De vreo trei zile, îmi cântă în cap, aproape obsesiv, o piesă. The Verve, Love Is Noise. Mi se întâmplă din când în când aşa ceva; mă cantonez pe câte-un sound care, de multe ori, nici măcar nu-mi place, dar stă cu mine o perioadă, în metrou, la birou, acasă. Până când apare altceva, altă muzică, alt beat. Iar asta nu se întâmplă exclusiv în zona auditivă.
În clasa a zecea, am dat peste o copie după o povestire cam sinistră, fără titlu şi fără autor. Era un fel de distopie a cărei acţiune se petrecea în anul 2081 când, din dorinţa de a aboli orice diferenţe între ei, oamenii poartă „handicapuri obligatorii” – cei cu inteligenţă peste medie au un aparat în ureche care produce periodic zgomote insuportabile, aşa încât să le fractureze gândurile; cei frumoşi sunt obligaţi să-şi schimonosească trăsăturile, cei atletici cară după ei greutăţi, ca să le încetinească mişcările. Când un el şi o ea decid să încalce legea, îşi abandonează handicapurile şi dansează, live, la televiziunea publică, sunt împuşcaţi on air. Părinţii lui, deşi îşi recunosc fiul, nu-şi pot aduna gândurile suficient cât să-şi dea seama de ce plâng.
Mi-a sunat a Orwell, la vremea aceea. Angoasantă. Puternică prin imaginea triumfătoarei idiotizări publice. De curând ne-am regăsit: distopia mea din clasa a zecea se cheamă Harrison Bergeron şi nu e de Orwell, ci de Vonnegut.
Despre cele douăzeci şi cinci de povestiri de Vonnegut, reunite sub titlul Bun venit printre maimuţe, citisem că sunt „o declaraţie de dragoste şi de război făcută rasei umane”. Genul de proză care te face să-ţi explorezi alergiile la gama largă de meschinării şi obtuzităţi omeneşti şi să vibrezi la aceea, mai restrânsă, de fragilităţi şi delicateţuri.
Titlul volumului îl dau cele vreo 15 pagini în care omenirea se luptă cu moştenirea unei descoperiri ştiinţifice – contracepţia etică. Un cercetător care merge împreună cu cei unsprezece copii (da, unsprezece) la Grădina Zoologică în dimineaţa zilei de Paşti e atât de scandalizat de dinamica vieţii primatelor, încât inventează o pilulă menită să le amorţească de la mijloc în jos. În scurt timp, pilula devine obligatorie pentru oameni. Mi-a adus aminte de Soylent Green, filmul lui Richard Fleischer din 1973, altă proiecţie într-un viitor mutilant şi sumbru, care te face să stai pe gânduri.
Tentaţia este să pui eticheta mizantropiei pe toate cele 25 de scrieri şi să te încrezi total în viziunile negre ale unui Vonnegut, urmărit de altfel de ghinion. Prizonier la Dresda în Al Doilea Război Mondial, a crescut şase copii, dintre care trei ai surorii lui, Alice, care a murit de cancer la 40 de ani, la două zile după ce soţul ei fusese ucis într-un...
