Un tip intră într-un bar

Claudiu Teohari stă la o masă rotundă într‑o cafenea bucureşteană şi bea un ceai negru. De sub cămaşa dungată cu mâneci scurte ţâşnesc nişte braţe păroase care se odihnesc pe coate. Are 28 de ani şi poartă barbă „de trei zile” – truc menit să‑i asprească faţa de puber entuziast, cu buze groase. Îşi spune Teo – o prescurtare a numelui de familie – din clasa a V-a pentru că aşa i se spunea tatălui său şi i s‑a părut mai interesant decât Claudiu.

Când îl vezi pe scenă, ai impresia că e acolo de când s-au bătut scândurile. Dar undeva, între puştiul care a început să‑şi spună Teo şi bărbatul care în fiecare săptămână face stand-up în faţa unor străini, ceva trebuie să se fi întâmplat.

„Nu cred că există un traseu; la baza oricărui stand-up comedian există nemulţumirile. Dacă am avea zile în şir şi tu ai avea o canapea de piele pe care să mă pui să mă întind şi să mă întrebi de mama, probabil că ai găsi episoade traumatice, nişte frustrări din, nu ştiu, perioada de sugar? Dar un traseu standard nu există.”

Aşa vorbeşte el de obicei. Ia un lucru banal, cum ar fi o întrebare simplă, şi ajunge într-o zonă în acelaşi timp incomodă şi amuzantă. Numărul lui pe scenă e doar o exagerare a felului în care se adresează oamenilor, iar glumele sale – gânduri, frânturi de discuţie şi nemulţumiri duse la extrem.

A făcut Liceul George Coşbuc, în Bucureşti, un loc boem şi deschis înspre experimentare. „A fost cea mai extraordinară parte din viaţa mea până acum.” A fost perioada în care îşi umplea timpul cu tot soiul de activităţi, de la editarea ziarului şcolii şi administrarea paginii de net, până la organizarea de petreceri. Dar cel mai important a fost debate‑ul.

Făcea parte dintr‑o echipă care participa la competiţii ce simulau dezbaterile guvern‑opoziţie (un sistem numit Karl Popper). Aşa a ajuns să pledeze pro sau contra eutanasiei, egalităţii între sexe sau a conflictelor militare de pe glob. Asta i-a permis să-şi dezvolte una dintre abilităţile esenţiale pentru stand-up: vorbitul în public. Dacă te pierzi în faţa altor oameni, n-ai cum să-i faci să râdă. În facultate (a făcut Management la ASE) a ajuns în finala Concursului naţional de Debate. La nivel universitar se folosea sistemul American
Parliamentary, cu echipe de două persoane, care permitea o relaţie mai strânsă între coechipieri. Şi mai era ceva.

„Hai să-ţi spun care-i faza. Că probabil lumea nu prea ştie ce şi cum e cu debate-u’. Mie mi s-a potrivit şi mi-a plăcut mult mai mult American Parliamentary decât Karl Popper, pentru că acolo există o doză de cel puţin 50% bullshit. În Karl Popper contează foarte mult ce spui, nu cum spui. Deci poţi la o adică să fii o maşinărie de redat argumente şi construcţii logice.”

În stand-up e plin de American Parliamentary. Nu trebuie să expui o teză „corectă”, e suficient să pleci de la o idee şi să găseşti „argumentele” care o fac amuzantă. Pentru asta trebuie în primul rând să nu mori de frică atunci când urci pe scenă. După ce începi să înţelegi cum funcţionează mecanismele unei glume şi ce anume îi face să râdă pe nişte străini – nu pe prietenii tăi –, poţi să-ţi construieşti un set, o serie de glume care să curgă în mod natural. Unii comici lucrează ani întregi ca să aibă material pentru un spectacol de 45 de minute. Ceea e e similar cu debate-ul – şi cu orice formă de vorbit în public, până la urmă – e impresia pe care o faci independent de ceea ce spui. În momentul în care ţi-ai construit un set bun, devine foarte important modul în care spui glumele. Şi, cu timpul, asta influenţează şi conţinutul lor. Pe scurt, e vorba de atitudine.

Până să ajungă să câştige bani din stand‑up, Teo a fost timp de doi ani junior copywriter la Leo Burnett, unde, printre altele, a participat la revamparea imaginii lui tanti Maria din reclama pentru detergenţii Bonux. Înainte de asta, a lucrat la o firmă care distribuia cafea, iar în facultate a fost omul bun la toate în cadrul unei companii care organiza evenimente. Dădea telefoane, lipea plicuri cu felicitări şi alerga cu facturile de colo-colo.

Pe vremea aceea nici nu ştia exact ce e cu stand-upul. Văzuse câteva materiale, cum ar fi show-ul ultra-vizionat al lui Pablo Francisco sau Robin Williams Live on Broadway. Într-o seară a ieşit la o bere cu colegul său de debate, Valentin Voinescu, şi subiectul a apărut în discuţie. „Am început să ne gândim că ar fi caterincă să facem şi noi stand-up. Dar era la bere. Fiecare avea câteva idei şi ştiam că se întâmplă stand-up în Café DéKo de vreo lună-două.”

În decembrie 2003, Dan Chişu a avut iniţiativa de a aduce numere de stand-up în cadrul cafenelei pe care o deschisese la începutul anului în incinta Teatrului Naţional. L-a cooptat pe actorul Radu Gheorghe, care a strâns până în primăvară o mână de studenţi de la actorie şi a format prima trupă DéKo. În fiecare săptămână, trupa avea câte un spectacol în cadrul căruia un moment era dedicat publicului: clienţii localului erau invitaţi să spună glume. Când a ajuns prima dată acolo, Teo nu ştia că spectatorii puteau urca pe scenă. A fost o întâmplare.

„Mi-am stabilit data de naştere în stand-up pe 14 februarie pentru că am impresia că atunci m-am dus pentru prima dată în DéKo”, spune Teo. Vocea nu-l trădează, dar zâmbeşte de parcă tocmai s‑a prins că a călcat într-un clişeu. „Eram cu o tipă – n-avea nici o legătură cu Valentine’s Day, că nu eram pe faze romantice. Eram la Universitate şi i-am zis: «Bă, hai la DéKo că se întâmplă stand-up».”

Acolo, în vechiul spaţiu, se adunau maximum 25 de oameni – şi asta în serile cu „motoarele duduind”. Nu doar că nu ştia mai nimeni de Trupa DéKo, dar nu prea ştia nimeni ce înseamnă stand-up.

Până atunci avuseserăm monoloagele subversive livrate de Toma Caragiu la Revelioane, satira şi umorul politic graţie grupului Divertis, care în tinereţe umplea sălile pe la festivalurile studenţeşti, momentele ilare ale lui Horaţiu Mălăele care‑şi rostea textele cu o voce monotonă şi un chip impasibil, scheciurile caraghioase, marca Doru Octavian Dumitru şi scenetele amuzant-vulgare de la Vacanţa Mare, aia din anii ’90. Dar un om care să ia microfonul într-un bar, să-şi spună propriile glume şi să se expună unui asalt de reacţii din partea clienţilor nesatisfăcuţi, nu avuseserăm.

Când a venit momentul publicului, Teo s-a gândit să încerce. A urcat, a spus două glume parţial improvizate. Prima despre motivul pentru care femeile nu fac armata, iar cea de-a doua despre relaţia dintre Mioriţa şi iarbă, o bucată delirantă care după ani de zile de cizelare are un loc important în numărul său de acum. A mers, iar după aceea a fost invitat să facă parte din trupă.

„Ştii care-i chestia? Acum, uitându-mă în urmă, chiar sunt momente care îţi schimbă viaţa. Ăla a fost unul dintre ele.”

E următoarea sâmbătă seară şi, ca în fiecare săptămână, Trupa DéKo are show în cafeneaua de pe Smârdan. Pe scenă e Costel, mezinul, care intră de obicei al doilea. A venit în trupă la câteva luni după Teo, adus de un prieten care îl cunoscuse la o petrecere şi cu care râsese o noapte întreagă. Ocupă puţin spaţiu în lumina reflectorului, dar debitul lui verbal e inegalabil, iar scenele complicate cu care îşi năuceşte publicul sunt halucinante (spre exemplu: unui om care se aruncă de la etajul 10 apucă să-i treacă viaţa prin faţa ochilor doar până în clasa a treia, iar unuia care se aruncă de la etajul 1000, are timp să-i fie povestită cu lux de amănunte de Florin Piersic). Costel s-a tuns foarte scurt şi arată ca o combinaţie între un băiat de amvon şi un ucigaş în serie debutant. Vocea sa ascuţită pătrunde prin uşa subţire dinspre scenă până în culise.

Apare şi Teo. Pe deasupra tricoului negru cu un smiley împuşcat în cap poartă o parka maronie din catifea reiată. Are o barbă de şi mai multe zile, aşa că arată ca un început de Gyuri Pascu. În partea cealaltă, după cabinele înguste, Vio se balansează într-un scaun. E cel de-al treilea membru al trupei, un munte de om, cu umerii uşor căzuţi şi faţă blajină, de Clive Owen depresiv şi pufos. Când e pe scenă îşi păstrează faţa inexpresivă, iar glumele sale sunt de multe ori scurte şi iau publicul prin surprindere.

„Ai zis ceva despre cutremur?”, întreabă Teo.

„Da. Am zis că după cutremur am aflat de pe Antena 3 ce trebuie să faci când vine cutremurul. Aşa că data viitoare ştiu ce să fac.”

„Ce?”

„Dau pe Antena 3”, spune Vio.

Cabinele protagoniştilor nu au tavan şi sunt sărăcăcioase. O oglindă, un cuier şi o masă mică sunt singurele accente în monotonia unui galben deprimant pe care Teo îl descrie mai degrabă ca pe un „galben pai decolorat, sau galben pişat după 6 litri de apă. Cam aşa.”. Se opreşte lângă balcon şi îşi fixează privirea în podea. Îşi caută ţigările şi rosteşte încet: „Mă tot gândesc cu ce naiba am început ieri”.

Nu că ar începe de fiecare dată cu altceva. Asta e una dintre percepţiile greşite asupra stand-upului: că totul e improvizat, că de fiecare dată e diferit – lucru practic imposibil. Ca să ajungă la o glumă foarte bună, un comic trebuie să o exerseze ani de-a rândul şi nu are unde să facă asta decât în faţa publicului. Dacă iei un microfon şi te filmezi spunând glume, nu faci nimic; ai nevoie de un public cu care să interacţionezi. Glumele spontane pe care le faci cu unii dintre clienţi se numesc crowdwork şi sunt folosite ca să te apropii de oameni, dar nu te poţi baza doar pe asta. Interacţiunea în stand-up înseamnă că tu spui glume, iar oamenii răspund prin râsete, chiuituri, zâmbete de complezenţă sau chiar linişte şi reproşuri.

În sală porneşte muzica, semn că a sosit rândul lui Teo. Trece prin umbrele din jurul scenei şi urcă. Scoate microfonul din stativ şi se uită în jur. Ia o gură de bere şi aşază sticla pe taburet, după care începe să se balanseze în ritmul piesei de hip-hop. Muzica se opreşte.

„Deşi nu pare, show-ul nu s-a terminat”, spune Teo şi publicul începe să râdă.

Stand-upul e rutină, trebuie să spui cam aceleaşi lucruri, dar e şi varietate, pentru că nu sunt două seri în care să ai acelaşi public. Simţind momentul potrivit, Teo încearcă ceva diferit.

„N-aveţi idee ce greu e să intri după Costel...”

Se face puţină linişte, dar e încă rumoare.

„E de parcă intri la curve după prietenul tău cu pula mare.”

Ca o reacţie în lanţ, râsetele pornesc de la una dintre mese şi se extind în restul sălii. Iată şi pula.

În ianuarie 2007 din Trupa DéKo nu mai rămăseseră decât Vio, Costel şi Teo. Ceilalţi membri plecaseră fie ca să se concentreze pe actorie, considerând stand-upul un moft, fie ca să-şi facă o altă trupă. Publicul din DéKo se înmulţise treptat, însă în ianuarie a crescut brusc. Pentru că atunci clipul cu „pula mea” a ajuns viral pe internet. Era un segment dintr-un show în care Teo făcea un fel de analiză lingvistică asupra apetenţei pentru această expresie în rândul bărbaţilor. Un material porcos, dar nu de dragul de a fi porcos – o bucată excelentă de stand-up în care Teo îşi etalează stilul. Şi spune de multe ori „pulă”.

Dar, încă din introducere, îşi avertizează publicul: nu faptul că foloseşte cuvinte obscene e amuzant aici, ci faptul că bărbaţii îşi comunică extrem de multe lucruri prin intermediul acestor cuvinte. Aici e esenţa stilului lui Teo – pleacă de la nişte observaţii, unele dintre ele aparent mici şi neimportante, pe care le întoarce pe toate părţile până stârneşte râsul. E stand-up bun.

Şi totuşi, şi-a luat-o pentru asta. Şi-a luat-o pentru că „oamenii în general şi românii în particular”, cum spune el, se pricep. Se pricep şi la stand-up deşi n-au văzut aproape nimic. S-au uitat la Seinfeld şi au impresia că ăla e stand-up tipic. Nici nu pot fi mai departe de adevăr. Dintre toţi comicii nord-americani, sunt doar o mână de oameni care nu folosesc înjurături deloc. Nu pentru că e mai uşor să amuzi dacă zici „pulă”, ci pentru că e mai greu să pari natural când tu în mod normal înjuri, în schimb pe scenă te abţii.

A trecut de ora 11 şi Teo întârzie, deşi are înainte o zi întreagă de filmări. Apare după 15 minute, cu un tricou galben plin de firicele de păr din barba pe care şi‑o tunsese în grabă. Are faţa roşie de nesomn şi ochii împăienjeniţi. Trebuie să filmeze pentru emisiunea După bloguri, de la Realitatea TV, pe care o prezintă.

Subiectul din dimineaţa aceasta e un blogger naţionalist care vrea să candideze la preşedinţie. Planul e să-l filmeze în faţa unei sinagogi, dar înainte de asta are nevoie de o cafea şi ceva de mâncare. E mort de somn pentru că în urmă cu o seară fusese la Galaţi pentru un spectacol. Ca să poată conduce la întoarcere, băuse un Redbull şi o cafea; n-a reuşit să adoarmă decât la 7 dimineaţa.

Se aşază pe terasa de la Everest, unde îl aşteaptă echipa de filmare. Şi-a luat un sandwich, o salată cu sfeclă, un espresso lung şi o apă plată. Suficient cât să se întremeze. Regizoarea, o tipă cu părul creţ şi faţa plină de pistrui, se uită la el îngrijorată:

„Ai întrebările? Ţi le dau să te uiţi peste ele?”

Apucă hârtiile în timp ce înfulecă şi scapă un suspin: „Am început să-mi aduc aminte cum e să fii om”.

„Fardurile oare mai există?”, întreabă regizoarea privindu-i faţa de cobai supus unui nou tip de somnifere.

„În geanta de la cameră”, îi răspunde Teo.

Din cealaltă parte a mesei, viitorul candidat la preşedinţie Marian Bătăiosu aruncă o glumă: „Bănuiesc că sunt pentru el, nu pentru mine”. Apoi deraiază într‑un monolog despre o dezbatere dintre Russo şi Rothschild, ceva despre reducerea populaţiei mondiale. E un culturist cu frunte lată şi ochi sticloşi. Poartă o cămaşă bej peste jeanşi cu genunchii creponaţi, pantofi maro, pătraţi, şi şosete albe.

Regizoarea scoate ustensilele şi începe să-l fardeze pe Teo.

 „Oricât aş încerca, tot urât rămâi”, şi râde scurt.

„Da’ cu cine ai filmat înainte? Cu Angelina Jolie?!”, spune Teo.

În câteva minute echipa e în faţa sinagogii de pe  Str. Tache Ionescu. Paznicul, un individ pirpiriu cu kippah şi o dantură strâmbă se holbează la ei din spatele unor lentile groase. Bătăiosu se întoarce cu faţa către Teo şi începe să transpire. Întreabă dacă n-ar fi cumva mai bine să filmeze puţin mai departe.

„Nu de alta, dar îmi e să nu mă înjure cititorii.” Într-adevăr, pe blogul său menţionează că nu are nimic cu evreii în general, ci doar cu ticăloşiile unora dintre ei. Ca să spargă gheaţa, Teo se apropie de el şi începe o conversaţie.

„Chiar te-ai înscris?”

„Da, trebuie să strâng semnăturile.”

Paznicul ţâşneşte din locul său, de lângă intrarea în sinagogă, şi începe să alunge oamenii care intră în cadru.

„Lasă-i să treacă, să fie normal”, spune regizoarea şi individul se calmează.

„Hai să ne pornim”, spune Teo. „E OK lavaliera asta?”

Regizoarea dă semnul.

„... Bătăiosu însă o face. Marian Bătăiosu are blog la bataiosu.wordpress.com, iar pe 2 mai şi-a depus candidatura la preşedinţie. Salut, Marian.”

Întrebările gravitează în jurul unei posibile victorii ale bloggerului‑candidat. Răspunsurile sunt seci, subiectul e intimidat. În momentul în care porneşte camera, se pierde. După câteva minute lavaliera lui Teo încetează să funcţioneaze şi cadrul trebuie reluat. Dar e obişnuit cu asta; de fiecare dată când urcă pe scenă trebuie să spună în mare parte aceleaşi glume, aşa că rutina nu-l deranjează. Din nefericire însă, nu ştie să repare lavaliere.

„Încearcă să vorbeşti în lavaliera lui”, spune regizoarea, iar Teo se apropie alarmant de mult de Bătăiosu.

„De la distanţa asta, că altfel e ciudat.”

Bătăiosu zâmbeşte stânjenit. Reiau cadrul, dar cameramanul anunţă că a căzut şi cealaltă lavalieră.

„Băi, e blestemul lavalierei”, izbucneşte Teo şi îşi aprinde o ţigară până se ajustează echipamentul. Bătăiosu vorbeşte despre politică şi îşi freacă palmele.

După câteva minute Teo îşi aruncă ţigara într‑o baltă şi îşi montează noua lavalieră. Paznicul se aşază în uşa din lemn a sinagogii, la un pas în spatele lui Bătăiosu, uitându-se fix înspre cameră.

„Hai să profităm de momentele astea când mă simt în viaţă”, spune Teo şi inspiră adânc. Cadrul se reia.

„Bătăiosu însă o face...”, începe Teo, exact ca prima dată. Cei doi îşi strâng mâinile de parcă s-ar fi cunoscut acum.

„De ce vrei să fii preşedinte?”

„Cineva trebuie să schimbe lumea”, spune cu încredere.

„Nu cred că ai vreo şansă, dar hai să vedem. Cine sunt consilierii tăi în campanie? Uite, Geoană îi are pe consilierii lui Obama, tu?”

„Eu îl am pe Doamne‑Doamne”, răspunde Bătăiosu cu pioşenie şi arată în sus. La câţiva metri deasupra sa, în peretele sinagogii, e sculptată steaua lui David.

„A căzut lavaliera”, mormăie regizoarea cu dezamăgire în glas.

„Nu pot să cred”, spune Teo şi se prinde de cap.

Paznicul priveşte fascinat cum echipa de filmare îşi strânge materialele. După ce patru lavaliere au cedat, regizoarea şi‑a dat seama că problemele erau din cauza camerei, aşadar pleacă să caute alta. Teo şi Bătăiosu rămân la o discuţie lejeră pe marginea show-bizului. Apropo de emisiuni TV, Teo spune că există o ciclicitate în ceea ce priveşte faima. Lazarus e acum pe val, iar alţii care fuseseră sus, au dispărut. Trebuie să-ţi administrezi bine succesul.

„În urmă cu câţiva ani, dăduse cineva o previziune astrologică: Vacanţa Mare va dispărea în... câţiva ani”, spune surâzător Bătăiosu.

„Când a fost asta?”, întreabă Teo.

„Acu’ cinci ani.”

Cei doi izbucnesc în râs, iar apoi discuţia alunecă înspre politică şi alegerile din 2009.

„M-aş duce s-o votez pe Elena Băsescu la Europarlamentare”, spune Teo. „Că dacă tot e inutilă, măcar să fie amuzant.”

Bătăiosu nu pare că înţelege, dar zâmbeşte politicos.

Uşa se deschide brusc şi Teo intră în culise cu paşi mari. Îşi agaţă hanoracul în cuierul primei cabine şi se apropie de balcon. Poartă un polo negru, deschis la doi nasturi şi jeanşi. Arată mult mai bine decât cu o zi înainte, dar tot e frânt. Îşi masează ochii sub care încă atârnă cearcăne mari. „Cred că sunt bolnav psihic. Am stat până la 5 dimineaţa pe calculator”, spune el, îndreptându-se spre toaletă.

Clubul e plin. La o masă din mijlocul sălii stă deputatul Bogdan Olteanu, impunător, cu scalpul lucios ieşind proeminent din mulţime. Vio şi-a început numărul de douăzeci de minute; însă Costel e plecat în vacanţă, aşa că cei doi trebuie să susţină un spectacol mai lung decât de obicei. „Diferenţa dintre un show de 40 de minute şi unul de 20 de minute e enormă”, spune Teo. Îşi aprinde o ţigară şi ascultă ce se întâmplă în sală. „La Costel de obicei nu, dar la Vio sunt atent la nişte glume marker, ca să văd cum e publicul.”

În funcţie de reacţia oamenilor ştie în ce direcţie poate vira materialul său. Cu o seară înainte fusese groaznic. Era într-o stare proastă după o zi de filmări şi doar două ore de somn. În mod normal trebuia să rămână pe scenă 45 de minute, dar după 35 a renunţat. Ar fi rămas, dacă nu erau oamenii atât de plaţi. „A fost cel mai prost public pe care l-am văzut vreodată. Era average. Chiar mai mult decât atât, nu erau medii, erau mediocri”, spune el descurajat.

Îşi termină berea şi se îndreaptă spre bar. Se opreşte lângă Dan Chişu. Amândoi urmăresc ce se petrece pe scenă, dar sunt mai degrabă atenţi la reacţia celor din public. Olteanu poartă o cămaşă albă şi un sacou deschis la culoare, dar nu are cravată. E relaxat şi pare că se simte bine.

Vio transpiră sub reflectoare. E în toiul glumei despre messenger, una dintre cele mai reuşite, şi printre puţinele care sunt încărcate politic: „Boc cred că are la avatar o poză cu Spider-Man. E ca un copil foarte mare. Nu prea poţi să-l iei în serios când vorbeşte. «Am făcut bugetul pe 2009 şi...»”. Face un pas în stânga şi‑i trage o palmă unui Boc imaginar, răstindu‑se la el: „Ce-i, mă copile, dă-i drumul de-aicea”. Apoi se întoarce brusc, mimând că scoate ceva din buzunar:

„Am luat pentru tine Hubba-bubbaaaaaaa!”

Publicul, inclusiv Olteanu, izbucneşte în râsete. Teo e mulţumit, aşa că se duce până la bar şi îşi ia o nouă bere. După ce Vio coboară de pe scenă în aplauzele publicului, începe o piesă de hip-hop. Teo păşeşte din umbră, scoate microfonul din stativul de lângă trepte şi urcă pe scenă calm. Îşi aşază berea pe scaun şi începe:

„Ştiu că tocmai aţi făcut-o, dar hai să-l mai aplaudăm o dată pe Viorel. Vioooo!”

Lumea aplaudă, apoi se domoleşte.

„E greu, mânca-ţi-aş, că sunteţi public. Masa aia mă fluiera de când m-a văzut, la masa cealaltă s-au uitat la mine şi-au zis: «Aaa, mergem la o ţigară?».”

În sală se râde răzleţ. Publicul e încărcat de energie după numărul lui Vio, iar Teo trebuie să-l preia lent.

„Îmi aduc aminte că acum vreo doi ani făceam un show cu intrare liberă în Vama Veche. Eram la Club A, şi era o masă care nu vroia să plece. A venit ospătăriţa şi le-a spus: «Vreţi să mergeţi sau rămâneţi la show?» «Ce show?» «Păi e stand-up cu băieţii de la DéKo.» «Cât e biletul?» «Gratis.» Şi unul s-a uitat la ea şi-a zis: «Şi merită?».”

Un râs aşezat străbate mesele; Teo se uită la coridorul care dă spre toalete. Cei care ieşiseră la ţigară încă nu s-au întors.

„Ăia tot fumează”, spune el pe un ton indiferent. „Îmi place. Şi eu fumez şi-am observat o chestie la fumători: aerul, când fumezi, e cum e apa la bere. Cu cât e aerul mai bun, cu atât e ţigara mai bună. Aţi văzut vreodată un fumător care se dă jos din tren la munte?”

Inspiră puternic.

„Aaaaaaah. Merge o ţigară.”

Râsete.

„E ozon, frate! E aer curat, e ţigara mai gustoasă!”, spune Teo, cu berea atârnând în mâna dreaptă. Se uită la unul dintre spectatori.

„Fumezi?”

Bărbatul dă din cap că nu.

„Nu ştiu care dintre voi fumaţi. Fumează cineva...?”

De la o masă se aude un „Aaaaaaaaaaaa” de protest.

„...iarbă?”

Un mugur de râsete se împrăştie prin sală. Ce urmează e un act organic, în care Teo trece de la o glumă la alta de parcă ar fi la o bere cu prietenii, iar el e cel mai curios dintre ei. Vede tot felul de chestii amuzante în jur şi simte nevoia să le împărtăşească: un afiş care interzice drogurile în frizerie (caz real), o similitudine între marijuana şi mătrăgună (ambele sunt naturale), plus o revelaţie despre existenţa panei prostului pentru fumătorul de iarbă (n-ai foc). Publicul e încălzit şi acum încearcă o improvizaţie. Ia o gură de bere.

„Mmm. M-am riscat un pic acum, sincer să vă spun. Nu ştiu câţi dintre voi aţi observat. M-am riscat cu materialul ăsta despre iarbă, care în continuare e ilegală în ţară, pentru că printre noi se află domnul Bogdan Olteanu.”

În sală, râsete sparte. Ca un vânător care îşi caută ţinta, Teo îşi face mâna streaşină, căutându-l cu privirea pe Olteanu.

„Sincer, sunt paralel cu politica. Mai sunteţi sau nu preşedinte la Camera Deputaţilor?”

Olteanu ridică arătătorul mâinii drepte şi îl scutură puternic.

„Nu? Deci sunt OK, da?”

Sala e în hohote. Olteanu dă din cap zâmbind.

„A, nu? Aveţi relaţii în continuare...”, spune Teo chicotind. Pregăteşte ceva, aşteaptă momentul potrivit.

Din sală se aude „...sunt OK, tu nu!”.

„Poftim?”, spune Teo şi-şi acoperă din nou fruntea cu palma, privind înspre masa lui Olteanu. Linişte.

„Eu sunt OK, tu nu!”, îi răspunde Olteanu arătând cu degetul.

„Eu nu? Uuu. Dar ce se întâmplă? Scrie PD-L pe mine, sau...?”

Toţi cei de la mese prind poanta şi sala se umple de râs. Nici Olteanu nu se mai poate abţine. Nu pe el a vrut să‑l facă să râdă. Olteanu a fost doar pretextul, o ţintă falsă care i‑a permis să smulgă hohote din partea spectatorilor săi mai puţini celebri. Apoi, Teo trece mai departe.

„Nu scrie PD-L pe mine, dar vă zic o treabă: eu într-o lună o votez pe Elena Băsescu, v-o jur.”

Sala râde cu totul. Teo spune acelaşi lucru pe care l-ar spune oricui, inclusiv unui blogger radical la o discuţie în faţa unei sinagogi, doar că acum e pe scenă. Exagerează, întinde coarda.

„Haideţi să vă zic de ce o votez pe Elena Băsescu. Fără să vă jignesc, dar dacă se întâmplă, asta e. Politica e absolut inutilă, e momentul să ne şi distrăm.”

Din partea dreaptă a scenei erupe un vulcan de hohote, în centru, Olteanu râde incontrolabil, iar din spate pornesc chiuituri frenetice. De peste tot se aud aplauze. Barul e plin de râs.