SCOTT FITZGERALD ŞI ZELDA erau frumoși. Erau excentrici. Aveau bani. Divin de eleganţi, de rafinaţi, de turbulenţi. S-au lăudat că ar fi inventat publicitatea. Erau cuplul de aur al anilor ’20.
Zelda și Scott s-au înșelat, s-au canibalizat literar, s-au îmbibat în alcool, s-au buhăit, au îmbătrânit și au ars (în mod ironic, la propriu, căci Zelda a
murit într-un incendiu, în 1947).
Stau și mă uit pe YouTube la un interviu în care Gilles Leroy povestește despre cum a vrut să intre în pielea Zeldei Fitzgerald, să o smulgă din umbra
lui Scott, să încerce (din nou) să-i înţeleagă nebunia, pasiunea pentru dans, nopţile cu șampanie și salată de spanac, gustul pentru scandal, rochii frumoase, bărbaţi blonzi și literatură bună. Pentru titlul cărţii lui, Alabama Song, Leroy a negociat cu moștenitoarea lui Bertolt Brecht. În mintea mea, sintagma sună mai mult ca piesa celor de la The Doors: „Show me the way to the next whisky bar / Oh, don’t ask why, oh, don’t ask why…”.
Leroy ar putea vorbi despre Zelda la nesfârșit. O Zelda un pic mai spălată de păcate decât Scott – abject, coleric, gata să-și lobotomizeze soţia pentru că îl înșeală, să-i interzică să scrie, să o plagieze. Premiul Goncourt pe 2007. Mă întorc în paginile cărţii cu reticenţă. Nu beneficiază de cea mai strălucită traducere, nici de condiţii grafice excelente. Debutează exaltat și puţin emfatic. Leroy o adoră pe Zelda și îl trivializează pe Scott. Romanul e declarat ficţional și fără pretenţii de istorie literară.
Și totuși ceva din mine vrea să găsească aici măcar o umbră a acelui Scott nonșalant și seducător care iubea Parisul, scria pentru Esquire și descindea ca un star la Hollywood. Ei bine, în cartea lui Gilles Leroy, Scott e pestilenţial, ezitant, oportunist și violent.
OK. O luăm de la capăt. Fiecare cu clișeele lui. Leroy ţine cu Zelda, eu cu Scott. Citesc mai departe în timp ce Maroon 5 gânguresc unplugged la televizor She Will Be Loved, care, poate din cauza asocierii vizuale cu pantalonii largi ai lui Kelly Preston, brusc îmi sună so twenties…
Zelda (pe care o caut pe Google și mă conving că, da, chiar era frumoasă, într-un fel obraznic și destul de inocent, la vremea când s-a măritat cu Fitzgerald) urăște mirosurile urâte. E obsedată de igienă. E sufocată de viaţa ei provincială din Montgomery, Alabama. Dansează cu toţi ofiţerii din Nord și nu iubește pe nimeni. Pe Scott îl tachinează, îl agasează, îl șantajează și îl convinge să o achiziţioneze, ca pe o păpușă scumpă dintr-o vitrină cu rarităţi. După care plonjează cu el în tăvălugul boemei. Nu mănâncă nimic. Dansează mult. Se îndrăgostește de un aviator. Mariajul se destramă. Parteneriatul se consolidează. Scott și Zelda fac afaceri literare. Semnează împreună, până când ajunge să semneze numai el. Zelda și Scott se războiesc tăcut și pozează în îndrăgostiţi, printre decapotabile și cocktail-uri. Și, în timp ce Zelda simte că romanele lui îi trec prin corp și că a devenit material literar, se complace în muză excentrică. Dacă nu mai poate seduce, poate să inspire. Zelda e nebună, Zelda e, în continuare, frumoasă, Zelda dansează. Scott nu mai dansează cu Zelda.
Există un pasaj, în Marele Gatsby, în care o fată pe care Gatsby nu o cunoaște își agaţă rochia la o petrecere a lui. Câteva zile mai târziu, primește o flamboyantă rochie nouă, despre care află cu stupoarea clasei mijlocii că a costat „265 de dolari!”. „Daddy loves glamour!” Așa îi scria Zelda fiicei lor, Scottie, despre un Fitzgerald care, între două reprize vitriolizante de gin și vase sparte, redevenea elegant, afabil și fermecător.
Și, exact atunci când eu simt nevoia să-l caut printre cămășile impecabile ale lui Gatsby pe acel Scott care miroase bine și zâmbește șarmant, Leroy, aparent la fel de fidel ca și mine iubirilor vechi și – asta e! – romanţioase, își flutură și el panașul de cavaler contemporan.
„Adio, Zelda. A fost o adevărată onoare.”
