Gheaţă la malul literaturii

După romanul Ziua Opricinicului, Vladimir Sorokin se află încă în libertate, deşi toată lumea l‑a recunoscut pe Putin în portretul Conducătorului.

O sală mică, demodată, dar recent cosmetizată (tavane roz, metal cromat). Ceea ce înseamnă că, deşi ochii se bucură de decorul futurist ratat, genunchii celor care depăşesc înălţimea de 1,60 se freacă permanent de scaunul din faţă. Aşa arăta acum trei ani cinematograful Victoria din Cluj‑Napoca. Era în perioada TIFF‑ului, iar eu îmi proptisem cu hotărâre picioarele în spătarul de pluş albastru, rugându‑mă ca filmul rusesc intitulat banal 4 să fie suficient de bun ca să nu fiu nevoit să mă foiesc. Din momentul când pe ecran au început să facă striptease nişte ţărănci bătrâne, sărutându‑se între ele printre înghiţituri de vodcă, am încremenit. Scena mă ducea cu gândul la ceva familiar şi, când filmul a ajuns la final, am exclamat: „Ştiam eu!”. Scenariul era semnat de Vladimir Sorokin, scriitorul al cărui volum de povestiri, Dimineaţa lunetistului, mă făcuse să mă împac cu literatura rusă.

Îţi trebuie un stomac tare ca să‑l digeri pe Sorokin. Un sân fleşcăit lins de o femeie care arată ca bunica e o privelişte care poate scoate popcorn‑ul din tine. Într‑un text, un elev îşi iubeşte atât de mult profesorul încât îi mănâncă căcatul (cacofonie intenţionată). Necrofilíi, urofilíi, toate perversiunile
umane terminate în „…filie” se întâlnesc în prozele sale. Integrate firesc. Cel puţin pentru mine.

Sorokin a fost tradus în toată lumea, publicul internaţional delectându‑se cu poveştile care descriu o Rusie bolnavă. În schimb, a fost înghiţit cu greu de bunii săi compatrioţi, enervaţi de felul în care deformează sufletul rus şi‑i ironizează pornirile naţionaliste. Tineretul strâns în jurul „ţarului” Putin s‑a manifestat plenar după publicarea cărţii Grăsimea albastră, în care e descris un act homosexual între Stalin şi Hrusciov. Inspiraţi de valuri de coprofilie din paginile cărţilor lui Sorokin, au construit un veceu uriaş, în Piaţa Roşie, în care i‑au aruncat cărţile şi le‑au ars. Alături de Rushdie şi Pamuk, Sorokin, născut în Bykovo în 1955, face parte din cercul select al scriitorilor condamnaţi şi persecutaţi pentru atitudinea angajată politic. Parchetul moscovit a deschis în 2002 o anchetă judiciară împotriva lui pentru „producere şi difuzare de materiale pornografice”, dar acesta a refuzat să răspundă întrebărilor anchetatorilor. „Refuz să iau parte la această absurditate. Literatura este o fiară sălbatică şi liberă. Dacă încerci să o domesticeşti sau să o castrezi – o omori.” Procurorii i‑au cerut autografe.

În ciuda reacţiilor agresive, e recompensat atât cu Premiul Naţional „Narodnyi Booker”, cât şi cu premiul Andrei Beliy „Pentru merite deosebite în literatura rusă”. Scrie scenarii (filmul 4 a fost regizat de Ilya Khrzhanovsky şi a luat Marele Premiu al Festivalului de Film de la Rotterdam) şi piese de teatru. Balşoi Teatr îi comandă un libret de operă în care apar clonele lui Ceaikovski, Mozart, Musorgski, Wagner şi Verdi.

Sorokin scrie ca şi cum ar da cu o daltă în gheaţă. Dacă prozele din Dimineaţa lunetistului au o structură oarecum formală, spartă de acţiunile deviante ale personajelor, despre romanul Gheaţa Sorokin spune că e prima sa carte în care „conţinutul contează în cel mai înalt grad, şi nu forma”. Pentru că e scrisă ca un scenariu de film. Subiectul? O sectă de iluminaţi masacrează în stânga şi în dreapta căutându‑şi fraţii de credinţă care încă nu ştiu că sunt „aleşi”.

Fascinaţia sa faţă de organizaţii, secte, caste apare şi în Ziua Opricinicului, ultimul roman tradus în limba română la Editura Curtea Veche, unde „opricinicii”, garda personală a ţarului Ivan cel Groaznic, îşi prelungesc existenţa până în anii 2030 când îndeplinesc aceeaşi funcţie, de a‑l proteja
pe conducător şi de a face ordine în ţară. Prin violenţă. Rusia nu mai e roşie, ci albă, iar perioada comunistă e amintită cu ironie şi dispreţ.

Romanul acoperă 24 de ore din viaţa unuia dintre capii gărzii, Komiaga, timp suficient pentru a descrie o Rusie ultraortodoxă, izolată de Occident prin construirea unui zid şi ai cărei cetăţeni şi‑au ars public paşapoartele. Într‑o scenă antologică, Sorokin inventează „omida”, un fel de conga în care, sub influenţa drogurilor, şefii opricinicilor se penetrează între ei, alcătuind un cerc plin de iubire frăţească. Violenţa excesivă a literaturii sale, atent regizată de altfel, nu este decât o reacţie la cea din realitate. Învinuit de sadism şi teribilism, Sorokin spune: „Toate acestea nu sunt decât litere pe hârtie”.

Nu sunt inca comentarii.