul de a se fi înfruptat o vară întreagă din frumuseţea nebănuită ce adastă peste Song Kul, ultimul lac, la stânga, peste drum de capătul lumii. Vara viitoare se va întoarce alt om, dar el n-o știe încă și nu-i pasă, tot ce există cu adevărat e clipa asta palpabilă când priponește caii abia aduși de la pășune. Trage de dârlogii măgarului care, încăpăţânat, dă cu spatele. O voce fermă de bărbat strigă ceva la el într-o limbă necunoscută, iar copilul furios îi trage animalului un șut iscând acel mic norișor de praf ce, pitit sub blană, își aștepta demult momentul de glorie. Apoi, încalecă un cal negru gata înșeuat și pleacă în galop pleznindu-i ritmic crupa cu o biciușcă scurtă.
Iar lumina aceea, cum n-am văzut și nu voi mai vedea niciodată pe acest pământ, începe să se instaureze ca un ordin venit de sus, de dincolo de norii pământii care, cu doar cinci minute mai înainte, nu promiteau nimic în afară de o ploaie zdravănă. Din acest punct de răscruce, nimic nu mai poate fi descris. Și oricum, ce rost ar avea să vorbim despre un loc care, poate, nici nu există?
ciprian teodorescu a scris
intr-atat de multe pagini,ati scris prea putine despre Kargastan.
mi-a atras atentia articolul pentru ca si eu am fost pe acolo....
totusi ,pozele cu Song-kul sunt reusite,exprima mult mai mult decat cuvintele.mult succes in continuare!
1 · acum aproape un an