PE CALEA VICTORIEI, la numărul 115, se afl ă Uniunea Scriitorilor. E o clădire frumoasă și obosită, în pereţii căreia nu a pătruns termopanul, deși i-ar prinde bine un pic de fard. Dacă treci de cele două femei de piatră din curte, o ușă maiestuoasă te duce în holul unde în weekenduri se organizează nunţi și petreceri. În camera din stânga se afl ă sediul unei reviste intitulate Noua Literatură. Aici l-am întâlnit pe Adrian Buz. Era destul de agitat, urma ca după miezul nopţii să facă un interviu telefonic cu Bret Easton Ellis. Da, chiar cu el. Păpușarul din spatele lui Victor Ward din Glamorama (1999), Patrick Bateman din American Psycho (1991) și chiar lui însuși Bret Easton Ellis din Lunar Park (2005). Agitaţia lui Adrian era ușor de înţeles. La fel aș fi reacţionat și eu dacă aș fi avut ocazia să-i aud vocea vreunuia dintre scriitorii mei preferaţi. Cum ar fi , hmm, Bret ...
Easton Ellis. Dacă America ar fi o femeie, Bret Easton Ellis ar fi fost arestat pentru viol. De când muzica punk a început să agreseze vinilul și burghezia, scriitorii au început să facă pogo. Scriitorul afirmă că influenţele sale au fost mai mult muzicale decât literare. După ce am citit un fragment din Glamorama, în care Victor Ward e implicat (iată un verb rece ca statuile din curtea Uniunii Scriitorilor) într-un threesome bisexual, am simţit nevoia să-mi sun iubita și să-i propun un fast sex. Nu era în oraș, așa că m-am dus într-un club unde am dansat pe She Wants Revenge (We’ve got nowhere to go, we’ve got nothing to prove/ Instead of dancing alone, I should be dancing with you) și nu m-am întors singur acasă.
Glamorama este o poveste în care lumea manechinelor își întinde picioarele lungi până când gâdilă, cu degete ferme, boașele terorismului. Este singura carte pentru care scriitorul recunoaște că s-a documentat temeinic. Dacă documentarea a însemnat pentru Ellis să bea vodcă Grey Goose, să facă desen tehnic cu cardul prin grămăjoare de praf alb și să reguleze modele insuportabil de frumoase, atunci merită să te faci scriitor. Dar Glamorama e mai mult decât atât. O spune Adrian Buz, care a și tradus cartea: „Ellis e un obișnuit al vocii duble. Mănânci ce se vede, dar la sfârșit te alegi cu o indigestie”.
Miza aparentă, un thriller în universul glamoros al fashion-ului, a tot ceea ce face obiectul știrilor mondene, e dublată de satiră, de un discurs critic acut la toată povestea lumii moderne – se include aici imoralitatea de salon, explozia de violenţă în media, găunoșenia sclipitoare, pornografi a de diverse grade, snufful vine și el la pachet, febra brandingului și a superficialităţii lui „cu cât arăţi mai bine, cu atâta știi mai multe”. În clădirea de pe Calea Victoriei 115 tavanul e înnegrit de fumul de Mărășești, tapetul arată ca un prosop atârnat într-o baracă de muncitori, pe mobilierul lustruit de coate ilustre și peticite sunt urme de arsuri. Ultima oară când locul ăsta a arătat mișto a fost la o petrecere Campari, când în camerele unde pe vremuri se citeau proze proletcultiste au fost instalate paturi uriașe, populate de fete cu piele strălucitoare.
Am ieșit din curtea Uniunii Scriitorilor (în care tocmai am fost admis), cu pași târșâiţi, ignorând statuile, gândindu-mă la muntele de cocaină care se înalţă între scriitorii români și cei americani.
