Carte Inapoi
Marea vrăjeală şi mica literatură
Autor: Matei Martin
Editie: Decembrie 2007
Etichete: Paulo Coelho , Vrajitoarea din Portobello , Alchimistul , marketing , literar , carte
Paulo Coelho e un tip carismatic, cu alură de guru, care ştie ce şi cum să spună. Romanele sale s-au tradus în toate limbile şi s-au vândut în aproape o sută de milioane de exemplare, aducând profituri colosale. Fiecare lansare prilejuieşte o prelegere despre rostul vieţii, fiecare autograf un motiv de apropiere.
Deşi ataşat de ţara natală, Brazilia, Coelho scrie despre teme universale, o explicaţie pentru entuziasmul cu care este primit. Universalitatea generează şi mesajele eroilor săi: „Trăieşte-ţi visul”, „Urmează- ţi legenda”, „Crede în tine”. Aceste „învăţăminte”, servite drept mari taine ale lumii, nu fac decât să flateze înţelepciunea maselor cititoare. Abordarea „multiculti” a relaţiilor umane îl fac traductibil şi vandabil, dar Coelho mizează şi pe sentimentul de mândrie naţională – personajele sale provin din toate popoarele şi călătoresc peste tot.
În cea mai recentă carte, scrisă iniţial pe blog şi intitulată „Vrăjitoarea din Portobello”, Coelho vorbeşte, printre altele, şi despre România. Nu e de mirare că la nici două săptămâni după ce a apărut în librării s-a epuizat un tiraj de 20.000 de exemplare.
Despre ce e vorba? O orfană din România, adoptată de o familie libaneză bogată, urmează cursurile unei universităţi din Londra unde se întâlneşte cu viitorul soţ. Face un copil, divorţează şi pleacă într-o călătorie în urma căreia va dobândi puteri magice. Când ea este ucisă în mod brutal, iubitul (întâmplător un agent de la Scotland Yard) se decide să elucideze misterul.
Cartea e un fel de rezumat al anchetei. Mărturiile celor care au cunoscut-o pe Sherine sunt piese dintr-un puzzle biografic mai mare, pe care agentul vrea să-l construiască. Fiecare „martor” vine cu propriile explicaţii, cu propria poveste, cu propria subiectivitate. O telenovelă tip policier. Sau invers.
Cartea preia multe dintre mecanismele narative deja folosite de autor; iar tema credinţei devine încetul cu încetul exasperantă, asemenea truismelor sau reflecţiilor – profunde, chipurile – despre viaţă şi lume. „Să nu confunzi profesorul cu sala de curs, ritualul cu extazul, mesagerul simbolului cu simbolul însuşi”, spune un personaj. Şi, mai ales, să nu confunzi acest tertip de produs bani, cu literatura.
Crissu a scris
Mă bucur că nu-s singura care crede asta.. :)
1 · acum aproape un an