Ziaristul cu braţ de fier

Îmbrăcat în pantaloni gri de trening, cu un tricou negru de bumbac şi cu un fes la fel de negru, îndesat pe frunte, Ion Oncescu stă turceşte pe pat în singura încăpere mobilată din noul său apartament dintr-un bloc aflat în centrul Bucureştiului, în apropiere de Mitropolie. Mobilierul camerei e format dintr-un pat negru şi un dulap cu patru rafturi simple, încărcate cu cele 32 de medalii şi trofee câştigate de Oncescu în ultimii 10 ani. Primele medalii de aur câştigate în 2007, în Bulgaria, la Campionatul Mondial de la Veliko Târnovo ies imediat în evidenţă: bat spre jumătate de kilogram şi sunt aproape cât nişte farfurii de mari. Ultima etajeră este dominată de o vază mare, metalică, pe care scrie „The Muscle Man 2005”. În vază sunt aruncate nişte săgeţi.

Lângă dulapul cu trofee este o măsuţă pe care sunt îngrămădite o cutie de iaurt cu vanilie, o sticlă cu sirop de soc, un borcan de unt cu arahide, un pet de Mountain Dew, patru acumulatori, un borcan de Nutella, o portocală, o cutie de lapte pentru copii între 1-3 ani, un set de şerveţele şi două candele aromate. La câţiva metri distanţă, aruncat pe parchet, zace un scaun de maşină. Scaunul e lângă o sobă de teracotă pe care poate fi admirată o statuetă metalică a zeului egiptean Anubis şi unul din cele 13 crucifixuri care ornează întreaga încăpere, o aglomerare eclectică de alimente şi obiecte. Şi asta pentru că în restul încăperilor domneşte dezordinea caracteristică oricărui apartament în care se zugrăveşte.

Timp de aproape jumătate de oră, Oncescu îmi detaliază, pas cu pas, fiecare tactică, mişcare, atac şi contraatac, petrecute în meciul disputat în mai puţin de o secundă. „În skandenberg”, spune Oncescu, „tehnicile de bază sunt top-roll, hook-ul şi push-ul. Top-roll-ul atacă încheietura şi are două componente: high-hand şi low-hand. Hook-ul şi push-ul sunt tactici folosite pentru atacarea bicepsului. Ele se pot combina cu back-pressure şi side-pressure şi se aplică în funcţie de încheietura adversarului. În traducere, un meci de skandenberg seamănă, în linii mari, cu celebrul joc din copilărie «hârtie, foarfecă, piatră», unde foarfeca taie hârtia, hârtia acoperă piatra, iar piatra sparge foarfeca. La fel e şi în skandenberg: hook-ul atacă high-hand-ul, high-hand-ul atacă low-hand, iar low-hand-ul atacă hook.” Explicaţia este întreruptă de o ceartă care izbucneşte în camera alăturată, unde doi zugravi sunt pe punctul de a se lua la bătaie. „Auzi, bă, eu am 42 de ani şi 20 de meserie... Chiar vrei să ne batem? Zi! Că acuma cobor de pe scară la tine! Băă! Nu ai şcoală! Eu sunt restaurator de meserie, aşa să ştii!” Cel pus pe harţă este Fane, un prieten al lui Oncescu, supărat pe un al doilea zugrav care şi-a permis să-i critice lucrarea. Conflictul este repede aplanat de Oncescu, care se foloseşte de întrerupere pentru a-mi arăta un arc pe care probabil doar Ulise ar mai reuşi să-l îndoaie pentru a-i monta coarda. Printre scări, cutii de vopsea şi folii de plastic, Oncescu îmi mai prezintă o mulţime de alte efecte personale, începând cu haltere şi gantere de toate dimensiunile şi terminând cu clasicele flexoare de cauciuc, care se strâng în pumn. „Artileria grea” a ustensilelor cu care se antrenează nu a fost încă mutată şi a rămas pentru moment în vechiul apartament de lângă Perla, în care locuieşte mama sa. Acolo a transformat spaţiul de nouă metri pătraţi al uneia dintre cele trei camere ale apartamentului în centrul de comandă al „Tocătorului”.

Răsfiraţi de-a lungul celor 164 de trepte care urcă de la parter până la ultimul etaj, şapte tineri laţi în spate icnesc de efort, mai mult târându-se pe scări. Este deja trei dimineaţa, iar „Tocătorul” a intrat în ultima fază. O invenţie personală a lui Ion, „Tocătorul” reprezintă o combinaţie de mai multe antrenamente, care presupune căţărări, alergări, trasul de maşini sau de extensoare speciale, improvizate din anvelope uzate de bicicletă, la care Oncescu şi prietenii săi se antrenează în camera transformată în spaţiu de antrenament. O şedinţă obişnuită de „Tocător” începe pe la opt seara şi se termină de multe ori odată cu deschiderea staţiilor de metrou, la şase dimineaţa. Puţinii care reuşesc să ajungă la finalul unei astfel de torturi fizice ori plâng de durere, ori vomită, ori se târăsc până acasă, cu febră musculară care se va ţine de ei mai bine de o săptămână.

Cu eternul fes de bumbac tras pe cap, îmbrăcat în pantaloni gri de trening, un maieu simplu şi încălţat într-o pereche de pantofi sport, Oncescu deschide antrenamentul printr-o sesiune de tras maşina. În skandenberg, în afară de a poseda nişte bicepşi mai mari decât mingile de oină, este foarte important să ai oase şi picioare puternice. Trasul unui Ford Cougar, de pildă, model 2003, de 1,8 tone, este exerciţiul ideal pentru întărirea tendoanelor. Ion trage maşina folosindu-se de o şufă şi, pentru a complica şi mai mult lucrurile, frâna de mână este şi ea trasă. „Altfel nu ar avea nici un farmec”, spune Ion. O trage pe o distanţă de 80 de metri, în şase reprize, cu pauze de câteva minute.

După aproximativ o oră, Oncescu este încălzit şi urcă în apartament, în aşteptarea partenerilor de antrenament. Este o seară caldă de aprilie în Bucureşti, iar primul care îşi face apariţia în apartamentul semi-decomandat de trei camere este Dan Călugăru. Ca în  mai în toate sporturile de contact, şi în skandenberg poreclele de concurs preced întotdeauna numele jucătorilor. În România avem jucători de skandenberg precum Andrei Glonţul Chipreanov, Radu Silencer Anghel, Matei Stainless Truţă, Tache Komando Lucian, Adrian Mânerul Pâslariu sau Prinţul Paul Pârjol. Abia intrat în încăperea cu aspect de cameră de torturi medievale, Călugăru este luat în primire de gazda Ion Oncescu.

„Ce faci, ai ajuns? Hai, treci la tocător!”

Cei doi se pun la o masă de skandenberg, iar Călugăru este provocat să încerce să-i clintească braţul lui Ion Iron Oncescu. Încearcă, dar nu reuşeşte. Ion îl încurajează: „Hai, încearcă să blochezi cât de tare poţi!”. Călugăru încearcă să blocheze dar, în mai puţin de o secundă, mâna îi este trântită de masă. „Mamăăă, mi-a înjunghiat mâna... Bă, dar stânga asta... doare prea tare.” De pe margine, ceilalţi sportivi comentează: „Lasă-l să tragă şi rezistă!”.  (Dan rezistă sub o secundă şi geme scurt: „’Ai de capul meu...”.) Dan tocmai a experimentat pe propria piele „explozia” despre care vorbesc toţi sportivii după un meci cu Oncescu. „Explozia” reprezintă o acumulare masivă de forţă, combinată cu o mişcare rapidă de braţ, care explică în parte motivul pentru care majoritatea meciurilor lui Oncescu se termină în mai puţin de o secundă.

Pentru a-şi lucra bicepşii, sportivii au de ales între o bilă de 7 kilograme, ceva mai mică decât o minge de handbal, sau o veritabilă ghiulea de aproape 40 de kilograme, de dimensiunile unei mingi de fotbal. Piesa de rezistenţă o reprezintă însă „Robotul Mânuţă”, un dispozitiv special de antrenament pentru jucătorii de skandenberg, inventat de acelaşi Oncescu. „Mânuţa” este un mecanism complicat de scripeţi, braţe metalice, fibre de extensor. În linii mari, „Mânuţa” este un fel de extensor mai complicat, fixat de colţul unei mese şi de care tragi încercând să-l întinzi până când braţul tău atinge colţul opus mesei. E ca şi cum ai face skandenberg cu un dispozitiv bio-mecanic. De la 12 ani, când s-a apucat de înot, Oncescu este într-un antrenament continuu. După înot, a început să joace fotbal, la Dinamo, şi apoi tenis şi atletism. Obişnuia să se antreneze alergând cu gantere pe pista stadionului Dinamo. A continuat să se antreneze oricând şi oriunde. „Din inerţie”, cum spune. Căţărări pe munte, alergat, tracţiuni la orice toc de uşă. Pauzele de 10 minute din timpul şcolii le folosea pentru a face flotări.

Pe la unu noaptea, sportivii sunt aliniaţi pe scara blocului. Începe faza finală a „Tocătorului”. Antrenamentul debutează cu o repriză uşoară de „scări”: urcatul celor 10 etaje într-un picior, treaptă cu treaptă. La fiecare etaj, sportivii se opresc şi „bagă” 10 flotări. Cu timpul, numărul de flotări nu scade, ci creşte, putând ajunge şi la 20. După ce ţopăie până la ultimul etaj într-un picior, sportivii mai bagă 10 flotări şi încep coborârea. Ajunşi la parter, schimbă piciorul şi o iau de la capăt. Lucrurile se complică apoi şi mai mult când urcatul pe scări se face sărind treptele. Mai întâi, sar din treaptă în treaptă, apoi câte două trepte şi tot aşa până la săritul a patru trepte. Între etaje, scările au 16 trepte. Şi, evident, între etaje se fac flotări. Săritul a câte patru trepte este abia penultimul episod al antrenamentului. Ultimul episod al „Tocătorului” se consumă prin acel exerciţiu pe care cu toţii l-am urât la orele de sport din şcoală: mersul piticului. Dacă exersezi mersul piticului, la patru dimineaţa, pe o scară de bloc prost luminată, singurul punct de reper devine silueta blocului-turn de vizavi, vizibilă prin ferestrele de lângă ghena pe care preşedintele asociaţiei de locatari a lipit afişe în care vecinii sunt rugaţi să nu arunce sticle şi ambalaje în tubulatură. În momentul în care reclama de pe blocul-turn ajunge la nivel cu tine, e semn că ai ajuns la etajul 10. Şi că trebuie să faci cale întoarsă, în mers de pitic, până la parter. Disperaţi de icnetele şi gemetele care răzbat pe casa scării la ore matinale, reprezentanţii Asociaţiei de Locatari au redactat o plângere, scrisă caligrafiat, de mână, pe o coală A4, şi au lipit-o de uşa familiei Oncescu: „Protest asociaţie de locatari. Apartamentul nu este pistă de atletism. Vă rugăm nu mai deranjaţi! Pe viitor, ne vom adresa poliţiei. Asociaţia de locatari!”.

Chircit într-o cabină de probă amenajată în nişte culise improvizate în mall-ul din Băneasa, Ion Oncescu doarme. Dincolo de cabină, 116 tineri stau aliniaţi, gata să îl înfrunte. Este un
„challenge” similar oarecum cu un simultan la şah. Cine îl învinge pe Oncescu ia pe loc 1000 de euro. Primii concurenţi sunt Sergiu, Tibi şi Laur. Trei tineri de vreo 20 de ani, cu braţe vânjoase şi aspect de bodyguard pasionat de pictură şi mecanică auto, care în timp ce îşi pun tricourile de concurs îl văd pe Ion ieşind din cabină, proaspăt trezit din somnul de 20 de minute. „Frate, eşti sigur, bă? Fii atent ce brand are!” „Brandul” lui Ion măsoară 42 de centimetri. Este foarte mult, dar este un mizilic dacă îl compari cu „brandul” rusului Dennis Cyplenkov, un „hulc” de 160 de kilograme, un soi de Gulliver aterizat în lumea skandenbergului.

Sergiu se apropie de masa de concurs. Oncescu îl aşteaptă calm. Urmează secundele de tatonare, încleştarea degetelor, fixarea coatelor şi semnalul arbitrului. „Ready-go!” Cu un gest rapid, Ion striveşte mâna adversarului de masă. Sergiu tocmai a intrat în clubul celor care au simţit „explozia” cvadruplului campion mondial. Ion se ridică de la masă şi îşi acoperă umerii şi braţele cu o jachetă de trening. După trei ore, demonstraţia devine lentă ca o execuţie în masă: nimeni nu câştigă mia de euro.

Campionatele Naţionale de skandenberg ale României reprezintă o competiţie sportivă inedită, desfăşurată în urale, scrâşnet de oase şi muzică pop-rock, alternată cu reprize de heavy-metal, într-un spaţiu care miroase a „Orbit Professional”. Mirosul de eucalipt vine de la produsele etalate la standurile sponsorilor care produc tot felul de alimente şi substanţe folosite de către culturişti şi luptători de skandenberg. Mâncarea preferată a acestor sportivi e batonul energizant. Conform indicaţiilor tehnice de pe ambalaj, „L-camitina şi acizii graşi Omega 3 contribuie la stimularea arderii grăsimilor şi a reglării nivelului colesterolului seric”.

Meciurile se desfăşoară într-una din sălile de conferinţe de la etajul 1 al hotelului Rin. Pe holuri pot fi zăriţi sporadic câţiva tineri solizi, care aleargă pe culoar sau fac exerciţii uşoare. Este ora 13, concurenţii cu numerele 443 şi 445 se pregătesc pentru finala la categoria 75 de kilograme, iar din boxe se aude Personal Jesus-ul băieţilor de la Depeche Mode. Spre deosebire de alte sporturi de sală, competiţiile de skandenberg se dispută la un nivel ridicat de decibeli. Meciurile la masă sunt acompaniate de muzica din boxele aşezate strategic în sală. Totuşi, dacă există un sunet care poate fi asociat cu acest sport, acesta este trosnetul sec, produs de ruperea unui os. În cariera sa, Oncescu a avut ocazia să arbitreze trei astfel de meciuri, finalizate cu fracturi deschise. „Pocnetul se aude în toată sala. Zgomotul de oase rupte din cauza tensiunii e ceva ce nu uiţi niciodată. Mulţi bagă steroizi în ei, le creşte masa musculară, dar oasele le rămân fragile. Când trag la maxim, se poate ajunge într-o zonă neutră şi să se rupă osul. Sportivul trage fără să fie atent la muşchi şi ajunge sub masă, cu pârghia distrusă. Primele secunde nici nu îşi dă seama.”

Din boxe răzbate Thunderstrike. Muzica ajunge să depăşească în volum încurajările din sală, de genul „Deschide, bă!” sau „Bine, Dane! Dă-i tare, bă!”.

Este puţin trecut de ora 15, iar la masa 2 se pregătesc de luptă concurenţii cu numerele 311 şi 361. Oncescu încă se odihneşte. Categoria la care concurează (100 kg) începe abia după ora 18. Cu o zi în urmă, a devenit pentru a zecea oară campion naţional la braţul stâng, într-un meci în care unii l-au acuzat de lipsă de fair-play, pentru că s-a prezentat în finală încălţat în role, iar gestul său a fost interpretat ca o laudă de genul: „Sunt atât de bun, încât vă bat şi dacă am role în picioare”. La ora 18.30 încep calificările la categoria lui Oncescu, „braţul drept”. Pe melodia Firestarter a celor de la Prodigy, Oncescu îşi face apariţia în sală. De data asta, fără role, încălţat doar într-o pereche de Nike. Îşi domină cu lejeritate toţi adversarii şi ajunge fără probleme în finală.

În ultimul act, adversarul se opinteşte în braţul lui Oncescu, care pare să nu schiţeze nici un efort. Se aruncă cu toată forţa, dar Oncescu tot nu dă semne că vrea să atace. După câteva secunde de tatonare, cu un gest rapid şi lejer, Ion Iron Oncescu îi striveşte braţul de masă.