Reportaje Inapoi

Un tip intră într-un bar

Rating loading ... Tweet it Share it

Autor: Sebastian Ispas

Editie: Iunie 2009

Imagine: Camil Dumitrescu

Etichete: Bucuresti , Horatiu Malaele , vama veche , Angelina Jolie , Teatrul National , Gyuri Pascu , CLIVE OWEN , Cafe Deko , Teo , Costel , stand-up , Claudiu Teohari , Dan Chisu , Radu Gheorghe , Toma Caragiu , Florin Piersic , glume , Vio , Elena Basescu

Café DéKo e un bar scufundat în penumbră, la etajul doi al unei clădiri din centrul vechi al Bucureştiului. Seamănă cu un subsol, chiar dacă în sală – pe care la ore de vârf o umplu peste 200 de persoane – nu e nici urmă de umezeală sau de fum de ţigară. Dar e întuneric. Un întuneric plin de siluete; luminile slabe ale lustrelor suspendate decupează pe alocuri perechi de sâni înfăşuraţi strâns în haine subţiri şi braţe care mişcă într‑un du‑te-vino continuu sticle verzi de bere. Pe fundal se aude tare, poate prea tare, o piesă de hip-hop. E 11 seara, e sâmbătă şi barul e înţesat cu oameni care au venit să râdă.

Singurul loc inundat de lumină e scena joasă în spatele căreia atârnă o cortină stacojie şi care, cu excepţia unui taburet înalt şi a unui stativ de microfon, e goală. Din umbra care o împresoară apare o siluetă bine proporţionată, cu un cap rotund şi o barbă de câteva zile. Bărbatul urcă treptele din lemn cu paşi siguri şi ia microfonul din stativ, aşezându‑şi berea pe taburet. Muzica se opreşte brusc. A sosit momentul ca Teo, unul dintre cei trei membri ai Trupei DéKo, să-şi înceapă numărul.

„O atmosferă fierbinte aici în Café DéKo. Ştiu că tocmai aţi făcut-o, dar haideţi să-l mai aplaudăm o dată pe Costel, vă rog eu mult.”

Aplauzele şi strigătele de aprobare acoperă şi ultimele şuşoteli din sală. Aşa începe de fiecare dată. Înainte să-şi spună glumele, Teo animează publicul pentru colegul care tocmai a coborât de pe scenă. Fiecare spectacol al trupei durează o oră şi jumătate: Vio e primul, apoi urmează Costel, iar ultimul e Teo. Fiecare are în jur de 30 de minute ca să facă oamenii să râdă.

În timp ce aplauzele se sting, Teo strigă din toate puterile:

„Costel din Bacăăăău! Mic, da’ bun. Ca un vibrator anal.”

Cascade mici de râsete se împrăştie în toate direcţiile; voci feminine chicotesc.

„Mmm, aţi râs. E publicul meu în seara asta...” Testează apoi apele cu o glumă scurtă despre arestarea lui Gigi Becali. Trebuie să-şi încălzească publicul, să-l preia încet şi să-l conducă înspre un platou de râsete succesive, iar apoi să ajungă la climax. E ca un joc de seducţie, nu e bine să dai buzna ca animalul şi să pui mâna direct pe fund. Îţi trebuie răbdare.

Teo face asta de mai bine de cinci ani, din 2003 şi până acum a avut peste 1000 de spectacole. Face asta pentru că îi place să urce pe scenă şi să facă oamenii să râdă doar cu un microfon în mână, fără machiaj, fără costume, fără recuzită. Face asta pentru riscul la care te expui când spui glume în faţa unor oameni pe care nu‑i cunoşti. Face asta pentru că e distractiv. Pentru că asta ştie să facă. La asta e bun. Dar ce anume face?

Face stand-up. O formă de comedie tipic anglofonă, care a evoluat la începutul secolului trecut din spectacolele de vodevil şi music hall. Ideea e simplă: un om îmbrăcat absolut normal urcă pe scenă în faţa unui public, într-un bar sau club şi începe să spună glume. Materialul trebuie să fie original – în general, se evită bancurile. Chiar dacă e exersat obsesiv, numărul trebuie să curgă cu lejeritatea cu care sunt spuse poantele la o bere cu prietenii. Glumele sunt foarte variate, de la relaţii interumane la cultură, la maturizare, la absurditatea vieţii de zi cu zi. Adică orice e legat de experienţa umană.

 

Pagina /6 Pagina urmatoare Pagina precedenta

Galerie foto

Right Left

Comentarii

Nu sunt inca comentarii.

Scrie un comentariu

Textul nu este case sensitive
Refresh

* Campurile marcate sunt obligatorii