Oraşe sub invizibile clopote de sticlă, infernul lui Dante, nestemate scoase din pământ de sârbi. Şi Winnetou care vinde benzină la umbra rachetelor nucleare Titan II.
Vechea mea Toyota Camry gri înainta către poarta de intrare a vestului Americii ca un tren. Tudum, tudum; tudum, tudum. Podul din Saint Louis, graniţa oficială dintre lumea agrară a mijlocului Americii şi preeriile sălbatice ale vestului îndepărtat, era făcut din grinzi de metal vopsite odată verde, acum pătate de dâre roşii şi roase de tonele de sare împroşcate pe ele de maşini în ultimele 50 de ierni. Vertebrele podului, făcute din dale de beton prost legate printre care se vedea uneori apa maro de dedesubt, scuturau maşina şi îmi făceau dinţii să clănţăne.
Era prima mea călătorie în vest, în vara lui 1996. Ca pionierii de odinioară, sătul de lumea fandosită a New York-ului, căutam un loc nou sub soare. Mi se oferise un post de doctorand la Universitatea Californiei de Sud, pe malul Pacificului, şi mă grăbeam să îmi întâlnesc destinul. Ajuns însă la malul fluviului Mississippi am avut senzaţia că ratasem ceva. Apa era lată, într-adevăr, dar nu cine ştie ce. Probabil mai puţin de un kilometru. Ţărmul celălalt, acoperit de o perie de copaci subţiri, îmbârligaţi într-un desiş dezgustător, abia se desluşea într-o mâzgă lipicios de caldă. Dincolo de copaci se profilau fabrici lăsate în paragină. Locul nu avea majestatea unui uriaş ce se ridică brusc în picioare, zburlindu-ţi părul de pe ceafă; nimic din potopul de apă adâncă, repede, întunecată, gata să mă ia devale cu pod cu tot, la care mă aşteptam. Mocirloasă, năclăită de crengi şi trunchiuri de copac, suprafaţa Mississippiului era pătată cu ulei roşcat ca un bolnav de hepatită avansată.
Nici măcar arcul ce străjuieşte râul şi care marchează punctul de intrare în Vestul Statelor Unite, un monstru de oţel de 200 de metri înălţime, nu-ţi dădea fiorul pe care ar fi putut să ţi-l dea. Dacă ai fi pus lângă el încă un arc identic ai fi avut cea mai mare reclamă McDonald’s din lume.
Lăsasem în urmă un New York hiperindustrial, murdar, dar copleşitor, unde trebuie să dai capul pe spate ca să vezi unde se termină clădirile. Mă aşteptam să găsesc un Vest la fel de nemăsurat – dar în termeni geologici, nu umani. Un univers crud, deschis tuturor posibilităţilor. În locul lui dădeam peste şosele sparte, poduri vechi, case fără gust, oraşe oarecare. Ignoranţa neofitului nu are într-adevăr margini. Cu mult mai departe de râul Mississippi, graniţă convenţională dintre natură şi civilizaţie, Vestul trăia. Doar că eu nu o ştiam încă.
De fapt noi, europenii, nu avem habar ce înseamnă ca spaţiu geografic America. Spunem că e mare, ne imaginăm că regiunile sale sunt cât o ţară, că vestul e departe de tot, dar imaginile noastre despre noul continent sunt limitate la ce ştim. Punem în bască vederi din New York (Statuia Libertăţii), Chicago (văru’ Radu pe malul lacului, cu blocurile în spate), Florida (Disney World sau poate nişte fete pe plajă, cu fesele tăiate de un şnur optzecist) şi poate Los Angeles („H O L L Y W O O D”). Mai aruncăm peste ele nişte bileţele cu vorbe, că imagini nu prea avem, cum ar fi internet, maşini, porno, filme, Texas, prerie, indieni, munţi, cactuşi. Scuturăm bine. Apoi tragem la nimereală. Ignorăm faptul că America de Vest e de fapt un alt continent, ce trebuie pus pe hartă alături de America de Nord şi de Sud. Am aflat-o numai după ce am mai condus încă două zile după trecerea fără glorie a simbolicului Mississippi.
Am alergat biata mea mârţoagă mecanică precum un nebun, zile la rând, cu 110 km/h, câte 10 ore. La sfârşitul primei zile am oprit în mijlocul unei câmpii fără noimă, plată, înţepată doar de câteva silozuri de cereale. Oraşul Oakley. La motel, proprietarul mi-a dat o mică broşură cu „atracţii locale”. „Bine ai venit în Oakley, oraşul natal al prietenei lui Buffalo Bill, Ann Oakley, aflat la numai 253 de mile (407 kilometri) de Denver, cel mai apropiat oraş din Vest.” Începeam să mai pricep câte ceva.
De la Oakley încolo parcă mi-a făcut cineva operaţie de cataractă. Câmpia s-a transformat într-un platou înalt, neverosimil de aproape de cer. Autostrăzile au devenit piste de curse, cu o limită de viteză de 120 km/h. Nici un copac şi nici pic de verdeaţă, doar tufe rotunde, uscate, ţepoase. Şi aerul e uscat ca iasca. Orizontul nemărginit te face să te simţi ca o târâtoare într-o bătătură plină de praf chiar când alergi cu 150 la oră. Nu există case, sate, ferme. Doar staţii de benzină. Nici nu e de mirare. Cele 18 state ale vestului au numai 15 locuitori pe km pătrat, faţă de cei 135 ce se înghesuie pe kilometru la malul Atlanticului. Dacă excludem marile metropole din vestul Americii (Denver, Seattle, San Francisco, San Diego), vorbim de fapt de 7 locuitori pe kilometru pătrat. Comparaţi cu România, unde pe aceeaşi suprafaţă se înghesuie 90 de cetăţeni.
Vestul e un deşert făcut pentru esteţi. Goliciunea naturii e presărată cu cele mai aiuritoare monumente şi naturale, dar şi tehnologice. Pe drumul meu către California, după ce am părăsit Oakley, am intrat în Munţii Stâncoşi prin care am condus încă trei zile. Autostrada cu patru benzi a tăiat ce a tăiat din dealuri şi deodată a început să se învârtă ca un şarpe prins de coadă în jurul munţilor golaşi şi aspri. La un moment dat am cam rămas fără benzină. Am ieşit de pe autostradă şi am coborât vreo jumătate de oră pe un drum aproape părăsit. La o benzinărie bătută de vremuri – dacă ar fi fost în filmul Resident Evil, aş fi jurat că e bântuită de zombies – vânzătorul m-a întrebat rar, fără nici o expresie pe faţă: „Premium or regular?”. Mi-a luat câteva secunde bune să aleg tipul de benzină. Eram convins că sub salopeta albastră, pătată cu ulei, cu ecuson EXXON, mortul-viu purta numai nădragii din piele de cerb. Vânzătorul arăta exact ca Winnetou: demn, arămiu, păr ca pana corbului. Scalpul cititorului de romane Karl May mi s-a ridicat sub şapcă. Am bâiguit ceva şi omul şi-a făcut treaba. La plecare era să-l salut cu „Hawgh!”.
M-am întors pe autostrada de pe munte şi am condus până la miezul nopţii. Radioul nu mai prindea nici o staţie. Eram gata să adorm când o voce milităroasă a început să se răţoiască din difuzor. Era o chemare la ordine. Parcă era revoluţia din România. După câteva apeluri, emisiunea a fost întreruptă de reclame. „Pachete de supravieţuire, surplus de armată. Trei feluri, în cutii cu auto-încălzire, sucuri de fructe, carne de vită uscată. Raţii pe un an cu reduceri.” Dădusem peste un post de radio al miliţiilor anti-federale. În mai toate statele Munţilor Stâncoşi (Colorado, Utah, Nevada, Idaho) cowboy-i de odinioară au format mini-stătuleţe cu monede şi staţii de radio proprii, ce aşteaptă în fiecare zi invadarea Statelor Unite de o conspiraţie mondială a elicopterelor negre. Nu glumesc.
Cu cât mă apropiam de California, ţinta călătoriei, cu atât peisajul devenea mai nelumesc şi maşinile mai dese pe autostradă. Ultimele câteva sute de kilometri treceau prin Mojave, deşertul de la marginea Noii Lumi. Era o pustie de piatră, nu de nisip. Câmpuri de bazalt negru ca iadul, copt de milioane de ani, se întindeau pe zeci de kilometri. Asistai parcă la facerea lumii. Toate rocile din jur erau aşa cum le făcuse natura acum câţiva eoni. Un gigant luase o imensă găleată de magmă şi o împrăştiase în jur, ca mărturie că Pământul stă pe un cazan ce clocoteşte continuu.
După trei ore de mers prin deşert, acul indicator al temperaturii din motor a început să se ridice. A fost singura dată când motorul maşinii mele japoneze – această minune ieşită din mâna omului – a fost înfrântă de natură. Am tras pe dreapta. „Rattlesnake area.” Şerpii cu clopoţei erau singurii musafiri bineveniţi ai zonei.
Am pornit din nou, peste o oră, când soarele se lăsase către asfinţit. Zeci şi zeci de kilometri printr-o atmosferă făcută din cristalul cel mai perfect şlefuit şi cel mai fierbinte. Peisajul, deşi puţin mai vălurit, rămânea la fel de mineral. Până când, trecând peste un deal, era să pun frână în plin trafic de autostradă şi să fac un ambuteiaj de zile mari. Răsărise în faţa mea Los Angeles, ca o colonie lunară, perfect modern, plin de viaţă şi maşini, presărat cu palmieri mângâiaţi de vânt şi ţesut în petice de iarbă verde-albăstrie ca o cămaşă hawaiană de vacanţă. Diferenţa dintre oraş şi deşertul care îl înconjoară era atât de puternică, încât îţi venea să te apropii de el foarte încet, ca nu cumva să spargi cupola de plexiglas ce trebuia să îl izoleze ca pe o colonie spaţială de peisajul lunar din jur.
Iarna asta m-am întors în vest, ca să explorez mai pe îndelete locul ce mi-a devenit drag după şase ani de stat în California. Am petrecut o săptămână la Breckenridge, staţiunea de ski cea mai înaltă din America, la peste 3500 de metri, ameţit de frumuseţea locului, dar şi de lipsa de oxigen. Noroc cu un mic bar din orăşel, unde între picturi groteşti primeai o doză de oxigen pur, ca la spital, prin tuburi subţiri pe care ţi le băgai în nas.
Zăpada de aici părea fabricată. Fiecare fulg de nea era perfect. Monumentele locale, cum ar fi al cowboy-ului căutător de aur privind cu jind la dealurile goale pe dinafară, dar pline de promisiuni pe dinăuntru, erau nişte extravagante savarine copleşite de frişcă. Casele din jur, traforate din turtă dulce, costau de la un milion în sus pentru că erau aduse bucată cu bucată de la zeci de kilometri distanţă. Vestul de vacanţă e la fel de artificial ca orice altceva pe această planetă de polistiren...
La nici două săptămâni după Breckenridge, am ajuns cu alte treburi în Arizona, această Arabie americană, unde soarele făcea ca tot cerul să pară un bol de diamant întors cu gura în jos. Arizona e cât România Mare, incluzând Basarabia. Populaţia e însă de numai 6 milioane, 4 dintre acestea locuind în jurul capitalei, Phoenix. Restul locuitorilor trăiesc liberi, în voia naturii. Majoritatea sunt oameni ai locului, indienii Navajo. Au o rezervaţie cu propria reţea de tip Metro, staţii de radio, poliţie şi adunări legislative.
Îmi dorisem să vizitez un adevărat ghost town aşa că iată-mă la Tombstone, centrul regional cel mai apropiat (al cărui monument definitoriu este aeroportul militar din centru; avioanele F-16 bâzâie în jurul intersecţiei principale ca albinele la urdiniş). Tombstone, tradus „piatra de mormânt”, e locul celui mai celebru schimb de focuri din istoria Americii, imortalizat de Kirk Douglas şi Burt Lancaster în faimosul Duel de la OK Corral. Aici s-a născut legenda lui Doc Holliday, dentistul transformat în pistolar, şi a lui Wyatt Earp, „cel mai vestit cowboy ce a călcat pe acest pământ”, cum se prezenta la bătrâneţe. În cimitirul oraşului, zeci de morminte sunt marcate cu inscripţii incredibile. Favorita mea: „Aici zace George Johnson, spânzurat din greşeală, 1882. A avut dreptate, noi a (sic) fost proşti, dar tot l-am strâns de gât, şi acu ne pare rău”. Nu departe e mormântul colectiv al unui grup de cinci bandiţi „spânzuraţi legal”, cum spune „piatra” funerară, de fapt din lemn.
Oraşul a fost reînviat ca un muzeu comercial al Vestului. Fiecare clădire a fost reconstruită în stilul anului 1880 şi toată lumea poartă haine de epocă. L-am prins pe Wyatt Earp mergând pe mijlocul străzii, cu mâinile în buzunar şi cu pistoalele la îndemână. Raglanul negru îşi flutura pulpanele ca aripile unui corb bătrân. „Hi, Jim!”, i s-a adresat un bătrânel cu borurile pălăriei ridicate în sus, cum se cuvine, şi cu un celular la ureche. M-a salutat şi pe mine cu un „Howdy”, am schimbat câteva vorbe. M-am mirat cât de gol părea oraşul. „Criza, bat-o vina”. Duelurile zilnice pe care le promitea un anunţ deasupra clădirii erau probabil anulate.
Criză sau nu, Vestul nu moare cu una, cu două. La nici 25 de minute cu maşina se află Bisbee, una dintre cele mai mari exploatări de cupru, aur, argint şi pietre semipreţioase din lume. Mineralele au fost aruncate în munţii de aici la nimereală de un creator risipitor. O groapă de 5 km pătraţi, cu terase ca bolgiile Infernului lui Dante se scufundă în pământ aproape un kilometru. Bisbee e locul cel mai neverosimil din lume. Casele sunt înghesuite pe un deal ţepos, plin de cactuşi. Sunt vopsite colorat, ca un sat din insulele Mării Egee. Oraşul are una dintre cele mai mari comunităţi sârbeşti din Vest. Şi e locul unde de zeci de ani se extrag cele mai frumoase cristale de pe planetă, din munţii cei mai păduchioşi. El e, de fapt, simbolul pur al Vestului economic contemporan. Acesta este o imensă tainiţă pentru vremuri rele, îndesată cu aur, argint, cupru, cărbune. Însă Bisbee e numai vârful icebergului. Un excentric, dar foarte informat om de afaceri american, T. Pikens
Boone, a adus aminte Americii acum câteva luni, când benzina se făcuse
4 dolari galonul, că America are în vest şi mai ales în Texas un balon de gaz natural care ar putea înlocui o pătrime din cererea de petrol. Sfatul lui: schimbaţi rezervoarele de benzină cu butelii de gaz.
Vestul nu e însă numai o cămară de rezerve naturale, ci şi un laborator tehnologic. Rachetele nucleare cele mai perfecţionate erau pe vremuri stocate în vest şi nu departe de Tombstone.
Bazele de rachete sunt de fapt nişte tunele verticale acoperite de capace de beton groase de trei metri. În ele stau ascunse ca nişte lumânări fără fitil rachete ce puteau anihila o republică sovietică întreagă. Pentru că multe dintre rachete au fost interzise prin tratatele START semnate de Bush şi Gorbaciov la începutul anilor ’90, majoritatea silozurilor au fost demolate. Unul a fost însă păstrat şi transformat în muzeu. Străjuit de o antenă ce pare a fi gata să comunice cu extratereştrii şi de o sirenă de recuzită, muzeul este ca un depozit pentru materiale reciclabile. Racheta Titan II de 30 m lungime, ce putea atinge 24.000 km/h, are toate mărcile şi desenele pe ea. În buncărul de lansare, aşezat pe sute de arcuri, ca să reziste unei bombe ruseşti, totul e cum a fost lăsat în ’80. Cheia de lansare e în pupitru. Tot ce mai rămâne este să o întorci.
Am ieşit din buncărul rachetei ascultând parcă aria Zborul Valkiriilor de Wagner. Lumina devenea roz-purpurie. Soarele se umflase ca un burete, acoperind un sfert de orizont. M-am urcat în maşină pornind din nou către coasta de est. Lăsam în urmă o lume suspendată în intervalul scurs între căderea în păcatul originar şi Apocalipsa după Ioan.
